Împlinisem trei ani când tata Ilie, prieten din primul război mondial cu tata Ion, a înjugat boii, a așternut pături groase și m-a îndemnat să plecăm la drum, la ora 3 din noapte, ca să ajungem la Baia în seara următoare. Erau de străbătut 45 de kilometri, iar bieții plăvani, deși potcoviți, mergeau cu greu atâta amar de drum. Puține lucruri îmi amintesc din prima vizită la familia mamei. Amintirile adevărate vin de mai târziu, de când eram în clasele primare și nu era vacanță în care să nu mă duc la Baia. Nu mai luam boii, luam trenul și camioanele care veneau cu bușteni la Târgu Cărbunești. Mama, împovărată cu sora mea cea mică, Maria, îi căuta pe șoferii cumsecade, ba pe Duguleanu, ba pe unchiul Dungan, ba pe Flitan din Cernădia... Odată ajunși la Baia, coboram la fabrica de scânduri din centrul comunei și o luam pe jos, spre munte. Casa în care a crescut mama semăna cu casele din Mărginimea Sibiului, era albă, cu etaj și avea un pârâu vioi pe sub cunie (bucătărie), șerpuind spre grădină, pe lângă mărul cel dulce. Primul drum spre acest lăcaș al copilăriei nu l-am uitat niciodată. De cum ajungeam la curba apropiată de casă, zăream pe prispă chipul bunicului privind la vale către șosea, peste casele lui Căiță și Cudică Pistolescu. Ne aștepta, știa că venim, îi trimisese mama o carte poștală. Îl recunoștea de la distanță, mânând boii, pe vechiul său "frate", Ilie, cu care petrecuse un timp la Oituz și Mărășești, ca observator de artilerie. Cobora agale și deschidea porțile, apoi mă lua în brațe, aplecându-se peste loitre și înțepându-mă cu mustața. Îi plăcea să-și sărute nepoții, iar eu voi deveni sărbătoritul numărul unu dintre veri. Eram 14: Petrică, Dorina (mare), eu, Victoria, Maria, Titel, Mioara, Ionel, Alexandru, Dorina (mică), Cosmin, Mitică, Lenuța, Costinel. Toți trăiesc, dar puțini mai dau o veste despre viața lor... După ce urcam în tinda de scânduri șlefuite, alunecam ca pe derdeluș. În partea de jos era cunia. Locul vrăjit în care mama Ioana, lăsând boalii durerea de cap care o chinuia toată ziua, cu cămașa ei mereu albă și șorțul negru, cocea pâine într-un cuptor zidit în perete. Era cald în cunie, mirosea a friptură, a mujdei de usturoi și a... grafit. Unchiul Dițu lucra la flotația de grafit și adusese mirosul acasă. Cum venea el în pauza de prânz, ne așezam la masa joasă, cu trei picioare. Tata Ion își începea rolul de stăpân al casei. La semnul lui, toți ne ridicam de pe scăunele și spuneam Tatăl Nostru. "Poftă bună", zicea apoi sobru, scoțându-și briceagul să taie pâinea. Erau cuțite pe masă, dar ciobanul e învățat cu briceagul lui. Când eram mai mulți nepoți de față, nu uita să ne avertizeze: "Nimeni nu vorbește când mănâncă. Nimeni nu soarbe ciorba. Dacă nu ascultați, îl dau jos din cui pe moș Nicolae". Când plecam în sat, la prăvălie sau la vecini, ne sfătuia calm: "Nu scuipați, nu înjurați, nu vorbiți urât. Să nu aud că spune vreunul mișto. E un cuvânt prea urât pentru români". Peste drum de casă, scotea mereu fum varnița familiei. O dată la trei săptămâni, bunicul lua varul și pleca să-l vândă la câmpie, spre Filiași. Uneori, veneau căruțe și-l încărcau fierbinte, direct din groapă. Așa au fost primele mele vacanțe. Tata Ion și mama Ioana și tata Ilie și mama Torica au dispărut demult. Odată cu ei, a început să piară și satul românesc. Acestea ar putea fi ultimele amintiri ale unor timpuri care nu vor mai fi vreodată.