Doi frați întru Hristos
Părintele Vasile Vasilache a venit pe lume pe 28 ianuarie 1909, în satul Idrici, din Ținutul Fălciului (azi județul Vaslui), o regiune a Moldovei care i-a dat țării pe Dimitrie Cantemir, Veniamin Costache, Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu. Tatăl său, Gheorghe Vasilache, a fost un preot cu totul dăruit lui Hristos. Vasile a fost al treilea copil al său. "Încă din anii de pruncie", avea să scrie părintele, "scumpa noastră Mamă, Presvitera Aglaia, m-a hărăzit în fața Icoanei Domnului Iisus Hristos, să fiu numai în slujba Bisericii". Din șapte prunci, câți au avut părintele Gheorghe și preoteasa Aglaia, cinci s-au jertfit pentru neam. Doi au murit pe front, unul în Transnistria, celălalt în Crimeea, iar trei au înfundat temnițele comuniste - Vasile, Haralambie și Mihai. Din gulagul roșu s-au întors doar doi - Vasile și Mihai, ultimul murind după eliberarea din închisoarea Gherla. Părintele Haralambie (a cărui viață a apărut în numărul revistei noastre 1355, din luna februarie) a sfârșit la Gherla, ca un martir al credinței în Hristos. El i-a fost părintelui Vasile frate mai mic, de care îl despărțea doar un an de viață. Împreună au urmat școlile teologice, împreună au apucat pe calea slujirii lui Hristos, nevoindu-se în viața călugărească, iar apoi în temniță. Au fost ca două suflete gemene, unite de aceeași dragoste pentru cer. Doi intelectuali profunzi, ambii cu doctorate în teologie și cărți scrise la scurt timp după terminarea facultății. Dacă peste țară nu ar fi venit vifornița roșie, poate că Haralambie și Vasile ar fi sfârșit ca mari dascăli de teologie și ierarhi de seamă ai bisericii. Dar vremile au fost potrivnice, iar ei au răspuns pe măsura vremilor, devenind martiri.
Ocrotitorul Rugului Aprins
În timpul celui de-al doilea război mondial, părintele Vasile Vasilache a slujit la Catedrala Patriarhală din București. 400 de predici a rostit, multe dintre ele transmise în direct la radio, vorbind despre nenorocirile din Uniunea Sovietică. Au fost cuvinte de foc, cuvinte profetice, spuse într-o vreme în care mai nimeni nu se gândea că, după Rusia, va veni rândul României. Iar părintele le rostea într-o atmosferă de apocalipsă, în Bucureștiul măcinat de bombardamentele aliaților, când mii de oameni piereau sub dărâmături sau uciși de bombe și în incendiile care se țineau lanț. "Totul părea un mormânt deschis" - scria părintele Vasile Vasilache. În vălmășagul acesta cumplit a primit o ascultare înaltă: stăreția Mânăstirii Antim. Era primăvara lui 1944, iar turlele bisericii, din lemn, stăteau să cadă. Era o nebunie să încerci să le refaci, dar părintele Vasile a strâns în jurul său un grup de credincioși cu care a pornit lucrarea. Dar cel mai mare miracol abia urma să se întâmple.
În anii aceia cumpliți, ai sfârșitului războiului, pe sub bolta de intrare a Mânăstirii Antim trecea adesea un bărbat în puterea vârstei, cu frunte înaltă și o barbă neagră, tunsă scurt: Sandu Tudor, ziarist și polemist redutabil al epocii. După o călătorie la Muntele Athos, renunțase la larma gazetelor, pentru pacea inimii. În final i-a cerut părintelui stareț Vasile Vasilache să intre în obștea Mânăstirii Antim. Pentru restaurarea bisericii și-a vândut casele de pe Calea Victoriei și toți banii i-a dăruit obștii. Cu gândul la lumea din care venea, Sandu Tudor i-a propus părintelui stareț ca intelectualii apropiați de biserică să se strângă împreună cu călugării, pentru sfat și rugăciune. Așa a luat naștere Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim. Primele întâlniri s-au ținut chiar în chilia părintelui stareț Vasile Vasilache. Dar securitatea, sluga întunericului, nu putea răbda asta. În anul 1948, a desființat mișcarea și l-a trimis pe starețul ei pribeag prin țară. Mânăstirile aveau ordin să nu îl primească. Într-un târziu, bătrâna lavră a Neamțului, unde depusese voturile călugărești, i-a deschis, totuși, porțile. În scurtă vreme, avea să ajungă egumen al Schitului Pocrov, o sihăstrie aruncată în vârful munților, din care, după spusa părintelui, nimeni nu pleca și mai nimeni nu putea să vină.
Raiul din vârful muntelui
"Se află un schit în munte, deasupra chinoviei de la Neamțu. Când ajungi sus, găsești o poiană, căreia noi i-am spus Poiana Raiului. Schit, căsuțe, arhondaric, trebuie să le cercetezi ca să ți se umple sufletul de dulceață". Rândurile acestea sunt scrise de Mihail Sadoveanu, care, de dragul părintelui Vasilache, lua deseori calea muntelui, pentru a-l vedea la locul în care se sihăstrise împreună cu fratele său, Haralambie. Era un loc binecuvântat, cu un har aparte, locuit de sfinți. Când părintele Vasile a ajuns aici, schitul din Poiana Raiului era locuit de câțiva bătrâni care nu se mișcaseră cu anii din vârful muntelui. De locuit locuiau mai mult în adâncul inimii, decât în chiliile lor. Aici cred eu că s-a împlinit părintele Vasile. Ziua lucra la traducerea Bibliei după originalul grecesc, sau se ocupa de administrarea schitului, iar nopțile se adâncea în rugăciune. Luni întregi, schitul era cu totul pogorât sub nămeți. Nimeni nu venea, nimeni nu pleca. În liniștea aceea albă, deplină, inima i s-a putut apleca cu totul spre adâncul Sfintei Treimi. Aici a avut primele vederi ale luminii dumnezeiești, iar iubirea aceea curată și înaltă avea să îl pregătească pentru chinurile cumplite care îi vor fi așternute înainte de regimul comunist. "În taina mare a singurătății exilului de la Pocrov, am primit, fără să cer, viziunea unei lumini, care se revărsa din paraclis în chilia noastră. Eram trezit de o inundație puternică de lumină care venea prin fereastra de la paraclis și care era deasupra capului meu. Acea lumină nu avea nimic material, nimic din ce poate da pământul ca lumină. Avea o transparență suprafirească, avea ceva divin în gloria ei. Nu avea o strălucire orbitoare, ci era lină, o lumină pe care nu o pot avea nici soarele, nici stelele, nici electricitatea. Nu venea în scânteieri, ci ca o grabnică revărsare care umplea chilia. Erau în ea puritate și sfințenie. Aș putea spune că era o lumină a gloriei. Toate acestea le vedeam nu cu pleoapele ochilor ridicate, ci închise. Prin pleoapele închise vedeam în această lumină orișice. Ea îmi umplea sufletul de o cu totul neobișnuită desfătare, ca de rai. Mă simțeam ca într-un rai de lumină! Eram într-o supremă fericire suprafirească!". Încet, țăranii din împrejurimi i-au aflat sfințenia, pentru care neamul nostru are un simț aparte. Găseau în cuvintele fraților Vasilache o apă vie, care le odihnea sufletul. Cu ei au început să urce și intelectualii de la București, care nu fuseseră încă întemnițați. Iar dragostea creștinilor a adus cu ea și ura securității. În acele vremuri, nu se putea altfel. În luna aprilie a anului 1959, fraților Vasilache li s-a spus că trebuie să plece din mânăstire. Și că nu mai aveau voie în nicio alta. Statul îi condamnase să nu mai fie călugări. Pentru ei, asta era imposibil, așa că au plecat acasă și au continuat să trăiască în satul natal, așa cum o făceau și la mânăstire - în rugăciune. Nu pentru mult timp...
În rând cu bandiții
Cinci luni mai târziu, cincisprezece securiști dădeau năvală în casa părintească pentru a-i aresta. 22 de manuscrise i-au confiscat părintelui Vasile, printre care și "Viața lui Hristos", de 2000 de pagini, cu excepția traducerii Sfintei Scripturi. Pe ea au aruncat-o în glodul bătăturii și au călcat-o în picioare... La interogatorii, părintele avea să scrie că "anchetatorii încercau să extragă forțat «mărturii»". Din smerenie, nu scrie cum a fost torturat, dar știm asta de la ceilalți deținuți politici - anchete nesfârșite, bătăi la tălpi până la leșin, lipsa somnului și teroarea de a așeza vina pe umerii întregii familii. "Am rămas uimit să văd «mărturii» scrise de martori care mă acuzau de lucruri la care niciodată nu m-am gândit. Acuzația era ori inventată, ori fără înțeles". Procesul în sine a fost o mascaradă. Judecătorul i-a acuzat pe frații Vasilache pentru că "au ținut predici la Schitul Pocrov, cu conținut dușmănos". În final, justiția comunistă i-a condamnat pe părintele Vasile la opt ani de închisoare, iar pe părintele Haralambie, la șapte ani. Din temniță avea să iasă viu doar părintele Vasile.
În temniță cu Iisus
"Temnița era o vale a morții. Singura rază de speranță venea la noi prin puterea rugăciunii. Din pricina suferințelor de tot soiul, trupești sau lăuntrice, era ușor să cazi în disperare. În asemenea momente, m-am rugat Domnului cu aceleași cuvinte cu care Iisus I-a vorbit Tatălui Ceresc în Grădina Ghetsimani. M-am rugat în felul acesta, pentru că suferința mă zdrobea și I-am simțit prezența chiar acolo, în celulă. Iisus era închis împreună cu noi". În temniță, părintele Vasile a fost un martor al Învierii lui Iisus. Suferințele prin care au trecut nu au fost zadarnice. Închiși în celulele strâmte și înghețate, înfometați până la moarte și rupți de cei iubiți, deținuții politici aveau un singur loc în care puteau fi liberi - în cer. Iar spre cer, părintele Vasile știa să călăuzească așa cum nimeni altul nu putea, pentru că el iubise lumea lui Dumnezeu întreaga viață. Părintelui nu i-a fost ușor. Slujirea aproapelui prin rugăciune era pedepsită repede și aspru în închisoare. "Datorită predicilor mele, am suferit mai mult ca alți prizonieri", mărturisea părintele Vasile. "De multe ori eram aruncat în celula pedepsei, carcera. Dar aici nu eram niciodată singur. Niciodată! Mântuitorul și Domnul erau tot timpul cu mine". În final, a ieșit din închisoare mai liber decât intrase. Nu-și mai aparținea defel sieși. Era doar al lui Dumnezeu și nu mai avea decât un singur dor - acela de a sluji lui Hristos și fraților săi întru credință.
Revărsarea dragostei
În luna decembrie a anului 1964, un părinte slăbuț lua în piept troienele satului Bobâlna, de lângă Dej. Peregrinase prin multe eparhii, încercând să primească un altar la care să slujească, însă porțile i se închideau iar, cei care ar fi trebuit să îl îmbrățișeze îl priveau cu frică. Era un pușcăriaș, unul care înfruntase regimul, un proscris care nu ajunsese încă în cer, iar pe pământ nu mai avea niciun loc. În cele din urmă, l-a primit arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj și i-a dat spre păstorire satul Bobâlna. A fost dragoste la prima vedere. Lucreția Stuparu își amintea: "Părintele o fost un om foarte bun. Rareori mai gasești un om ca el. De smerenie, nu avem cuvinte să vă spunem cât de smerit era. Era și un bun tămăduitor. Venea multă lume la dânsul, ca să-și afle tămăduirea sufletească și trupească. I-o ajutat pe foarte mulți". Seara, când se întorceau de la truda câmpului, bobâlnenii vedeau întunericul bisericii străpuns de lumina firavă a câtorva lumânări. La început nu au știut ce se întâmplă. Cine va mai fi văzut slujbe noaptea în sat? Era părintele Vasile, care se ruga pentru ei. Încet, prinși în plasa dragostei lui, au început să vină și ei la slujbele sale, fie de noapte, fie de zi. Așa s-au înfrățit. Scandalizat, directorul școlii din sat, un comunist înrăit, îl turna la Securitate: "Nu știu de ce nu se iau măsuri împotriva acestui preot Vasilache. De când a venit în această comună, biserica a devenit mai puternică decât oricare for politic, economic sau administrativ din cadrul comunei. A reușit într-o perioadă de timp foarte scurtă să atragă în jurul lui 95% din populația comunei. Ba mai mult, a atras pe lângă această biserică credincioși din toate regiunile țării, a venit în comuna Bobâlna cu o faimă de nemaipomenit. Primește tot ce vrea de pomană și dă de pomană la locuitorii satului. Nu există om care să intre în casa lui să nu i se dăruiască. Degeaba ne străduim în școală să facem copiilor educație ateistă!" Sătenii îl iubeau, într-adevăr, foarte mult. Augustin Faur, un om în anii aceia în plină putere, la parastasul de șapte ani al părintelui, își amintea de el de parcă ar fi slujit în urmă cu câteva zile. "Părintele avea o privire atât de dulce, un suflet cald, era de o blândețe ieșită din comun. Când intrai la dânsul în biserică, nu ieșeai niciodată fără să-ți dea ceva, orice găsea îți dădea, ajuta oamenii foarte mult. Când a plecat Părintele, au rămas aici oameni cu datorii mari față de dânsul. Avea atâtă bunătate, era atât de plăcut, avea o privire ca de... sfânt! Ți-era mai mare dragul să-l privești! Dacă intrai la dânsul în casă, vedeai numai rafturi de cărți, în rest n-avea mai nimic". Părintele a slujit la Bobâlna doar cinci ani, dar sătenii își amintesc de el de parcă l-ar fi avut alături o viață de om. În 1969, a fost chemat de Arhiepiscopul Victorin Ursache, care îi păstorea pe românii din America. Dându-i voie să plece, regimul ceaușist a obținut două lucruri - scăpa de un preot care îi deranja în țară și arăta occidentului că e deschis către el. La fel au plecat în anii aceia în America și alți membri ai Rugului Aprins, printre care părinții Roman Braga și Felix Dubneac. "Noi nu vom putea să-l uităm niciodată pe Părintele Vasilache. A fost o tragedie când a plecat de la noi! Efectiv n-a putut să iasă de-aici din cauza mulțimii. Toată lumea plângea!". "D-apoi nu vă spun, când o plecat de la noi în America, nu vă puteți imagina, de la copil pân' la cel mai bătrân om, toți or fost aici. Și-apoi s-o suit Părintele acolea pe fântană și ne-o vorbit. Plângeam cu toții. Fiecare copil, fiecare om, toți ne-am dus și l-am sărutat, iar Părintele ne-o dat la fiecare câte un cadou, din ce-o avut, câte o cărticică, o iconiță, ceva la fiecare... Lumea îl înconjurase și plângea și nu-l lăsa să se urce în mașina care-l aștepta. Nu-ți poți închipui ce-o fost aicea, ce s-o întâmplat cu Părintele aista! Și s-o suit acolea, nu-l uit în veci, o făcut cu mâna și-o zis: «Bobâlna și bobâlnenii vor fi în inima mea și în sufletul meu, în toată viața mea»".
Apostolul Americii
Pe Noul Continent, ispitele nu l-au părăsit. Dacă în țară era acuzat mereu că e un reacționar anticomunist, un popă-bandit, acolo a nimerit în viesparul emigrației noastre, care îl suspecta că e omul Securității! El, care îndurase torturile anchetelor și aproape pierise ucis de boli în temnițele de la Jilava, Gherla sau în lagărele de muncă forțată de la Giurgeni și Ostrov, s-a trezit cu secera și ciocanul lipite pe portretul său, în biserica în care slujea! Dar nu a ripostat, nu s-a plâns, ci i-a iertat pe toți.
În tot răstimpul petrecut în America, părintele nu a avut răgaz. La fel ca și în țară, la Antim, Pocrov sau Bobâlna, a ctitorit și rectitorit biserici, a predicat și a scris enorm. El, care își văzuse un volum de 2000 de pagini despre viața lui Hristos aruncat în foc de Securitate, a avut mereu răbdare să o ia de la capăt. Mereu, în fiecare zi, chiar dacă toată viața a avut de suferit. Și-a urmat până la capăt crezul - "Și în Țară, și în America, ochii mi-au fost ațintiți mereu la Domnul nostru Iisus Hristos, să văd ce a făcut El când a venit pe pământ, ca să mântuie pe oameni, și ce ar fi făcut El acuma în împrejurările în care ne aflam. În aceste trei iubiri - de Dumnezeu, de Biserică și de Neam, se cuprinde tot idealul sublim de viață al omenirii întregi și al fiecărui om în parte". Părintele Vasile Vasilache a murit așa cum a trăit. În dimineața zilei de 6 ianuarie a anului 2003, a slujit Boboteaza și, după slujbă, s-a dus la cer. Avea 94 de ani. Din ei, 67 i-a petrecut slujind altarului - 33 în România și alți 34 în America.
Mulțumirile mele doamnei Dorina Zdroba și domnului Adrian Petcu, cercetător CNSAS, pentru sprijinul acordat pentru scrierea acestui reportaj.