LUIZA ZAN - "Nu mi-e frică de nimic"

- Concerte de jazz triumfale, săli arhipline, o familie fericită, viața trăită departe de nebunia orașelor mari. Luiza Zan a găsit drumul... -

Țara răului mai mic

- Luiza, am încercat să te "prind" după concertul de la Sala Radio, dar repede ai fugit din București. Ce faci, draga noastră cu voce de Oscar?

- Sunt foarte bine, mulțumesc. Sunt acasă, la Sfântu Gheorghe, iar în clipa asta cons­truiesc din umbrela soțului meu aripi de liliac pentru Abi, fetița noastră. Are serbare la grădiniță și dacă alți copii vor să fie prinți, prințese și supereroi, Abi vrea să fie liliac. Așa­dar, aceste aripi sunt marea încercare a acestei dimineți.

- S-au adaptat bine fetele tale la Sfântu Gheorghe? Cum te descurci, după șase ani de trăit printre secui? Sunt chiar așa de războinici pe cât se spune?

- Mai întâi despre fete: Eva Luna, cea mare, vorbește deja fluent ma­ghia­ră. Cea mică e la grădiniță în clasă de română, ai zice că nu vorbește ungu­rește, dar mi s-a spus că de fapt șușo­tește pe la spatele meu într-o maghiară destul de bună. Tensiuni? Probleme între români și unguri? De multă vreme am impresia că atunci când există o tensiune mare la nivel național, când avem o problemă politică, imediat se introduce "pastila" cu secuii. Dacă nu secuii, altceva, dar de obicei, asta merge cel mai bine. Acest lucru se vede perfect de aici, din mijlocul ungurilor. Uite, zilele trecute, când au fost proteste la București și în țară, nu s-a dat absolut nimic pe plan local despre ele, dar au fost mii de știri despre congresul UDMR, și uite așa, greva magistraților, un eveniment atât de important, a fost scoasă din atenție. Cei de la putere au devenit atât de buni la manipulare, încât se folosesc imediat de niște artificii care se știe că au rezultate sigure. Ma­nipularea este egală de ambele părți. Iar atunci, ce facem? Exact ceea ce românii sunt nevoiți să facă de mult, în foarte multe domenii: să aleagă răul cel mai mic. Suntem țara răului mai mic. Dar eu tot n-aș pleca, și spun asta gândindu-mă la oamenii de lângă mine, care pleacă în valuri, zic ei "la mai bine". Imediat ce ajung în locurile vi­sate, încep să posteze pe Internet declarații de dragoste pentru noua țară, că în Anglia, de fapt, nu plouă atât de mult, iar în Spania e paradis. După un an, postările încep să aibă altă culoare. Pen­tru că poate fi oriunde mai bine, dar între­barea este dacă tu, în sufletul tău, ești acasă acolo, unde ai plecat.

- Patriotismul este motivul pentru care nu pleci din țară și care te scoate în stradă la fiecare protest?

- Eu nu prea cred, neapărat, în pa­triotism, deși decizia mea de a nu părăsi țara, când ocaziile au fost destule, m-ar con­trazice. Nu cred în patriotism în sine, el vine la pachet cu mult mai multe argumente și alegeri. În ceea ce mă privește, pentru că numai despre alegerile mele proprii îmi permit să vorbesc, pur și simplu am clădit ceva aici, ceva pentru care am muncit și muncesc zilnic, fără excepție. Eu nu sunt pregătită să mă întorc cu zece ani în timp, ca să o iau de la capăt în altă parte. Oamenii ar trebui să-și pună între­bări înainte de a pleca. Dacă în țara ta nu ai ajuns la nivelul dorit, a fost din cauză că nu te-ai străduit sau din cauză că nu ți s-au oferit oportuni­tăți? Nu ai găsit ce căutai sau chiar nu există aici acel "ceva"? Eu am ales din start România, din motive care îmi sunt și acum foarte clare. Îmi place la nebunie peisajul! Îmi plac la nebunie oamenii! Este ade­vărat că azi, fiecare aspect pozitiv are o conti­nuare negativă: îmi place la nebunie peisajul, pe care-l distrugem constant, îmi plac la nebunie oamenii, care sunt tot mai puțini și mai triști. Pe de altă parte, mie, în acești doi ani de "lupte" în stradă, mi se pare, dimpotrivă, că oamenii sunt tot mai faini.

Tot înainte!

- Crezi că acțiunile civice, activismul tot mai puternic al străzii, vor putea să schimbe ceva din apatia în care zac majoritatea românilor?

- În orice moment al istoriei au existat indeciși sau cetățeni fără spirit civic. Asta nu în­seam­nă că nu sunt tot români, că nu sunt de-ai noștri, nu în­seamnă că nu-i doare. Arătăm cu degetul exact către oamenii de care avem nevoie ca să schim­băm lucrurile. Fix de votanții PSD-ului avem nevoie, nu de cei care nu au votat deloc. Majoritatea celor care nu au votat e deja plecată din țară. Noi ar trebui să fim un pic mai deschiși față de românii care, în opinia noastră, nu au votat corect și să-i con­vingem că nu se mai poate așa. Românii aceștia de care vorbim sunt oameni liniștiți, care fac ce au de făcut: muncesc, își plătesc toate dările, nu stau pe Internet, înfruntă viața cu umilință, corectitudine și, foarte important, în singurătate. Nu le calcă nimeni pragul cu lunile. Dacă întrebi o bunică de ce votează cu PSD îți va spune că ei îi crește pensia, iar dacă în pragul alegerilor o bagă cineva în seamă și-i dă o pungă plină de biscuiți, ea îl va ține minte. Sunt oameni singuri, pe care, deodată, cineva îi bagă în seamă. Sunt fericiți să-i răsplătească cu un vot pe cei care le dau impresia că sunt importanți. La oamenii aceștia nu se poate ajunge cu mobilizările de pe Facebook, suntem naivi să credem asta.

- Și atunci, ce facem , Luiza?

- Și atunci mergem înainte, cu încredere, cu dedicație, cu luptă, cu muncă.

"E o bucurie să cânți cu casa închisă"

- Iar cum munca ta este muzica, să vorbim despre ea. Chiar de curând ai avut un concert la Sala Radio, cu casa închisă. Să cânți jazz, în asemenea loc, cu biletele vândute înaintea concertului, e o ade­vărată victorie.

- Mulțumesc. Sincer, cred că lucrul acesta are legătură și cu faptul că am plecat din București, și astfel concertele mele sunt mai rare în capitală. Oamenii vin, probabil curioși, dacă aduc ceva nou, iar eu încerc să nu-i dezamăgesc. De fapt, nu-mi pun întrebarea de ce e "sold out", dar faptul în sine mă motivează să lucrez mai bine, mai mult. Da, este o surpriză și o bucurie să cânți cu casa închisă, chiar dacă Sala Radio are doar o mie de locuri. Dacă aș cânta la Sala Pa­la­tului, aș vrea ca și acolo să fie plin, este un obiec­tiv pe care mi-l propun la fiecare concert. Pentru asta, eu, pur și simplu, muncesc foarte mult. Jazz-ul este încă o muzică de nișă în România, prost plătită, deci, artiștii trebuie să cânte non stop ca să se poată întreține. În momentul în care ai atât de multe spectacole, timpul de studiu, de plănuit un concept și chiar timpul de creație se împuținează simțitor. Pentru mine, muzica de jazz conceptuală este foarte importantă, tocmai de aceea îi acord extrem de mult timp. Studiez absolut în fiecare zi, fără excepție. Mă așez la pian, citesc partituri noi, improvizez, mă acom­paniez singură cu pianul și cu vocea, caut și descopăr tot felul de muzici noi. Astfel, faptul că vin mai rar în București nu înseamnă că vin mai puțin. Dimpotrivă, vin mai rar, dar vin mai mult! Studiez cu mult entuziasm și partea asta de marketing și promovare, sunt conștientă că lucrurile acestea se fac altfel în afara României și funcționează. Dar eu n-aș putea face asta fără Zoli, soțul meu. El este specialist IT și cel mai mult învăț de la el despre aceste chestiuni extrem de importante, care nu țin neapărat de partea artistică. La vândut bilete, de exemplu, este mult mai important marketingul decât arta, dar odată ajuns pe scenă, este sută la sută treaba ta să convingi lumea că a meritat. Poate sună ciudat, dar până la urmă este un târg: omul cumpără bilet, tu îi oferi ceva în schimbul cheltuielii sale, ba chiar el trebuie să plece convins că investiția a meritat și că o va face și cu ocazia următorului spectacol. Eu nu vreau ca "produsul" meu să fie vândut o singură dată, ci de nenumărate ori. Știm că în muzică, precum și în alte afaceri, mulți mizează pe acest "o dată". Un "bum" și atât. Țe­lul meu este ca pu­blicul să vină de fiecare dată la con­cer­tele mele, iar scopul meu secret este să văd chiar aceiași oameni în public. Ase­menea unui grup de prieteni. Fami­liaritatea îți dă un sen­timent de acasă, de sigu­ranță, și atunci cânți mai liber. E minunat când intri în scenă, să constați că, de fapt, cunoști pe toată lu­mea. Cel mai fain sentiment din lume! Eu am emoții de fiecare dată înainte de a intra pe scenă - dar dacă n-o să fie bine, dar dacă nu e lume, dar dacă nu-mi iese, dar dacă nu-mi place, dar dacă..., ei, când faci primul pas și vezi în sală o singură privire fa­miliară, sen­timentul acesta de teamă dispare și simți că tot ce faci merită. Greutatea emoției rămâne, dar se schim­bă conținutul.

- Pentru ce evenimente ai emoții anul acesta?

- Uite, deși "Bucharest Jazz Festival" este abia în iulie, pentru că știu că voi fi acolo și că voi face parte și din juriu, deja mă gândesc numai la acest eveniment important. Mă motivează, mă determină să studiez, să mă gândesc la ce cuvinte le-aș putea adresa spectatorilor. Până atunci? Jumătate din martie voi fi în Ungaria, la Buda­pesta și la Szeged. Și în iunie voi cânta la Buda­pesta, unde o lună întreagă sunt artist rezident la un club de jazz. În Ungaria voi cânta cu Toma Dimitriu, pe care-l știu de când era foarte mic. Dacă mai ții minte, el era puștiul amuzant din emi­siunea "Copiii spun lucruri trăsnite", pre­zentată de Virgil Ianțu. Ei bine, acel Tomiță este azi un mare pianist de jazz, școlit în Olanda și stabilit în Paris. Alături de el și de marele bassist francez, Marc Buronfosse, pro­fe­sor la Conser­va­torul din Paris, voi avea concerte la Budapesta și Szeged, unde voi fi și în juriul unui festival francofon. Așadar, am planuri mu­zicale făcute cel puțin până în luna iulie. În plus, am trei ma­te­riale discografice pe masă, dar încă nu am ho­tărât care este cel mai potrivit de lansat mai întâi. Primul, care îmi este foarte drag, tre­buie să mai aștepte, pentru că este înregistrat alături de chi­taristul meu, Iulian Pavelescu, iar el e plecat din țară și nu vreau să-l lansez fără să-l am alături. Al doilea material discografic este foarte preten­țios. A­m vrut să-l lansez anul trecut, dar m-am răzgândit, pentru că am fost convinsă că nu era momentul - țara gemea de probleme, iar muzica mea este, și ea, plină de "tensiune" și provocări. Iar al treilea material este unul pe gustul tuturor, destul de comercial, pentru un album de jazz. Gândesc încă ordinea lansărilor. Aștept și decizia managementului. Serios vorbind, toate deciziile acestea carie­ristice le iau împreună cu soțul meu, pen­tru că are o viziune foarte clară asupra eve­nimentelor. El este un om care evaluează munca mea la reala valoare. E sincer, e critic fără me­najamente și poate fi complet imparțial tocmai pentru că iu­bește muzica.

"Când am găsit bărbatul vieții mele, am mers după el"

- Oamenii au crezut că vei pune muzica pe planul doi, când te-ai mutat din București la Sfântul Gheorghe, după bărbatul tău, dar iată că nu e deloc așa. În ciuda a ceea ce se spune, cariera și familia pot trăi în pace și armonie...

- După părerea mea, să te dedici exclusiv meseriei este doar o ju­mătate de măsură a vieții. Eu nu am vrut asta, așa că, în momentul în care am găsit bărbatul vieții mele, am mers după el. Fără să privesc în urmă, cu riscul de a-mi pierde majoritatea prietenilor. Îi urmăresc pe acești oameni care nu au înțeles decizia mea: pro­fesional, poa­te că au ajuns aco­lo unde își doreau, dar sunt ab­so­lut toți sin­guri. Poate că ei sunt mul­țumiți, nu-i judec, dar știu clar că eu sunt cu ade­vărat împlinită. Am gă­sit omul care mă iu­­bește, dar care-mi dă libertatea de a-mi trăi vi­su­rile și, în același timp, mă trezește de fiecare da­tă la realitate, vizavi de viața asta, de zi cu zi. Îm­preună transformăm visurile în ceva palpabil, construit. Of, n-ași vrea să creadă lumea că mă dau deșteaptă, că arunc cu judecăți de valoare. Ideea este că eu sunt foarte bine așa cum sunt, că simt că fac niște pași în față, interior vorbind, ca om. Profesional sunt de asemenea bine, pen­tru că omul de lângă mine vrea o soție fericită, care nu lasă niciodată harul din ea să se stingă. Mă bucur, de asemenea, că relația mea cu copiii evoluează în fiecare zi, că se transformă în ceva minunat.

"Îmi este bine aici, în provincie"

- Cum sunt fetele? Artiste și ele?

- Eva Luna este cu adevărat foarte talentată la desen, la pictură, dar nu o forțez în niciun chip. Îmi place că desenează absolut tot timpul și îmi place că o face din pură plăcere și nu din obligație. Ideea de timp liber la vârsta de opt ani este foarte prețioasă, la fel cum este pentru toată familia noastră. Dar, repet, în fiecare secundă liberă, fata mea are un creion în mână și de­se­nează. Abi este altfel. Cred că marele ei talent este, de fapt, o abilitate cu totul aparte. Eu o numesc "magia iubirii", pentru că fetița asta are un fel unic de a împrăștia iubire în jur, de la a te lua în brațe și a mișca ceva uimitor în interiorul tău, până la a fi copilul preferat al lui... Florian Lungu (marele nostru specialist în jazz n.n.). "Moșu'" o adoră pe Abi, pur și simplu. Sunt fete bune, fete simple copilele noastre. Cu nimic mai sus sau mai jos decât restul copiilor crescuți în liniște, în iubire.

- Luiza, îți pun o ultimă în­trebare, care se tot repetă când e vorba de mari artiști: nu te stri­vește provincia, distanța mare față de București?

- Pentru mine este important că am descoperit cu foarte multă lu­ciditate că îmi este mai bine aici, în provincie. Eram în Cișmigiu, la sfârșitul lui februarie, când au por­nit alarmele acelea legate de incen­diul de la Remat. Am realizat brusc că frica era sentimentul principal cu care trăiam în București. Frica de cutremur, frică de politică, frică de insucces. Aceasta din urmă era cea mai pregnantă. Când trăiești într-un loc unde competiția este atât de acerbă, frica de insucces te motivează, e adevărat, dar este un sentiment care nu ar trebui să existe, după părerea mea. Asta este concluzia la care am ajuns eu, personal, în ultimii șase ani, trăind departe de capitală: nu îmi mai este frică de nimic. Nu îmi este frică! Lucrul acesta mă face mai puternică, dar nu mai lipsită de simțire. Ies la proteste pentru că așa cred că e bine, ies pentru viitor, nu pentru că îmi este frică de prezent. Lipsa fricii vine la pachet cu o forță pe care o pot ca­naliza înspre artă, înspre iubire, înspre empa­tie, înspre ajutorul semenilor. Simt că pot oferi spe­ranță. Sunt un om pornit de jos, dintr-o fa­mi­lie săracă, dar inteligentă. Felul în care mi-am trăit copilăria îmi cons­tru­­iește matu­ri­tatea și apoi bătrâ­ne­țea. Asta vreau să le învăț și pe fe­tele mele: să nu le fie frică de nimic.