Casa cu blazoane

Dumitru Badita
Chiojdu e la capătul unui drum făcut din despletiri.

Mai întâi, intri pe șoseaua care urcă pe Valea Buzăului spre Ne­hoiu, una dintre cele mai vechi rute comerciale peste Carpați. Apoi faci în stânga pe Valea Bâs­căi, și mergi și tot mergi, până ajungi la o altă răscruce, de unde îți vezi de drum în amonte. Va­lea se lărgește, pantele sunt mai domoale, e o mi­că depresiune unde s-au refugiat cu sute de ani în urmă, atât din Ardeal, cât și din șesul Valahiei, țărani dornici de viață liberă și ferită de primej­dii. Li se spunea moșneni, țărani slobozi, iar acest statut e vizibil și astăzi în atitudinea locuitorilor și în aspectul îngrijit, prosper al gospodăriilor. Nu-i de mirare că la Chiojdu a fost construit odi­nioară un conac impunător, refăcut acum câțiva ani cu fonduri europene.

Ziduri vechi, oameni noi

Din centrul comunei, urc pe o străduță nu mai mult de o sută de metri. Ajung în fața unei porți din lemn. Un zid înalt, din piatră, văruit, încinge curtea largă. Peste zid, zăresc acoperișul țuguiat, din șindrilă nouă, al conacului. Deschid poarta și intru. Curtea e pavată cu lespezi de râu. Conacul e alb, luminat de soare. Toate sunt la locul lor, îngrijite, ademenitoare. Aștept parcă să văd ieșind pe prispă un boier bătrân sau un moșnean înstărit, îmbrăcat în straie albe, și să mă întrebe pașnic ce poftesc. Am vreo afacere de pus la cale? Caut pe ci­neva ascuns prin munți? Sau am venit numai așa, să cer găzduire și să aflu po­vești de prin par­tea locu­lui? Suntem însă în se­colul XIX, și reporteri în vre­mea aia nu erau, cu greu m-ar fi crezut gazda că umblu după noutăți. De altfel, adminis­tra­torul Casei cu blazoane e om um­blat prin lume, Florin Dră­gulin. A făcut ASE-ul, iar după studenție, ca mulți ti­neri din generația lui, a plecat în străi­nătate. Mai exact, în Gre­cia. "Am făcut de toate acolo. La un moment dat, am par­ticipat la restaurarea unui templu antic. A fost inte­resant. Am învățat câteva lucruri care mi-au fost de folos mai târziu. După 12 ani, m-am ho­tărât să revin aca­să. Cu banii strânși, am cumpărat Casa cu blazoane, care era într-un sta­diu a­van­sat de degra­dare, deși a fost locuită perma­nent. Ultimul ei lo­ca­tar, un domn în vârs­tă, era nevoit să-și mu­te patul când plo­­­ua, fiindcă apa de ploa­ie cădea prin aco­­perișul găurit și se scurgea prin crăpăturile tava­nului direct pe po­dea", povestește Florin.

O nouă viață

Potrivit specialiștilor, Casa cu blazoane ar fi fost construită de Spătarul Mihail Cantacuzino, care avea mari proprietăți în județul Prahova. Probabil a reușit să cumpere pământ și din moșiile țăranilor buzoieni din Chiojdu și să construiască aici un conac după specificul arhitecturii moș­nenești. Mai sigur este însă că pe la începutul secolului al XIX-lea, casa era în proprietatea fa­miliei Izbășoiu, care i-a adus unele transformări de structură. Familia Izbășoiu a fost o familie pu­ternică, răsărită din rândul moșnenilor, cu tendința de a domina viața locală, dovadă și numeroasele procese avute pen­tru pământ cu unii să­teni.
Dacă ar avea gură, zidurile ar avea multe de povestit. Locurile acestea, chiar dacă sunt izolate, au o istorie bogată. Drumuri tainice duceau de aici peste munte, spre Transilvania. Haiducii se ascun­deau prin văgăunile munților, iar de acolo atacau carele cu marfă care treceau pe Valea Buzăului. Moș­nenii luptau să-și păstreze pământurile și libertatea, râvnite de marii boieri. În Munții Buzău­lui a supraviețuit, până la instau­rarea comunismului, străvechea civilizație moșnenească, bazată pe stăpânirea în comun a pășunilor și pădurilor și pe respectarea vechi­lor legi valahe. Cu timpul, Casa cu blazoanne a trecut de la un stăpân la altul, dar s-a și degradat, ajun­gând într-o stare deplorabilă. "Eu am avut în plan să o renovez și să fac o pensiune agro-turistică. Bi­rocrația m-a descurajat. De unul singur mi-a fost imposibil să duc lucrurile la bun sfârșit", mărtu­risește Florin Dră­gulin. Acum câțiva ani, tânărul a contactat Uniu­nea Arhitecților din România (UAR), cu propunerea ca imobilul să fie cumpărat de această instituție, re­no­vat și pus în circuitul cultural și turistic. Au bătut palma, și lu­crurile, deși nu fără obstacole, au evoluat fa­vorabil. UAR a reușit să acceseze bani europeni, a con­solidat și re­novat conacul. Bla­zoanele, do­uă cu motive florale, iar cel din mijloc cu vulturul bi­cefal, au fost recon­tu­rate și scoa­se în evi­dență. Arhitecții au cons­truit și câ­teva clă­diri și o scenă în aer liber pen­tru spec­ta­co­le. Ca­sa cu bla­zoane a fost sal­vată și deschisă publi­cului larg. Intra­rea e gra­tuită, iar în timpul verii, curtea se umple de vizitatori, atrași și de eveni­men­tele mu­zicale organi­zate aici. Au venit la Chiojdu și turiști stră­ini, care au aflat des­pre lu­mea moș­­­ne­nilor de odini­oa­ră.

Lemn, piatră și var

"Uite, lemnul aces­tei uși e ori­gi­nal, are peste două sute de ani", îmi spune Florin, în timp ce atin­ge cu mâna ușa de intrare în ceea ce a fost, când­va, pivnița cona­cului, unde erau așezate bu­toa­iele mari cu țuică. Îmi și imaginez carele cu boi în­cărcate cu buți, lăsându-se încet, la vale, spre Bu­zău sau, de ce nu, chiar spre București. În piv­niță e amenajat acum un muzeu cu obiecte țără­nești, adunate de câțiva entuziaști de prin gospo­dăriile sătenilor, unde zăceau în uitare. Sus, în camerele mobilate cu respect față de tradiție, sunt lăzi de zestre pic­tate ca la Brașov. Totul e curat, îngrijit și emană o atmosferă patriarhală. "Casa asta e construită numai din lemn, din piatră și var. Sunt materiale naturale, nu a fost utilizat niciun ma­te­rial mo­dern, din cele care se găsesc acum pe pia­ță", mă asigură ghidul. Adevărul este că am aceas­tă senzație puternică de întoarcere în timp, indusă, cu siguranță, și de natura mate­ria­lelor folosite pentru renovare. Casa cu blazoane nu e doar o formă de altădată, o aparență a tradi­ți­ei, așa cum vezi prea deseori prin orașe, unde ca­sele vechi au fost renovate cu materiale din zi­lele noastre. E, în același timp, un martor adevărat al tradiției, e tradiție refăcută fără niciun simulacru.

Blazonul Chiojdului

Florin Drăgulin e unul dintre puținii tineri care s-au întors în Chiojdu. Ceilalți au rămas să-și ducă viața mai departe, în orașele țării sau prin străinătate. Nici nu visa că va ajunge să se implice în salvarea Casei cu blazoane. "O țin minte de când eram copil. Bunicul mă lua uneori de mână și mă aducea aici. Nu era pustie, mereu a trăit ci­neva sub acoperișul ei. Arăta, în schimb, tot mai dă­răpănată, de la un an la altul", îmi spune, în timp ce ne plimbăm prin curtea largă, în care își dau întâlnire miresmele primăverii. E de-a dreptul entuziasmant să văd cum arată acum clădirea, mai ales după ce privesc pe un panou fotografii cu sta­rea ei înainte de renovare. Parcă nici nu-mi vine să cred că e vorba de aceeași construcție. Romanii credeau că fiecare casă are zeii ei buni, numiți zeii Lari. Dacă o fi adevărat, atunci zeii Casei cu bla­zoane s-au dovedit până la urmă a fi foarte pu­ternici. Lucrurile se puteau împotmoli într-o chi­chiță birocratică și să tărăgăneze multă vreme. Toa­te sunt puse acum la locul lor. "Unii m-au sus­pectat că urmăresc satisfacerea unor interese ma­teriale, că vreau să mă îmbogățesc. Acum apre­cia­ză și ei rezultatul obținut, se bucură să vadă cum arată casa. Nu orice comună din Bu­zău și chiar din țară are un astfel de mo­nument", spune Florin Drăgulin, urmașul moșne­ni­lor de odinioară.
Înainte să plec din Chiojdu, urc pe un deal go­laș, din vârful căruia zăresc toată depresiunea, măr­ginită spre nord de culmile Siriului. Din loc în loc, sunt mici livezi de pruni. Caut Casa cu bla­­zoane și o identific în mijlocul satului, o pată albă, ca o urmă lăsată de pensulă într-un tablou de Grigorescu. Casa a ajuns la rândul ei un blazon al Chiojdului.