Ce părere aveți despre București?

Matei Florian
Pe stradă cu "Formula AS", într-un oraș din Ardeal: ORĂȘTIE

Teodora Lupu, 56 de ani, inginer
"Mergeam pe bulevard și mă simțeam amazoană"


(I se luminează ochii când aude întrebarea. O lu­mină care e a ei, mai vie ca soarele de primă­vară. Într-o clipă, omul din fața mea s-a schimbat, a întinerit și strălucește.)
București? Ooooh! Am o relație specială cu ora­șul ăsta și o s-o am mereu, mai ales că am venit în el din provincie. Bucureștiul e orașul tinereții mele, acolo am făcut facultatea. Când eram elevă, visul meu, ambiția mea, erau să ajung în București. Sim­țeam că orașul mic nu mă încape! Între timp, evi­dent, nu mai e așa, dar așa sunt adolescenții, îmi tot ziceam că acolo e adevărata viață. Și pentru patru ani, chiar a fost așa. Poate am fost norocoasă, dar pentru mine Bucureștiul a fost perfect. Ne-am împrietenit din prima și ne-am acceptat, am învățat foarte multe cât am fost acolo. În primul rând, des­pre mine. O să râdeți, dar nici nu știam să vorbesc până atunci. Eram așa de introvertită, n-aveți idee! Ușor, ușor, în București am învățat să comunic mai bine, să..., nu știu cum să zic, să mă spun mai bine, înțelegeți?! Bucureștiul mi-a dat voie să fiu cine sunt și m-a învățat să nu-mi pese dacă sunt jude­cată, m-a învățat să fiu liberă! N-o să uit niciodată senzația, eram pe Ana Ipătescu, cum se numea atunci bulevardul, bătea vântul, când am simțit o forță în mine care îmi spunea - "Teo, tu chiar ai reușit, chiar ești unde ți-ai dorit, la facultatea pe care ai vrut-o, în orașul cel mai mare, bravo Teo, bravo!". A fost minunat, m-am simțit învingătoare, mergeam pe bulevard și mă simțeam amazoană! Aveam 20 ani. Vă spun sincer, fără București, n-aș fi omul care sunt azi. Pentru asta, va avea mereu respectul meu.


Andreea Captari, 22 de ani, studentă
"Mi se pare faină agitația din București"


(S-au deschis terasele în Orăștie, și o găsesc, singură, la o masă, cu un pahar de suc, așteptând o prietenă. Se uită cu­rioasă la mine, ghicește ime­diat că nu sunt din oraș, apoi îmi răspunde.)
Îmi puneți o întrebare cu răs­puns plătit. Credeți că e cineva de vârsta mea, la noi în oraș, care să zică - "oaaa, dar ce frumos e aici, ce bine că ne știm noi toți cu toți, că nu poți să faci o mișcare care să nu devină imediat publică, ce distracție, ce clu­buri, ce tot?!". Păi, la zece noaptea, dacă ieși pe stradă, știe toată lumea! Normal că Bucureștiul mi se pare altceva! Adică, depinde și cine ești și ce vrei de la viață. Am auzit pe mulți că Bucureștiul e nașpa, că oamenii sunt nașpa, că sunt mașini, zgomot, polua­re, scan­daluri și, sincer, sunt de acord; adică să pierd două ore în trafic mi se pare urât de tot! Păi, de la noi la Cluj sunt mai puțin de două ore! Dar, tot sin­cer, nu se compară! În Bucu­rești, ai locuri de muncă, ai unde să te distrezi, ai concerte, ai mall-uri, muzee, restaurante, par­curi... Aici... ești limitat rău într-un oraș mic. Mie așa mi se pare. Și mi se pare faină și agitația asta din București, că-s o groază de oa­meni, că nu te știe nimeni, că trăiesc toți împreună, amestecați, cum ar veni. E ca un orfelinat acolo, așa văd eu de aici: mulți oameni din toate locurile și un fel de Maica Tereza care-i acceptă și îi mân­gâie pe toți, hahaha! Aici, în Ardeal, avem tendința asta, să judecăm străinii, să-i acceptăm mai greu la noi, chiar și bucureștenii sunt văzuți nașpa. Dar, sincer, mie mi-ar plăcea să mă mut într-o zi la București, cred că nu m-aș plictisi deloc.


Flavius Ciugudean, 45 de ani, tehnician auto
"Parcă a intrat dracu' în orașul ăla"


(E mic de statură, așteaptă ceva, n-aș putea spu­ne exact ce. Stă pe o bancă, în­vârte o cheie în mână și îi pri­vește pe oamenii care trec. Mă opresc în drep­tul lui. Se încruntă când au­de între­barea, își aprinde o țigară.)
Domne, deja simt că mi se urcă tensiunea la ceafă. Am fost luna tre­cută acolo, cu soacra mea, că a trebuit s-o vadă un cardiolog la Fundeni. Domne, am zis că o iau razna, că fac atac de panică, pe cuvântul meu! Tre' să fii tâmpit, domne, iertați-mă, da' chiar tre' să fii un tâmpit masochist să locuiești în București și să-ți și placă. Ce să-ți placă, domne, ce să-ți pla­că? În primul rând, e foarte mult zgomot! Eu unu' am luat două pastile de antine­vralgic într-o zi, așa mă durea capu'! Și aici trece și-o lună fără să mă doară capu'... Zgo­mot pes­te tot, ba de buldozer, ba de cla­xon, ba de salvare... Oame­nii și ei sunt foarte gălăgioși și prea mulți, domne, prea mulți! Eu nu știu cum, Doamne iartă-mă, încap toți acolo, mă depășește și, mă iertați, că eu sunt mai direct - dacă vreți să mă dați la ziar cu vorbele astea, treaba dumneavoastră, că eu n-am de câștigat - dar, domne, sunt nesimțiți rău bucureștenii, mi s-au pă­rut ghiolbani, așa, fără șapte ani d-acasă; aici oame­nii sunt mai blânzi, avem graiul mai molcom, acolo strigă pe stradă, vorbesc repede și au o aroganță de zici că sunt buricu' pământului. Și cum se îmbracă, doamne feri, numa cu pantaloni care dau cu turu-n pământ. Nu știu, domne, parcă a intrat dracu' în orașul ăla. Și e scump, dom­ne, scump rău. Păi, eu când am fost cu soacră-mea, am dat un milion numai pe taxi, un milion, domne, un milion! În fine, nu e de trăit acolo; vorba lu' soacră-mea, zici că e tărâmul pierza­niei, oameni fără credință, că d-aia s-o fi făcut Catedrala Neamului acolo, să se mântuiască bucureștenii, Doamne apără și ajută! No, auziți, da' dum­nea­voastră nu sunteți bucureș­tean, nu?!


Letiția Stanciu, 50 de ani, contabilă
"E greu să fii mamă și să-ți știi copilul în haos"


(O doamnă îmbrăcată în pal­ton crem, cu pantaloni crem și pantofi crem. Paltonul e des­cheiat, are o bluză crem cu bu­jori roșii. Aș vrea să spun că zâmbește crem, dar nu zâmbește deloc.)
Fetița mea e studentă la SNSPA în București. Așa a vrut, așa a ales ea, nouă nu prea ne-a con­venit, am fi vrut să meargă mai aproape de noi, la Cluj, dar dacă așa și-a dorit... Noi ne mândrim cu ea, e studentă la fără taxă, a intrat printre primii și să știți că a fost grea admiterea. E fată cuminte. Ea nu prea se plânge de oraș, mai îmi zice așa, că e greu cu metroul, că e uneori foarte aglomerat, dar cam atât. Dar vă spun cu mâna pe inimă, că o dată pe lună, când mergem s-o vedem, nu ne e ușor. Mie mi se pare insuportabil acolo. Și aerul mi se pare pur și simplu greu de respirat. Nu se compară cu aerul nostru. Oamenii sunt duri și chiar și Ancuța, care a primit o educație acasă, a devenit așa, mai repezită, mai dură. Eu n-aș putea să trăiesc acolo, n-aș putea, mi se pare că nu e niciodată liniște, e agitație tot timpul, mi-ar fi frică seara să mai ies din casă, la câte nenorociri auzi că se întâmplă! Nu știu, așa oi fi eu... Ancuța, după facultate, o să se mute la Cluj cu serviciul, așa am stabilit. Atunci abia o să mă liniștesc, c-o s-o știu aproape. Păi, când e ora 9 seara și îmi spune că e în metrou sau la vreun suc cu vreo prietenă, gata, eu nu mai am liniște până nu mă sună să-mi zică că a ajuns la cămin. E greu să fii mamă și să-ți știi copilul în haosul ăla din București, dar asta e, își face și ea un rost, să-i păstreze Maica Domnului mintea limpede, asta e ce-mi doresc. Mai are doi ani și ter­mină.


Iancu Adrian, 69 de ani, pensionar
"Bucureștiul e plin de povești ascunse"


(Un domn elegant, care pășește fără să se grăbească. Ai putea să-i descrii doar mer­sul - distins, lent, atent, studiat - ca să știi cu cine ai de-a face. Nu te înșeli. Mersul este omul.)
De-a lungul vieții am avut multe tangențe cu Bucureștiul. În timpul facultății, am avut o prietenă care era din capitală, și de două-trei ori pe an, mer­geam acolo, la familia ei. Nu vedeam plusuri și minusuri neapărat, și escapadele alea îmi plăceau, pur și simplu. Apoi, copiii mei, Mihnea și Flavia, au făcut facultatea acolo, Mihnea la Automatică și Flavia la Medicină. Flavia a și rămas să profeseze în București, în cadrul unui spital privat. În fine, mă lungesc: ce țin să vă spun e că lucrurile nu sunt pe lume albe sau negre, ele au nuanțe. Și mie Bu­cureștiul mi se pare plin de nuanțe, plin de culori. În fond și la urma urmei, vedeți, e normal să fie așa o capitală, adună în ea toate tipologiile de oameni, culturi diferite, caractere diferite. Dacă mă întrebați de bucureșteni, aici, referindu-ne strict la oamenii născuți și crescuți acolo, aș spune doar că sunt diferiți de noi, de ardeleni. Îmi place să spun că noi suntem oameni de munte și ei de șes. Și mai îmi place să cred că asta spune totul, nefiind ceva de bine sau de rău. Eu, în tinerețe, am avut propunerea de-a profesa la București și, deși în carieră asta m-ar fi ajutat, am ales liniștea de aici. Siguranța și confortul au fost pentru mine mai importante. Nu sunt un om grăbit, n-am fost probabil nici foarte ambițios sau tupeist. Cred că ai nevoie de atributele astea ca să răzbești acolo, ca să te simți în largul tău. Copiii însă s-au adaptat foarte bine, nu s-au pierdut în haosul acela, au avut grijă de rădăcinile lor și s-au comportat pe măsura educației primite acasă. Flavia îmi povestea de București când era studentă, găsea orașul fascinant, aproape că deve­nise poetă, vedea peste tot povești. Așa îmi și spu­nea, că Bucureștiul e plin de povești ascunse și pline de farmec. E un lucru tot mai rar, știți, să găsești farmecul pe lumea asta, în anii ăștia... Dar deviez. Ce vreau să rețineți e faptul că Bucureștiul nu e mai rău sau mai bun, e altfel, ține de alegerea ta, de ochiul tău, de felul tău de a fi, de cum îl percepi și îl simți.