- Dragă Gianina, mare ne-a fost bucuria ca de câteva luni bune să te vedem din nou la televizor. După ani de despărțire, iată că te-ai regăsit cu prima ta iubire. Cum de i-ai mai dat o șansă?
- V-a fost dor de mine? Ha! Ha! Invitația TVR a venit în toamna trecută, pentru seria de minireportaje numită "Vizita de Lucru", pe care eu le-am realizat în diverse fabrici din România și pe care le prezint de patru ani în varianta online. Ideea vizitelor de lucru a evoluat de la simple fotografii cu explicații la filmări simple, iar acum, de când am început colaborarea cu TVR, au fost realizate cu o echipă profesionistă a televiziunii naționale. Deci, regăsirea de care mă întrebai vine, cumva, în continuarea muncii mele de ani de zile.
În câmpul muncii, pe bune!
- Hai să vorbim pe larg despre ideea vizitelor tale de lucru, despre ce vrei să spui, de fapt, cu aceste reportaje...
- Ideea aceasta a apărut, inițial, din dorința mea de a retrăi niște momente ale copilăriei, de la vizitele în fabrici și uzine, pe care le făceam cu școala înainte de revoluție, până la gusturile acelor vremuri, la produsele care ieșeau de pe porțile acelor fabrici. Multe dintre ele există și azi, majoritatea "reînviate" de oameni frumoși, oameni neînfricați, cu idei, care pur și simplu nu au vrut să lase să moară ceea ce este cu adevărat românesc. Că sunt bombonelele "Cip", că sunt bicicletele "Pegas" sau pantofii de la "Clujana", toate fac parte din copilăria multora dintre noi. Eu m-am încăpățânat să mi-o retrăiesc și să le arăt oamenilor că există încă idei în România și oameni curajoși care să le pună în practică. Am lucrat cot la cot cu muncitorii din toate întreprinderile pe care le-am prezentat, de la făcut ciment, la învârtit în înghețată. Prima chitară pe care am cântat a fost Hora, așadar am fost la fabrica de instrumente muzicale de la Reghin. Înghețata preferată în copilărie se făcea la Sebeș, și încă se face, și am fost acolo să lucrez și eu. Prima bicicletă, dar și cea pe care merg azi, este de la Pegas. În patru ani s-a strâns un buchet de afaceri pur românești, moment în care cei de la TVR au intervenit cu invitația de a face reportajele și pentru ei. Mi-au dat echipă de mare valoare și așa am putut "livra" mult mai multe vizite decât reușeam să fac pe cont propriu. Mă bucur că mi-au dat libertatea de a păstra stilul acesta foarte dinamic, proaspăt, fără prefăcătorii. Faptul că vizitele noastre nu au fost precum cele ale lui Ceaușescu, cu mâinile la spate, ci eu chiar am muncit alături de muncitorii fiecărei fabrici prezentate, mi-a lărgit extrem de mult lista de prieteni și dragostea mea pentru români și munca lor. La Fabrica de ciment de la Aleșd, lângă Oradea, totul este sistematizat, ultramodern, curat. Am făcut și eu ciment acolo, fără să am un fir de praf pe mine. Nici pe post de coșar nu am reușit să mă murdăresc. Mi-am dat singură cu funingine pe față. Acum hornurile se curăță cu camera de filmat endoscopică. Se fac cursuri pentru asta, afacerea este românească, condițiile de muncă sunt sigure și curate, nu ceea ce ne imaginăm noi de pe vremuri. Coșarii au azi forumuri internaționale, conferințe, ținute de sărbătoare, cu epoleți și joben.
- Mai sunt și veterani în fabricile pe care le-ai vizitat?
- Daaa. La Clujana, de exemplu, încă mai lucrează nea Iuliu. Un domn care ar fi trebuit de mult să iasă la pensie, dar nu vrea să plece și nici patronii fabricii nu-l lasă să o facă. Este o instituție în sine. Ultimul meșter autentic din fabrică, specialist în fabricarea pantofilor, încă de la începuturile Clujanei. Dar am cunoscut și alții, oameni care mi s-au lipit de inimă, care sunt iubiți și respectați de tinerii lor colegi.
Țara cu licurici
- Cât de mult și-au pus amprenta aceste vizite pe felul tău de a percepe România?
- M-au schimbat substanțial, profund și definitiv. Am ajuns acum că nu mai port mai nimic care nu este românesc, nu prea mai mănânc lucruri care nu se fac în România. Este felul meu de a-mi manifesta dragostea față de țara aceasta. Totul pare sumbru azi, știrile sunt preponderent negative, partea goală a paharului este vedeta zilei. Dragi români, mai există oaze în țara noastră, mai există oameni cu idei, care-și împlinesc visurile și vocațiile. Oamenii aceștia sunt niște stimuli pentru alții, niște exemple de urmat. Să spunem că muncești într-o corporație internațională, o faci bine, de nota nouă, dar nu ești fericit. Simți că ai putea face altceva de nota zece. Pasiunea ta este în altă parte, în alt domeniu. Și încerci! Și reușești! Ei bine, când îi vezi pe acești tineri care izbândesc făcând ce le place, fie că sunt mărțișoare artizanale sau dulcețuri, prinzi curaj. Ei sunt o inspirație, iar puterea exemplului funcționează cel mai bine peste tot în lume. De pildă, cei de la "Lăptăria cu caimac" pun laptele în sticle de sticlă, iar gustul este cel pe care vi-l amintiți de pe vremea când laptele lăsa mustăți groase pe buzele noastre; brutăria "Miez" din Piața Amzei din București face pâine cu maia și niște produse de patiserie cu un gust extraordinar, o plăcintă cu varză de leșini. Tot în Amzei este un loc cu înghețată artizanală, deschis de un fost coleg de-al meu din ProTV. Omul s-a școlit în Italia și acum creează cele mai îndrăznețe gusturi. Chiar are o opțiune în care tu să-i propui un gust, iar el într-o săptămână ți-l reproduce într-o înghețată sută la sută originală. Alt exemplu e Yokko, o firmă românească de îmbrăcăminte de excelentă calitate, care a ajuns să se "bată" de la egal la egal cu coloșii internaționali în domeniu. Cei de la "Romanian Art and Craft" au ateliere în care fac suveniruri legate de România într-un fel extraordinar, memorabil și de mare calitate. În toată țara sunt o mulțime de afaceri noi, mici sau mari, care înfloresc, pur și simplu. În acest peisaj, care la televizor nu există, apar ideile și micile afaceri, precum licuricii scânteietori, tot mai mulți și mai fascinanți. Iar puterea exemplului rămâne una dintre cele mai puternice forțe. Tocmai din acest motiv eu sunt azi implicată într-un șir de spoturi care încurajează folosirea fondurilor europene. Tot în spiritul "Vizitei de lucru" am acceptat să particip la aceste spoturi, pentru că mulți dintre cei care au reușit în afacerile lor din ultima vreme s-au ajutat de aceste fonduri. Ba chiar și în alte domenii, precum cercetarea, banii europeni au fost folosiți câteodată cu mare succes. Uite, eu până de curând nu am știut că în curtea Politehnicii din București există două centre de cercetare colosale. Aparate de ultimă oră, care creează până și țesuturi umane artificiale, folosite deja în medicină. Totul s-a făcut prin accesarea de fonduri. Printr-o bună informare, sunt sigură că și alții vor reuși.
Izvorul cu apă fermecată
- Colorată, veselă, împrăștiată într-un fel adorabil, muncitoare... Gianina, de unde atâta energie?
- Am eu un izvor cu apă fermecată. Ha! Adevărul este că nu încetez să-mi fac prieteni, iar pentru ei nu am restricții de vârstă, fire, ocupație. Că are optzeci sau cinci ani, omul care îmi devine prieten îmi dă o energie nebănuită. Ceea ce am văzut în excursiile mele prin țară îmi imprimă, de asemenea, un avânt extraordinar. Copiii! Ei sunt o altă sursă de energie, prin curățenia lor, prin sinceritate și voie bună. Ce să spun..., orice idee pe care o prind vânturată în atmosferă și care poposește în mintea mea, pac, se apasă butonul pentru zâmbet și energie. Am fost mereu un om extrem de curios, atras grozav de mult de mișcarea lumii. Mișcarea cu sens a oamenilor creativi este o sursă de hrană pentru creierul meu.
- Trebuie să fie totuși și lucruri care te deranjează în jur...
- Încerc să nu fie, dar sunt... N-aș vrea deloc să o dau în politică, așa că voi spune că unul dintre lucrurile care mă deranjează este că unii oameni nu-și pun problema dacă sunt sau nu la locul potrivit. De la cei care te servesc la masă, și îi vezi că pentru ei a fi chelner este o corvoadă, până la cei care se țin cu ghearele de un scaun care nu li se potrivește, fiind prea "mare" pentru capacitatea lor. Un lucru personal care mă enervează cu adevărat, este că nu pot merge cu bicicleta prin București. Adică, eu mă încăpățânez să mă deplasez zilnic cu Pegasul meu, dar este un joc al hazardului. Gropi, copaci pe mijlocul așa-zisei piste, borduri înalte, de nici săracii părinți cu bebeluși în cărucioare nu le pot escalada, ce să mai vorbim de persoanele cu dizabilități. Un sport extrem, biciclismul urban în capitală! Mă mai deranjează și lipsa educației, da, trebuie să o zic. Iar prin educație mă refer la tot: la școală, la bună-creștere, la toleranță. Uite, actrița Dorina Chiriac a înființat o asociație a părinților cu copii care au epilepsie. Nu numai ca să-i protejeze, ci și ca să educe oamenii, colegii de școală ai copiilor cu epilepsie, cum să se comporte în preajma lor. Să-i accepte, să nu se teamă, să știe ce să facă, cum să-i ajute. Iată o inițiativă extraordinară, la care am luat parte de curând. Dar felul acesta de inițiative ne spun că educația este azi mult prea mult lăsată la mâna părintelui. Profesorii nu prea mai sunt figuri inspiraționale, iar asta este foarte rău. Mă mai deranjează că numărul mare de impostori din toate domeniile ne obligă să fim "buni" la orice. De la nutriție, la construcții, noi trebuie să le studiem și să le facem singuri pe toate, pentru că mulți "specialiști" se dovedesc ageamii. Devenim niște hăituiți, cu nervii întinși la maximum, și e nedrept. Știi ce mă mai întristează? Că oamenii care ne conduc nu țin cu noi. Nu ne cârmuiesc cu dragoste față de noi. Dacă statul român ar fi un pic mai tandru cu noi, dacă am resimți de la el o fărâmă de dragoste, multe lucruri ar merge mai bine. Dacă gândurile oamenilor se schimbă, dacă nu mai suntem cotropiți de ură, orizonturile ni se deschid nebănuit. Lucrul acesta se aplică și în viața noastră de zi cu zi. Uite, eu propun un exercițiu pe care eu îl folosesc cu succes. Imaginați-vă că oamenii care te enervează în trafic, care îți taie calea sau mai știu eu ce, sunt o rudă sau un prieten de-al tău. Când deschide portiera și tu te încrunți și te pornești să-l ponegrești, îți imaginezi că din mașina respectivă iese fratele tău. Să vezi cum pe loc devii mai înțelegător, mai tolerant, cum admiți că oricine mai poate și greși. E un exercițiu simplu, dar care ne poate schimba atitudinea. E adevărat ce se spune: "schimbarea începe cu noi". Tu ești punctul de pornire al schimbării.
- Cine crezi tu că sunt oamenii capabili să schimbe în mod substanțial România?
- Tinerii. Fără vorbe mari, eu spun răspicat că am încredere în ei. Îi cunosc, mi se par foarte greu coruptibili, sinceri, dintr-o bucată. Că sunt elevi sau deja angajați, mie tinerii rămași în țară îmi dau cu adevărat speranță, pentru că sunt determinați și serioși. Și mai am un gând secret, numai vouă vi-l spun, că oamenii de bună calitate plecați din țară se vor întoarce. Prietenii mei, foarte mulți, vor reveni. A lucra în România devine din ce în ce mai tentant. Poate că nu se vede asta cu ochiul liber, dar vă spun că așa este. Încă suntem discreți, dar dacă iubirea aceea de care vorbeam se va revărsa peste noi, vom redeveni și vizibili.
Luminoșii vieții mele
- Apropo de iubire: ai o mică rubrică online, care se numește așa: "Duminica, iubirile mele". Tu, alături de câte o altă persoană, împărțiți o fotografie zâmbitoare și tandră. Cine sunt acești oameni?
- De vreo doi ani derulez această serie de fotografii, totul pornind de la o poză alături de colega mea de televiziune Carmen Movileanu. O sărutam pe obraz în acea fotografie și am numit-o una dintre iubirile mele, pentru că țin foarte mult la dumneaei. Apoi mi-am dat seama că iubirile mele sunt, de fapt, mult mai multe, că am familie, nepoți, prieteni, pisica, oameni pe care-i îndrăgesc și care fac categoric parte dintre iubirile mele. Nu sunt neapărat oameni pe care-i văd zilnic, sunt oameni care de-a lungul vremii au schimbat ceva în mine. Uriașii actori Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț sunt și ei prezenți, persoane cu care mă văd foarte rar, dar care sunt esențiali inimii mele. Artiști, cântăreți, oameni din fabricile vizitate, copii, toți acești "luminoși" ai vieții mele sunt, de fapt, iubiri. Eu sunt omul îmbrățișării, nu dau mâna, eu iau în brațe. Afecțiunea aceasta, manifestată concret, este un lucru care, într-un fel, trebuie exersat. Românii, deși plini de iubire ca nimeni alții, sunt niște timizi după părerea mea. Timiditatea lor îi face să pară ursuzi, câteodată chiar aspri. Românii oferă iubire, dar nu se așteaptă să le fie oferită. Iar când acest lucru se întâmplă, rămân statuie. Cred că e cazul să învățăm îndrăzneala, îndrăzneala aceea a copilului care te întreabă direct: "Vrei să fii prieten cu mine?". Am observat ceva minunat: eu, de câte ori reușesc să zâmbesc în momente de maximă încordare, cum ar fi, de pildă, "lupta" din trafic, figurile încruntate se luminează instantaneu. Zâmbetul vindecă timiditatea agresivă.
- Gianina, să încheiem dialogul nostru privind în jur. Uite de ce primăvară fabuloasă avem parte: plină de flori, verde, muzicală de-a dreptul. Îți deschide această euforie generală inima și către ACEA iubire la care visăm toți?
- Ai dreptate, e o primăvară ca o Ileană Cosânzeana! Acum, că ai spus asta așa, răspicat, realizez și eu de ce mă simt atât de bine. Ha! Ha! Cât despre iubirea "ACEEA"... eu dacă mă bucur de oameni, de flori, de muncă, de copii, dacă mă încăpățânez să-mi păstrez permanent zâmbetul pe obraz, e clar că inima mea este deschisă iubirii. Sunt iubire. Dacă ar apărea și EA, acea iubire de care mă întrebai, ar fi absolut genial. Până atunci, mă bucur de toate celelalte iubiri care fac partea din viața mea.