Două odăițe într-o căsuță albă. Aici a fost fericirea lor. Lucrurile sunt neclintite și azi, de la moartea Otiliei. Cele trei sticle cu parfum sunt încă pline pe-un sfert, rochia lungă și neagră, cu flori violet, pe care a purtat-o chiar în ziua morții, atârnă pe o ușă de bibliotecă... În cealaltă parte a odăii e patul pe care-a stat Topârceanu, înainte de moarte. Dragul ei Topârceanu, pe care l-a iubit de când era o adolescentă de 17 ani. Nu a avut niciodată un alt bărbat. N-a părăsit niciodată căsuța albă. N-a plecat din Iași, din casa unde a trăit mai întâi cu părinții și cei patru frați, apoi cu "Top", cum îi spunea lui Topârceanu, cu dragoste. Apoi doar singură.
O viață idilică, într-o casă ce arăta altădată "ca-n pădure", aflată pe-un loc deluros al Iașului, numit Bucșinescu.
Aici a trăit Otilia Cazimir, cea numită "poeta sufletelor simple". Ulmii seculari nu mai sunt, nici liliecii aduși din Copou, din grădina lui Sadoveanu, nici florile pe care Otilia le îngrijea, mângâindu-le și vorbindu-le. Nu mai este nici "pietroiul lui Didi", bolovanul din curte, pe care a început să-și scrie primele poezii, încă din anii copilăriei. Și nici cățeii și zecile de pisici, cărora le vorbea, ore la rând, precum unor oameni. Un glas blând și moale, care se mai aude și azi. Da, când intri în căsuța cea albă, parcă ești acolo, cu ea. O simți aievea, printre lucrurile aranjate cu mâna ei. De la moartea poetei, nu s-a mișcat absolut nimic. Lumea ei este întreagă și azi. Bucuria de a-și aranja obiectele, pozele, amintirile. Și mai ales, peste tot, dragostea ei pentru Topârceanu. În aceste două odăițe au scris împreună. Au citit. Au visat să plece în lumea largă. Au desenat și au râs și s-au iubit ilegal, departe de ochii cei curioși ai lumii.
Trei steluțe
Miroase a proaspăt. La intrare, pe-un castronel de porțelan, au fost puse mere roșii-roșii. Parcă-ți vine să iei unul, să muști. Să te cuibărești și tu pe perne, pe divanul vișiniu, să-ți tragi sufletul. Lăicere minunate, vechi de peste două veacuri, țesute la mânăstirea Agapia, din lânuri colorate cu vopseluri din plante. Icoanele seculare primite de la bunicul Gavril, înainte să plece din satul natal, Cotu Vameș... Avea 4 ani în 1898, când a ajuns la Iași, cu părinții. Pe-atunci o chema Alexandrina Gavrilescu și era mezina familiei. Aici, lângă soba albastră, în jurul mesei din prima odaie, stăteau cu toții la masă, în jurul tatălui, învățătorul Gheorghe Gavrilescu. Masa, scaunele sunt aceleași ca acum un veac. Și tot la masa asta au șezut apoi cei mai mari scriitori români interbelici. Mai ales cei trei prieteni vechi și nedespărțiți ai poetei, Sadoveanu, Ibrăileanu și Topârceanu, în serile când veneau tustrei să o viziteze. Ea, încă o fetiță, pe atunci, între acești trei bărbați iluștri, care o numeau "prietena noastră", într-o epocă în care femeile erau excluse din cercurile literare. Din acest motiv, prima poezie pe care a trimis-o la celebra revistă "Viața românească", pe când avea 17 ani, a semnat-o cu trei steluțe: "Fiindcă directoarea de la liceul «Oltea Doamna» putea să le și exmatriculeze pe fetele «care se țineau de prostii» - cum zicea ea - când era vorba de literatură...". Aceste trei steluțe le-au văzut Sadoveanu și Ibrăileanu pe poezia primită la ziar, în anul 1912. Lângă poezie, un bilețel cu motivul pentru care școlărița nu poate semna. Admirându-i poemul, cei doi au botezat-o în glumă cu numele și prenumele primelor lor iubiri, din anii adolescenței. Ăsta a fost debutul ei literar. Mult timp, n-a spus nimănui că ea e de fapt poeta din reviste. Dar Otilia și Cazimir i-a rămas numele de atunci până azi.
Nu-mi pot lua ochii de pe fotografia lor de familie. Mamă, tată, frate, surorile mai mari. Toți se uită undeva într-o parte, către un loc îndepărtat. Otilia stă la picioarele tatălui, c-o mână pe genunchiul lui. Pare-o femeie matură, cu un chip de copil. Nostalgică, cu buze subțiri și umbre sub ochii visători. Comparând cu fotografii de la alte vârste, îți pare că acest chip nu i s-a schimbat niciodată: o elevă de pension îmbrăcată în haine de doamnă, așa a arătat până la bătrânețe. Și nici n-a făcut altceva în toată viața ei: doar a scris. Aici, pe măsuță, folosind același condei, aceeași călimară de cristal. N-a putut în altă parte. Doar în odăița asta, având mereu în dreptul ferestrei același peisaj: grădinuța ei împodobită cu liliac. Vreo 30 de pași. Pisicile, gâzele, florile de Nu mă uita... Puțin mai departe, turnul bisericii Zlataust, drumeagul repezit spre Beilic, vechea mahala a lăutarilor... Tot ce a scris, a scris aici. 60 de volume de literatură, publicistică și traduceri... Milioane de copii i-au citit și cântat versurile. A scris și iarăși a scris, până în preziua morții, când îi mărturisea unui prieten, într-o epistolă: "Otilia Cazimir ar vrea să mai scrie. Versuri... Așa, gâfâind, sufocându-se, aproape murind...".
Seara în care a început viața
L-a văzut pe Topârceanu într-o seară, la Teatrul Național, unde se dusese cu Lili Stere, colega ei de liceu. Lili, fiica ilustrului Constantin Stere, care se-ndrăgostise, și ea, de poetul abia venit la Iași.
Început de martie, 1912. Elita ieșeană venise să vadă celebrul balet al Operei din Sankt Petersburg. Acolo au făcut cunoștință. În foaierul Teatrului. Ea, o elevă ce "încă se pieptăna cu cozile pe spate", ținându-și mâna în cea a bărbatului subțiratec, ce purta pantofi cu tocuri ușor înalte și mustăcioară subțire... Au rămas mai mult de un minut așa, ținându-se de mână. Se priveau în ochi și nu-și puteau desprinde mâinile. O atracție "la prima vedere", care i-a străfulgerat pe toți cei prezenți. "Cum își permite? Cine e fetița asta?", se întrebau. Nici Topârceanu nu știa, dar prezența acestei copile îl fascina. Cu 8 ani mai mare, deja consacrat în cercurile literare bucureștene, om cu șarm și prestanță, se simțea ca electrizat, deși se căsătorise recent, la București, cu învățătoarea Victoria Iuga, împreună cu care avea un băiat. Dar în seara aceea, la teatru, toată lumea a înțeles că adolescenta necunoscută și Topârceanu fuseseră loviți de un fulger.
Chiar și Lili Stere i-a scris Otiliei, imediat ce a ajuns acasă: "Dragă Didină. Te rog, dacă poți, caută de fă-mi și mie la germană. Joi sigur dăm teză și eu n-am absolut nimic. Și mie Topârceanu mi-e tot atât de simpatic, vezi să nu ne sfădim, ia seama! Te sărut mult, Lili."
Otilia a păstrat toată viața libretul spectacolului de balet din acea zi de primăvară. Pe ultima filă, scrisese: "Joi, 1 mart. Faust, Gounod. Începe viața!". Într-adevăr, de atunci a început fericirea. Topârceanu a început să o caute. A venit la căsuța albă din Bucșinescu, a făcut cunoștință cu mama poetei, Ecaterina. Aici, la masa ovală, a citit primele poezii ale Otiliei și n-a zis nimic decât la sfârșit, când, încercând să-și ascundă emoția, i-a poruncit să vină cu el la redacția "Vieții Românești", deși la ședințele de redacție nu erau îngăduite femeile. "Cuza Vodă nr. 42... Ajungeai printr-un gang vast într-o curte mică, umedă ?i plină de întuneric, unde George Topârceanu obi?nuia să tragă cu pu?ca în ?obolani", avea să își amintească scriitoarea. "Din curte intrai în redac?ie, o încăpere adâncă ?i îngustă, cu masa cât ea, masa umbrelor, deasupra căreia ardea în permanen?ă un bec cu abajur verde. Acolo, în fund, am dat cu ochii de o fantomă bărboasă ?i sumbră, cu nasul ascuțit și cu obrajii de ceară. M-am tras îndărăt ?i nu m-am mai oprit până în stradă! Topârceanu a venit după mine râzând: «Tare mai ești prostu?ă! Doar e domnul Ibrăileanu...»".
"Tu, cea din urmă, tu, cea mai dragă"
Așa a intrat între marii scriitori. A fost adoptată imediat. Ea, o elevă, cea mai tânără colaboratoare a unei gazete unde scriau toți "greii" literaturii... Nu puteai spune că era frumoasă. Și nici nu-i păsa de cum arată. Gândul ei era doar la Top, așa cum începuse să-i spună lui Topârceanu. El o vizita tot mai des, îi trimitea scrisori, bilețele, desene amuzante... Făceau farse criticilor, schimbând între ei semnăturile textelor publicate. "La puțin timp după ce l-am cunoscut, a venit la mine cu trei poezioare. «Transcrie-le, te rog, iscălește-le «Otilia Cazimir» și trimite-le la Viața Românească. Nu-i decât o glumă, un simplu amuzament. Ai să vezi!...»". Chiar celebra prefață a lui Topârceanu la "Neamul Șoimăreștilor" a fost, de fapt, scrisă tot de Otilia Cazimir. Se jucau. Mai ales el. Ea l-a urmat la facultatea de filosofie și litere, însă Top era preocupat și de altele. De inginerie și locomotive. De geologie. De fotografie, de meșterit manual jucării și lucrușoare mici. Colecționa puști și timbre, voia să inventeze un "cinematograf în relief"... Mergea în Parcul Copou și urmărea cu lupa viața gâzelor, ore în șir... Așa a scris multe poezii despre viețuitoare: privindu-le cu lupa. Ea îi lua notițele de la cursuri, de la bibliotecă. El venea în Universitate mai mult ca să o vadă pe ea. O desena, îi scria versuri. "M-am uitat pe foaia de hârtie din fața lui", își amintea Otilia zilele când studiau amândoi în bibliotecă. "Sus, o caricatură a profesorului Fedeleș, mai jos un desen în creion - profilul meu aplecat asupra cărții - și dedesubt, câteva cuvinte: «Tu, cea din urmă, tu, cea mai dragă...»".
Topârceanu venise la Iași cu gândul să stea doar câteva zile și a rămas 25 de ani. Căsătoria cu Victoria Iuga s-a destrămat, dar poetul și-a ajutat copilul cu bani. N-a mai putut părăsi Iașul, care-l ținea ca-ntr-o vrajă. Aici și-a schimbat complet felul de-a scrie. Aici a realizat partea cea mai valoroasă a operei sale. Lângă prietenii lui scriitori. Dar mai ales lângă Otilia, de care nu s-a mai despărțit niciodată.
Viena, ultimul vals
Cele două odăi ale casei albe îi sunt închinate lui Topârceanu. Pereții lor vorbesc mai mult despre el, decât despre Otilia Cazimir. Fotografii originale cu Topârceanu, încă de când era copil. Desenele lui, caricaturile... Portretul Otiliei, cu o tunsoare "bob, a la Greta Garbo" sau autoportrete cu chipu-i delicat, efeminat aproape. Scrisorile ei către el le-a ars, chiar în ziua când Topârceanu a murit. Ale lui le-a păstrat. "Nu pot să spun că nu mi-i tare urât fără tine, totul e pustiu aici", îi scria, într-o epistolă din 25 noiembrie 1934, pe când poeta era plecată pentru doar câteva zile la mânăstirea Agapia. Nu putea fără ea, fără s-o știe în căsuța cea albă, cu tufe de liliac. Cu toate astea, ieșenii rareori i-au văzut împreună. Plecau amândoi cu trăsura, pe dealurile Iașilor sau pe la mânăstiri... Nu se țineau de mână, dar simțeai că sunt fericiți. Relația lor a fost discretă, fiindcă Topârceanu a reușit să divorțeze oficial doar foarte târziu. "Nu știu dacă i-am văzut de două ori împreună pe stradă", își amintea poetul Demostene Botez. "Parcă totul n-ar fi fost decât o poezie, într-un decor ireal, dintr-o viață care nu se desfășura pe pământ. Când îi întâlnea cineva, aveau senzația că privirea aceluia îi rănește și simțeau gândurile lui ascunse, ca o ofensă...".
Încă de foarte tânăr, boala a început să-l mistuie pe Topârceanu. Aproape zece ani a suportat dureri ce reveneau mereu, continuând totuși să scrie. În ultimii cinci, s-a mutat într-o căsuță minusculă, din curtea lui Demostene Botez, dorind să fie singur, să nu-i facă și pe alții părtași la suferințele sale. De Crăciun, când Sadoveanu a venit să-l vadă, era de nerecunoscut. Slăbit, desfigurat. Poetul și-a acoperit fața cu palmele, să nu i se vadă lacrimile. Nu suporta să fie compătimit. Dar Otilia nu l-a lăsat. Și-a neglijat scrisul, s-a străduit să-i fie alături."După plecarea ta, mi-a fost foarte rău. Am avut noaptea temperatură mare, dureri, mă sufocam... Vânt. Singurătate mare...". Frânturile acestor scrisori ale lui sunt din anul 1934. La începutul lui '37, durerile deveniseră insuportabile. Injecțiile cu apă distilată pe care i le făceau medicii deveniseră inutile. Într-o seară, Otilia l-a găsit în fața unui Larousse deschis la cuvintele "ciroză" și "cancer". Pe o hârtie, notase simptomele celor două boli. În acea seară, s-au hotărât să plece amândoi la Viena. Banii i-au obținut de la prietenul lor, Mihail Sadoveanu. Pe 25 februarie 1937, Topârceanu și Otilia Cazimir treceau frontiera pe la vama Curtici. A fost singura călătorie pe care au făcut-o împreună peste hotare. Viena, un vis al lor vechi, care venise mult prea târziu. Dar luna aceea a fost de neuitat, descrisă pe larg în scrisorile amândurora. Au stat la hotelul numit "Schweizerhof", pentru prima dată doar ei amândoi, feriți de orice bârfă a lumii. Poetul găsea puterea să facă haz pe seama renumiților medici vienezi, ce nu reușeau să-i stabilizeze ciroza hepatică, deși avea dureri inumane și devenise atât de slab, încât nu mai reușea să se țină singur pe picioare. Și totuși, într-o seară, au dansat vals. Ea, ținându-l în brațe ca pe-un copil ce abia învață să meargă... Și-au făcut planuri amândoi să se căsătorească, să nu se mai despartă nicicând...
"Cui te las?"
Întoarcerii de la Viena, Topârceanu nu i-a mai supraviețuit decât o lună și șapte zile. Otilia a stat lângă el, clipă de clipă. În zilele de dinaintea sfârșitului, poetul îi repeta mereu: "N-aș fi vrut să te las așa..." "Cui te las?.." Acasă la ea, întins pe divanul violet, îi spunea Otiliei lui să-nchidă fereastra, căci nu poate muri din cauza miresmei florilor de liliac... "Cu puțin înainte de a cădea în comă, mi-a vorbit câteva ore în șir, de cu seară și până la ora 23 de noapte", scria poeta pe 6 martie 1937. "Era prea slab ca să-l mai înțeleg ce spune. Își făcea testamentul verbal. Cu mâna în mâna lui fierbinte și uscată, l-am ascultat. (...) Avea ochii mari, arși și speriați. (...) La urmă, după ce mi-a spus tot ce, desigur de multă vreme, se pregătise să-mi încredințeze, a închis ochii, mi-a pus pe umăr un braț subțire ca de copil, înspăimântător de fierbinte, și a încheiat: «Și acuma, hai!...»".
George Topârceanu s-a stins pe 7 mai 1937, la ora 1 și jumătate după amiază. Otilia mergea des la mormântul lui. Vorbea cu "Top", îi punea mereu la picioare florile de Nu mă uita care-i plăceau atât de mult... "Demult s-a statornicit în mine obiceiul de a-i spune ce îmi spuneam, pe vremuri, doar mie. Chiar dacă aș putea uita, nu vreau să uit", mărturisea poeta cu puțin înainte de a muri, la rându-i. Nu se odihnea, scria numai noaptea. Ziua încerca să se gospodărească singură, asemeni unei călugărițe sihăstrite. Vorbea cu florile, cu cățeii și pisicile ei... Cu copilașii ciufuliți din mahala... Și iarăși scria. "Astă noapte n-am dormit deloc. Am umblat prin casă", scria cu trei zile înainte de sfârșit. "Când mă culc, încep durerile coronariene, tusea dureroasă care mă doboară... " "Da, mi-ar plăcea o casă caldă, o mână prietenă [...] mi-ar plăcea să am cui zâmbi, să nu mă mai bată atâta grijile și necazurile. Oare n-am muncit destul?". Dorința de a fi înmormântată lângă Topârceanu nu i-a fost ascultată. Bârfele lumii au urmat-o și în moarte. Au îngropat-o departe, în cimitirul "Eternitatea", departe, dar sub florile sutelor de mâini de copii care i-au acoperit pământul proaspăt, în acea dimineață de iunie.
Pentru documentarea acestui material, am folosit cărțile lui George Sanda, închinate Otiliei Cazimir. Reporterul mulțumește doamnei Indira Spătaru, inimoasa muzeografă care îngrijește casa memorială a poetei. De 15 ani, la interval de câteva zile, Indira așază în castronelul de porțelen de la intrare alte și alte mere roșii-roșii.