Nu știu cum se făcea, dar tata avea vreme să aducă lucernă din câmp numai seara și mă lua și pe mine, cam de fiecare dată, cu el. Cosea, aduna și încărca cu o pricepere ce mă uimea. Și-n timp ce lăsa caii să mănânce, mă purta prin lumi de dânsul știute ori despre care auzise de la alții. Când plecam spre casă, îmi zicea să stau întins pe spate să văd cum Carul Mare merge pe deasupra în aceeași direcție cu noi. Și-n liniștea serii, tata cânta Drăguț car cu patru boi, iar în mintea mea visam la vremea când voi avea și eu cai și boi, și vaci, și oi...
Au mai trecut ceva ani și-ntr-o seară, pe când părinții credeau că eu dorm, îi zice tata mamei: "Trebuie să-l dăm la școală, mai departe, să-l despărțim de prietenii din drum, că cine are carte mai multă o duce mai bine ca noi". Și toamna m-am trezit elev la școala normală, într-un internat cu paturi multe și unde se mânca mai cu seamă supă de chimen... (Începuse războiul și trăia lumea cum putea.) M-a chinuit multă vreme dorul de casă, de oalele cu smântână și de farmecul sărbătorilor de familie, dar le-am biruit în cele din urmă și am rămas la normală, onorându-mi șederea cu rezultate ce-l încântau pe tata când venea și-i spunea domnul director ce băiat vrednic are.
Trecură anii, războiul se terminase, dar alte vremuri tulburi bântuiau prin țară. Cu diploma de învățător în traistă, iată-mă "dascal", cum pronunțau localnicii cuvântul, într-un sat mic, dar cu foarte mulți copii de școală, că la oamenii nevoiași copiii vin pe negândite. La cei douăzeci de ani ai mei, sătenii nu-și prea puneau cine știe ce nădejdi în mine. La sfârșitul anului școlar și-n cei următori, eram privit însă cu alți ochi, pentru că majoritatea foștilor mei elevi urmau, cu bune rezultate, ciclul doi (clasele V-VII) într-un centru de comună mai mare, la 8 km distanță. La o serbare de sfârșit de an școlar a venit și tata. Era foarte măgulit de vorbele auzite de la săteni despre feciorul lui. Când să plece, mi-a strâns bărbătește mâna și mi-a zis: "Vezi să nu te-nsori cumva pe aici". Începusem să îndrăgesc satul, cu oamenii lui harnici și cinstiți, dar sfaturile tatei erau pentru mine "busolă".
În vara aceea, am fost trimis la cursurile de îndrumare profesională din orașul A. Cei mai tineri cursanți am fost dirijați să pregătim un program artistic, incluzând și dansuri populare. Într-o seară, în dormitor, unul din colegi, dansator și el, ni s-a plâns că el "își pierde vremea cu partenera lui, că prea-i o sfântă" și că ar face schimb cu cineva. M-am oferit eu, că-mi plăcea fata cu pricina. Primul spectacol l-am susținut "în deplasare" și, cum nu era departe, l-am invitat și pe tata să vină să mă vadă. I-a plăcut cu cine eram pereche și m-a sfătuit că, dacă-i din "oameni de treabă", să nu mă las de ea. Și nu m-am lăsat, iar după un an și jumătate, eram soț și soție.
La scurt timp după căsătorie, ne găseam în vizită la ai mei. Ieșind eu afară, la un moment dat apare și tata, care m-a întrebat fără ocolișuri:
- Îți place cum te-ai însurat?
- Place!
- Bagă de seamă. Cum vei ști să o îngrijești, așa o vei avea. Că o femeie poate fi îmbătrânită în câțiva ani, ori poate rămâne frumoasă până la sfârșit.
De atunci a trecut o jumătate de secol. Între timp, grădina (una dintre cele mai mari din sat) ne este plină cu pomi, viță-de-vie, legume și animale, pe când câmpul (că ne-am cumpărat o bucată de pământ) ne asigură traiul de zi cu zi. Și cum să nu fim fericiți, când știm că-n urmă cu cincizeci de ani ne aveam doar unul pe celălalt, iar ca bunuri materiale, îmbrăcămintea de pe noi? Dragostea ce ne-a unit atunci a rodit din plin. Visurile din tinerețe au devenit realitate, iar bătrânețea ne este mai liniștită ca-n oricare altă perioadă a vieții. Și-n ruga de fiecare zi, nu uităm să mulțumim Celui de Sus pentru că trăim și că putem să muncim.
NICOLAE D. - Cluj