Cerul din microscop
O plăcuță cât palma. De sticlă sau plastic transparent. Mânjită pe amândouă fețele, cu o substanță cafenie. Atât. Fiziciana mă lasă să o ating. Sunt celebrele emulsii nucleare. "Pătrățelul ăsta e ca o «carte» în care poți citi Universul", zice. "În el poți vedea tainele lumii, uneori chiar de la facerea ei... Particule elementare necunoscute, care ajung la noi prin raze cosmice, de la sute de mii de ani lumină..." Elena Firu nu-și dă seama că tot ce spune lasă un om de rând cu gura căscată. "Citește" știri din Univers... Visează să găsească neutrinul Tau, ce poate aduce informații chiar de la Big Bang... Privește în microscop lumi fabuloase. Sunt stele acolo. Galaxii, fâșii halucinante de radiații... Un cer întreg, într-un chenar. Pe-o fotografie cu fundal verde, făcută în microscop, îmi arată ce este înăuntrul unei raze cosmice. Văzută chiar aici, în plăcuța asta. "Uitați raza! Dunga asta întunecată... Ea vine de sus, din cosmos, vineee... Și aici ciocnește placa! Vedeți?... E o stea! Chiar așa le zicem: «stele». În puncul ăsta e reacția cu emulsia nucleară întinsă pe placă!... Și se desface în alte raze, mai mici, mai miiici... Le vedeți, punctate?... Unu, doi, trei, patru.... Astea-s particule elementare, cu energii uriașe, care se desprind, după ciocnire, din raza cosmică. Așa am găsit particule complet noi pentru planeta Pământ. Ele vin din stele și le vedem în stele...".
Râde de uimirea mea. Nici când vin copiii în vizită aici, la Institutul de Științe Spațiale (ISS), nu știe să-i lămurească altfel. Decât să îi pună să vadă "stelele din microscop". E suficient, ca să te uimești. Căci le vezi cu ochii tăi. Altfel nu știe să explice. Acum nici nu prea are chef, căci abia a venit din pauza de masă și-ar lenevi nițel. Vestita "masă a fizicienilor", cu meniul de 15 lei, de la restaurantul vechiului hotel "Măgurele", unde se adună toată elita cercetătorilor de pe platformă - la masa asta, din discuții la o bere, s-au născut și idei de premiul Nobel. Elena e și ea cercetător de rang mondial. Unul dintre puținii fizicieni europeni admiși să lucreze cu Nagoya, vestita universitate japoneză unde se fac emulsiile nucleare. În România, Elena Firu e specialistul no.1. Cu doctorat în emulsii, încă de la 30 de ani. Colaborează cu savanții marilor acceleratoare de particule de la CERN (Geneva) sau Berna. Este chemată la proiecte de anvergură internațională. Nu-ți vine să crezi, când o privești. Dac-ai întâlni-o pe stradă pe această femeie în blugi și hanorac gri, lăbărțat, ce vorbește repezit și băiețos, fără să-și aleagă cuvintele, ai putea zice că-i o fostă rockeriță rebelă, acum mămică, poate. Nu-i pasă de cum arată, nu-i dă nimeni ordine, nu i se impune un program de lucru... Într-adevăr, un om "cu mintea în stele". Acum 20 de ani, de când a început să studieze neîntrerupt aceste plăcuțe cu emulsii nucleare, a învățat o singură lecție: "Nu poți face cercetare fără pasiune... Pasiune nebună!... Altfel nu are rost..." Asta i-a spus maestra ei, vestita fiziciană dr. Maria Haiduc care, la rându-i, a aflat-o de la maestrul Horia Hulubei, pe când era și ea tânără: "Măi, fetițo, tu știi ce înseamă cercetare? Dacă intri în meseria asta, trebuie să te gândești tot timpul la problemele de care te ocupi. Când te scoli, când mănânci, când mergi, când te speli pe dinți... Și chiar dacă nu te speli pe dinți!"
Descoperiri epocale, într-o plăcuță
- Doamnă Elena Firu, v-aș ruga să explicați, pe înțelesul publicului larg, ce sunt aceste emulsii nucleare și ce utilitate practică pot avea?
- Hm... Păi, ele ne ajută să vedem din ce e făcut Universul. E puțin lucru, ăsta? Uitați-vă, am aicea un tabel cu opt particule până acum necunoscute pe Pământ, pe care le-am găsit cu ajutorul emulsiilor nucleare, rezultate la care Institutul nostru a colaborat cu cercetătorii japonezi de la "Nagoya University". Au nume proprii, Kaonul, Sigma, Mezonul Pi... Pe toate le-am descifrat în emulsii nucleare. Și coborâm tot mai adânc în materie. Vrem să găsim neutrinii. În special mult-doritul neutrin Tau!... Este, efectiv, "o altă fizică", nu știu să explic. Acest neutrin ne poate aduce informații de la creația lumii. "Particula fantomă", cum i s-a zis, căci ei sunt peste tot, dar n-au putut fi văzuți până acum cu detectoarele clasice, decât într-un procent foarte slab, au masă foarte mică și pot trece cu ușurință prin orice materie. Ei vin din spațiu și trec prin orice metal, prin orice moleculă a corpului omenesc, prin toată planeta Pământ, fără a interacționa cu acestea... Cu noile generații de emulsii, împreună cu japonezii, sperăm să îl găsim. Acum vom duce plăcuțele la CERN, să le iradiem cu protoni în marele accelerator de particule... E o premieră mondială, la care participă direct România. Tot o premieră mondială e că în toamnă sperăm să urcăm emulsiile pe Stația Spațială Internațională, în cadrul noului proiect BARTOLOMEU. Raza cosmică o captezi cel mai bine la mari înălțimi. Până nu demult, se duceau plăcuțele pe vârfurile munților sau în baloane care pluteau prin atmosferă. Acum vrem și mai sus! Au mai fost câteva tentative, dar eșuate - plăcuțele s-au întors "negre". De data asta e ceva complet nou. Am depus toată documentația, tot proiectul. Dacă ne iese ce avem în cap, eu și băieții japonezi, ar fi o descoperire... imensă. Iar acum încercăm să folosim această plăcuță și pentru arheologie. Vom face aceste experiențe pentru prima dată în România. Putem găsi camere subterane, vestigii, fără a fi nevoie de nicio săpătură, fără să mișcăm o piatră. Și nu doar arheologie, ci și în geologie. Va fi ceva inedit, fiindcă razele cosmice, intrând în pământ, ne pot da informații despre ce minereu se află acolo, în funcție de cum se reflectă în emulsie, în ce unghi, ce sarcină are... Toate astea doar într-o plăcuță. E ieftin, n-ai nevoie de alte detectoare, de prize sau fire electrice să le cari cu tine.... Doar iei cu tine plăcuța asta în buzunar, o așezi pe pământ și vezi totul.
"Japonezii mi-au zis: «Acum ar trebui să te împușcăm»"
- Nu mi-ați răspuns la întrebare. Ce e de fapt, emulsia asta cosmică, ce-i înăuntrul acestei plăcuțe "magice"?
- De 20 de ani le studiez și încă nu pot spune că știu. Emulsia nucleară este de fapt o... placă fotografică. O memorie a unei interacții nucleare. Sovieticii erau cei mai buni din lume, făceau emulsii la Dubna, un vestit oraș științific din URSS. România era atunci "mâna dreaptă" a rușilor, o forță mondială în studiul emulsiilor nucleare. Am fost chemată la Dubna, unde încă se fabrică emulsii. Tehnica ei a trecut apoi printr-o perioadă de declin, de când cu acceleratoarele astea șmechere, în care se investesc miliarde de euro. Abia recent, cu noile descoperiri ale japonezilor, lumea și-a dat seama că tot emulsia nucleară rămâne cel mai stabil detector, care "vede" cu cea mai bună rezoluție și acuratețe. În domeniul emulsiilor, japonezii de la Nagoya sunt astăzi cei mai tari din lume. Ei o fabrică și o trimit gata făcută în toate marile centre de cercetare ale mapamondului. Dar e o mare lipsă de specialiști în domeniu. E o muncă migăloasă și grea, ce presupune calcule și programare informatizată, dar și multă migală fizică. Sunt uneori perioade de luni de zile, în timpul unor experimente, în care abia reușesc să dorm câteva ore pe noapte. Trebuie să plec mereu, la CERN, Berna, apoi imediat în celălalt capăt al planetei, la Nagoya, pentru a urmări tot traseul acestor plăcuțe, de la iradiere, developare, scanare și apoi la interpretarea datelor. Deseori trebuie efectiv să le curățăm "la mână" pe fiecare, de bromură de argint, după developare. Am curățat și 400 de plăcuțe într-o lună, centimetru cu centimetru. Ce e înăuntrul lor? Un amestec de bromură de argint cu oxigen, carbon, neon, 80% apă... Dar procentajul, "rețeta" pentru fiecare tip de experiment e secretă. Deși eu, stând în laboratoarele lor, am văzut-o. Și-au dat și ei seama de asta, într-un târziu...
- Vreți să spuneți că știți formula plăcuțelor cosmice, secretul lor de stat?
- O știu, dar nu pot să o spun. Indirect, mi-a fost arătată, în interes științific. Odată, când am ieșit din laboratorul lor, mi-au și zis: "Acum ar trebui să te împușcăm. Tu știi ce e în emulsia nucleară!". E secretă și fiindcă a fost cumpărată de marea companie Fuji-Film. Au cumpărat ideea, întreaga tehnologie, ba și pe oamenii de la Nagoya, care o fac. Le-am spus că, oricum, nu intenționez să-mi fac un laborator de emulsii la București (râde), nici n-aș avea cu cine și cu ce bani. Oamenii au avut încredere în mine. Iar eu sunt onorată să fiu singurul român primit acolo, la nivel de vârf. Am acces non-stop la serverul lor, pot lucra de la distanță. Văd tot ce se întâmplă nou în lume. De aceea eu nu pot avea program de lucru, să semnez condica. Am shift-uri de noapte, pe internet... Uite, chiar în noaptea asta, la ora două, trebuie să intru iarăși în legătură video cu ei, când ni se potrivesc oarecum fusele orare. Ideile așa îmi vin, "stând la o cafea", pe net, cu japonezii. Practic, deși pare că-s liberă, cercetarea îmi ocupă mintea tot timpul....
"Dacă spargi placa asta, e salariul tău pe 10 ani!"
Cercetătorii emulsiilor nucleare lucrează într-o odaie cam părăginită a unui conac din veacul al XIX-lea. Elena are biroul de la fereastra balconului. Deasupra computerului, lipite direct pe zid, sunt câteva poze hazlii, cu fiica ei, în vârstă de 7 ani, Teodora. O inimă în creion și alte desene naive făcute pentru mama. Lângă ușă, e un frigider gri. Are ușa lipită cu scotch, căci nu stă bine închisă. Un frigider din ăsta normal, de alimente. Elena Firu dezlipește scociul și îmi arată: toate rafturile sunt goale, cu excepția celui din mijloc, pe care sunt puse, unul peste altul, mai multe pachețele de hârtie. Ca niște sandvișuri. Cele de sus au hârtia veche, îngălbenită. Aici, în frigiderul ăsta, sunt toate descoperirile în materie de emulsii nucleare, făcute de 60 de ani încoace. Împachetate în hârtie de caiet, toate plăcuțele în care savanții români au citit tainele lumii.
"Sub aripa doamnei Maria Haiduc"
- Cum ați ajuns totuși să lucrați într-un domeniu atât de "abstract", precum razele cosmice? Se învață asta în facultate?
- În facultatea mea nu, a trebuit s-o iau iar de la zero. Eu am terminat școala în "Fizica Solidului", un domeniu mult mai... "pământean". Nici nu prea știam ce-s emulsiile nucleare, habar n-aveam nici unde e Măgurele când am venit de acasă, de la Curtea de Argeș, să mă înscriu la Fizică. Eram vai de capul meu pe-aicea, prin cămin. După ce-am terminat studiile, nu știam încotro s-o apuc. Intrasem într-o depresie, mă gândeam că urma să devin profesoară, pe undeva, pe la țară. Dar am avut noroc. Sorin Zgură (actualul director ISS) mi-a spus că se fac niște angajări aici, la Fizică Atomică. A crezut în mine și îi voi fi datoare mereu. Când am venit aici, eram o biată copilă speriată, mi-era rușine și să dau ochii cu cercetătorii ăia mari. Am intrat în camera asta și Sorin m-a prezentat direct doamnei Maria Haiduc. Am încremenit! Dumneaei era deja o legendă, o somitate! Avea peste 60 de ani atunci și conducea întreg laboratorul de "Fizică Nucleară". S-a uitat la mine așa, relaxată, zâmbind, și-a zis: "Mda, aș vrea să mâncăm mai întâi, apoi vedem ce facem... Vii la masă cu noi?". N-o să uit cât trăiesc clipa asta. Eu, moartă de rușinată: "Nuuu, nu mănânc, rămân aici, vă aștept...". Atunci s-a băgat Sorin: "Hai la masă cu noi!...". Speriată, m-am dus. Au fost primele mele clipe la ISS. Mai apoi am fost întrebată în ce vreau să lucrez: în proiectul ALICE, de la CERN, sau în emulsii nucleare? Pfff, nu știam ce-nseamnă nici una nici alta. Dacă vă dați seama, nu văzusem până atunci, în 2000, niciodată un computer în viața mea, decât la vreun internet-cafe. Am ales "emulsii nucleare", fiindcă mi-a plăcut cum sună. Și fiindcă îmi plăcea tot mai mult de doamna Haiduc. Îmi plăcea că lucra cot la cot cu noi, și mult peste program, nu avea absolut nicio aroganță de șefă. Ne chema la masă, la o bere pe banii ei, discutam.... Câte petreceri nu am făcut la dumneaei acasă!... Au fost ani de neuitat. Pasiune. Pasiune nebună pentru știință! O admir imens pe această femeie, care și acum, la 83 de ani, vine aici și mă ajută. Țin minte când m-a pus prima dată la microscop și mi-a dat o plăcuță de sticlă cu emulsii nucleare. A zis: "Fii atentă, dacă o spargi p-asta, înseamnă salariul tău pe 10 ani și o plătești!". Mi-a înghețat sângele în mine. Bineînțeles că a fost o glumă, dar m-a făcut să conștientizez că munca de cercetare nu are preț, când vrei să afli ceva. Că munca asta e neprețuită...
- Să mă iertați că vă pun o întrebare mai pământeană, dar oare un cercetător de talia dvs. are în România prețuirea pe care o merită, confortul unui om care să nu-și ocupe mintea cu probleme cotidiene?
- Cam știu ce vreți să mă întrebați: clasica problemă cu dacă n-am fost tentată să plec. Nu, n-am fost. Aici mă simt mai liberă, vreau să îmi formez o echipă care să-mi ducă munca mai departe, la fel cum a făcut doamna Haiduc cu mine. Nu vreau să depind de nimeni, doar de știința mea. Noi, cercetătorii, suntem plătiți în funcție de proiectele pe care le aducem. Ce pot să vă zic? Stau cu fetița mea într-un apartament de-aici, din Măgurele, ca să pot fi cât mai aproape de Institut. Am divorțat de soțul meu, gătesc, spăl, fac cumpărături, plătesc facturi... Regret că nu pot sta cu Teodora atât cât aș vrea. M-a întristat odată când a zis că "mama mea uită de multe ori de mine..." Nu am încotro. Am avut noroc cu o doamnă pensionară care-a lucrat în Institut și care îmi înțelege "nebunia" pentru știință. Ea stă mai mult cu fetița, fără ajutorul ei n-aș fi rezistat. Am și eu greutățile mele, tristețile mele...
- Totuși, călătoria printre stele continuă. Care este etapa viitoare?
- Acum, în iulie, vom lansa în spațiu, la Constanța, prima rachetă 100% românească. În ea vom pune emulsii nucleare ce vor străbate întreaga atmosferă, interacționând cu particule elementare din raze cosmice, apoi vom recupera plăcuțele cu ajutorul parașutei. O idee și o tehnologie complet noi, colaborare între mine și băieții din Institut care lucrează pentru Agenția Spațială Europeană. Japonezii vin doar cu emulsia, de restul de ocupăm noi. Ce dorim să găsim?... Nu prea vreau să vă spun... Chiar nu pot să vă spun. Căutăm anti-protoni, monopolul magnetic... În lumea științifică, nici nu se știe încă dacă acesta există. Dar chiar nu vreau să dau detalii, cred că ar fi incorect față de partenerii mei...
- Dar ce însemnătate ar avea, măcar teoretic?
- Ar fi... Un Nobel.