LENI PINȚEA-HOMEAG - "Primăverile sunt un început de speranță"

Otilia Teposu
În plină glorie, când numele îi era cu­nos­cut pe cele mai mari scene ale lumii, ac­trița Leni Pințea -Homeag s-a retras la Mo­ieciu de Jos, în satul natal, unde a ctitorit o biserică. A înlocuit aplauzele publicului cu liniș­tea și măreția munților. Așa cum se întâmpla și când se afla pe scenă, schimbarea anotimpurilor n-o prinde ni­ciodată cu rolul neînvățat: cunoaște semnele vre­mii și trăiește plenar, cu profil de tragediană, împlinirea lor. Iar primăvara, mai mult decât cele­lalte, este un prilej de amintiri...

Biserica din flori de măr

- Doamnă Leni Pințea-Homeag, sunteți le­gată de Moieciul natal și prin primăvară, pentru că v-ați născut în luna aprilie. Cum se vede acest anotimp de aici, din Podul Șimonului, unde este acum casa dvs.?

- Primăvara a fost prima mea mângâiere, și ca să înțelegeți această afirmație, trebuie să vă poves­tesc despre nașterea mea. Întotdeauna m-am simțit norocoasă pentru faptul că am văzut lumina zilei în acest ținut legendar, străjuit de munți, loc de răsfăț și leagăn magic pentru copilul care am fost. În ziua nașterii mele, mama aducea bolovani de la gâr­lă, pentru cea de-a doua casă care prinsese a se înălța în colțul grădinii. Căra câte un pietroi imens, pe care-l răzima pe burta însărcinată. De fapt, spri­ji­­nea pietroaiele de spinarea pruncului nenăscut în­că. E lesne de înțeles de ce nu a mai putut ajunge în casă, atunci când au apărut durerile nașterii. S-a așezat jos în grădină, sub un măr uriaș, care avea niște rădăcini groase, noduroase, înfipte bine în pă­mânt. Sub bolta crengilor lui încărcate de flori albe, ca și cum ar fi fost într-o biserică, mama a ridi­cat ochii spre cer, L-a slăvit pe Dumnezeu și L-a rugat să-i ușureze nașterea. În lumina soarelui ce îmbră­ți­șa dimineața, pe iarba proaspătă, în mi­rosul flo­rilor, în susurul gârlei apropiate, în dansul fluturilor și în concertul păsărilor, am țâșnit în lume, fără țipăt, fără plâns, acolo, sub mărul cel uriaș. Cred că niciodată grădina n-a fost mai apro­piată de ma­ma, n-a iubit-o mai mult ca în acele cli­pe în care s-a luptat cu atâta curaj să mă aducă pe lume, sin­gură, sub mărul care umbrea toată curtea cu co­roa­na lui. Așa că de aceea am zis că prima mea mân­gâiere mi-a adus-o primăvara, în primele clipe de viață, nefiind înfășată încă, pe care le-am petrecut acolo afară. Soarele, florile, adierea vân­tului, floa­rea albă de colț din reverul muntelui, con­cer­tul păsărilor, toate aceste semne ale primăverii au fost lângă mine atunci, în dimineața zilei de miercuri, 9 aprilie, în care m-am născut. Îți dai seama ce înseamnă să te naști sub un măr? Eu am rămas le­gată pe toată viața de copacul acesta și de ano­tim­purile lui, pe care le simt, le presimt și le trăiesc odată cu el, și le-am trăit oriunde m-a dus soarta, și prin orice situații a trebuit să trec.

Anotimpul speranței

- Primăvara a fost aleasă și ca decor minunat pentru sărbătorile Paștilor. Suntem în pragul Floriilor. Se spune că ele "însoresc" sufletul...

- Mai mult decât celelalte anotimpuri, primă­vara are ceva special, care ajunge direct în suflet. Nu-i de mirare că Floriile fac parte din ea. Ce alt anotimp ar fi putut celebra mai deplin intrarea tri­um­fătoare a lui Iisus în Ierusalim? Dar magia În­vie­rii, care, la fel ca și primăvara, îmi umple su­fletul de bucuria de a trăi? Cu siguranță, ziua în care Domnul a zămislit primăvara a fost, probabil, și aceea în care a creat speranța.

- Există un loc, anume, unde vă place să în­tâl­niți primăvara, un spațiu care să-i încapă mi­racolul pe deplin?

- Mie îmi plac primăverile de pretutindeni, toa­te sunt începuturi de speranță, de promisiuni, de îm­pliniri, dar dacă este să aleg un loc anume de întâlnire cu ea, în care să simt mai bine toate aceste lucruri, acesta nu poate fi decât tot în satul meu natal! Acolo simt cel mai bine că primăvara este un început al naturii, iar începuturile sunt dintotdea­una cele mai frumoase. Speri că totul se va schimba în mai bine. De acest anotimp al speranței avem nevoie cu toții. El face parte din echilibrul vieții. Așa m-am întors eu acasă de fiecare dată, oriunde am fost, mânată de dorul primăverii. Și cu speranță trăiesc și acum, după ce m-am retras la Moieciu.

Păcatul de pe Podul Turcului

- Vă mai amintiți cum se celebrau sărbătorile sfintelor Paști, în anii copilăriei, aici, în satele de sub munte, ale Branului?

- Lumea intra într-un fel de panică, un fel de tea­mă că nu va fi timp suficient pentru toate pre­gătirile, pentru a duce la bun sfârșit tot ceea ce era necesar ca Sărbătorile să strălucească de adevă­ratelea. O auzeam adeseori și pe mama: "Vai, vin Flo­riile! Vai, sunt aci Paștele și câte au mai rămas de făcut!" Știți foarte bine că la țară era obiceiul ca la Sărbătorile de primăvară, fiecare din familie să poarte haine noi. Se înnoiau și oamenii, cu alte cu­vinte, nu numai po­mii și florile. Se în­noiau în îmbră­căminte, dar și sufletește, prin ți­ne­rea pos­tului, prin spo­vedanie, prin împăcare cu toți cei din jur. Țin minte cum în Ajun de Florii, mama intra pe ușa dormitorului, cu bra­țele pline de haine noi, pentru mine și pen­tru fratele Viorel, care era cu un an mai mic. Frații mai mari decât noi erau plecați deja la oraș. Rămăsesem acasă doar noi, mezinii, și mama ne îmbrăca mi­nu­nat, din cap până în pi­­cioare, ca pe doi prinți. Pentru mine nu lipsea fusta bleumarin, plisată, prinsă cu nas­turi de bluzița albă, dan­telată. În vârful capului îmi prindea părul cu o fundă albă, mare, înnodată ca o floare. Viorel avea și el pantaloni de catifea nea­gră cu bretele pe umăr, peste cămașa albă, imaculată. După ce ne echipa așa, ne lua de mânuțe și ne ducea la biserică. Stă­team cât ținea slujba, lipiți de fota mamii, nemiș­cați, încremeniți de emo­ție. Doamne, ce cuminți eram! Parcă nu eram copii, atât eram de serioși. Simțeam cumva că ne iubește Dumnezeu, așa ne-au învățat părinții, și că trebuie să-I mulțumim pentru aceasta, prin cumin­țenie. În Săptămâna Mare era regulă clară, posteam și noi, copiii, alături de părinți. Mi-aduc aminte o întâm­pla­re hazlie. M-a tri­mis mama în sat, la coope­ra­tivă, să cum­păr ceva. Vânzătoarea mi-a dat o "bo­ro­­boanță", cum zicea o mătușă bătrână, adică o bomboană, o caramea. Pe drum, întorcându-mă către casă, am desfăcut-o din hârtia în care era îm­pachetată și am băgat-o în gură. Dar când am ajuns pe la jumătatea drumului, mi-am adus aminte că e caramea și că e făcută cu lapte, adică nu e de post. Am scos-o imediat din gură, și de pe Podul Turcu­lui, pe unde treceam gârla către casă, am aruncat-o în apă, rugându-mă la Dumnezeu să mă ierte că m-am dedulcit. Aveam doar câțiva ani, dar exemplul părinților mei, care nu lipseau de la biserică în zilele de sărbătoare și care trăiau în armonie, după învățături și obiceiuri vechi, a fost atât de puternic, încât mi l-am însușit fără greutate, natural, neforțat.

Biserica din curtea casei

- Mai are Paștele de-acum aceeași emoție pe care o aducea în zilele copilăriei?

- Da, pentru mine da, trăiesc și acum emoțiile dinaintea Învierii, așa cum în copilărie așteptam salutul "Hristos a înviat!, ca să pot răspunde cu "Adevărat a înviat!", și cum așteptam să iau lumina de la miezul nopții, pe care o împărțea preotul la toți credincioșii din curtea bisericii. Știți, pe mine faptul că am copilărit la sat m-a ajutat enorm și în cariera mea de actriță. Am avut roluri în care mi-a fost ușor să intru și să le joc, pentru că eram antre­nată cumva de acasă, de obiceiurile și viața de la munte.

- Fereastra casei dvs. dă direct către pri­mă­vară. Cum vine ea la Moieciu, satul în care v-ați re­­tras, după ce ați tras cortina peste anii de sce­nă?

- Doamne, e frumoasă primăvara peste tot, dar eu sunt egoistă și am sen­zația că la mine în curte e cea mai frumoasă! Mă uit pe geamul camerei și văd biserica pe care am înăl­țat-o, cum se profilează pe dea­lul Beuca, dealul co­pilăriei, și sunt fericită. Mă întorc în timp și-mi amin­tesc cum mergeam pe dea­lul ăsta după alune, cum adunam ciuperci după ce plo­ua, țin minte cum res­pirau parcă mestecenii du­pă fiecare ploaie de primă­vară și cum ne vegheau când căram lemne în spate, cu crosnia, ca să avem pentru încălzit iarna. Să știți că am prins și acele vre­muri în care, după răz­boi, sărăcia a fost atât de mare, încât am mâncat nu­mai mămăligă. Rareori am văzut câte o pâine. Dar și în vremurile acelea, când se trăia atât de greu, săr­bătorile aduceau frumu­sețe și mister și îi ajutau pe oameni să se simtă mai aproape de Dumnezeu. Poate chiar mai mult decât acum. La asta mă gândesc de multe ori, stând aici, în casa mea din Podul Șimonului, înconjurată de munți. Sunt ca pe o scenă, de-o parte Bu­cegii, de al­ta Piatra Craiului, în față biserica. Mai lipsesc doar spectatorii, dar uite că acum ei chiar sunt mar­torii mărturisirilor mele, cititori ai revistei dvs., că­ro­ra le urez o primăvară frumoasă și binecu­vân­tată.

Foto: MEDIAFAX (1), 123RF