Maslurile din Postul Mare

Camelia Starcescu
- Pe Valea Mureșului, în așteptarea Sfintelor Paști -

De 40 de ani, în parohiile de pe Valea Mureșului (porțiunea sa care străbate județul Hunedoara), Pos­tul cel Mare al Paștelui înseamnă bucuria repetatei săvârșiri a tainei Sfântului Maslu, lăsată moștenire de către părintele Ioan Sabău, cel supranumit Patriarhul hunedorenilor. Chiar dacă sunt deja zece ani de când părintele cel blând a plecat printre îngeri, tradiția aceasta, pe care el a inițiat-o, e dusă fără împotrivire mai departe de către alți și alți preoți, cărora li s-a încre­dințat, în timp, păstorirea cre­dincioșilor din această zonă.

Aceleași, adică altfel

Biserica e plină-ochi, iar cântăreții au început deja să citească din cărțile cele sfinte. Pe o băn­cuță lungă, plase multicolore, cu haine ale celor suferinzi, cu sticle de ulei și pungi de făină în care arde, bine înfiptă, câte o lumânare, așteaptă să fie binecuvântate și unse cu mir, la sfârșitul slujbei. Pe masă, crucea și Evanghelia cea mare, ferecată în argint și îngălbenită de vreme. Lângă ele, teancuri întregi de acatiste, liste lungi cu numele celor vii și morți.
Preoții vin unul câte unul, intră tăcuți în altar, își iau veșmintele preoțești, de regulă negre, apoi ies și se așează, unul lângă altul, în fața credincioșilor. Sunt cel puțin doisprezece, de fiecare dată. Doisprezece preoți. Împart aca­tistele între ei și le citesc, atent și cu răbdare, fără de glas, căci Dumnezeu cel bun îi știe, cu siguranță, pe fiecare dintre cei pomeniți, după numele său.
Ani la rând am participat și eu la aceste masluri, până când Dumnezeu mi-a rânduit viața în alt colț de țară. Anul acesta, am revenit la câteva dintre ele, aflându-mi loc în balconul bi­sericii. Ești doar tu, cu gându­rile tale, acolo, cu ruga ta, poa­te cu lacrimile pe care nu le poți ține în frâu. Căci vorbesc Evangheliile din rânduiala mas­lului despre credință și despre milostenie, despre iertare, sme­renie și nădejde. Despre dra­goste, mai cu seamă, în multe dintre dumne­zeieștile forme pământene în care aceasta prinde trup. E liniște deplină. De sus, oamenii chiar par a fi egali unul cu altul. Cei mai în vârstă, spri­jiniți în baston sau de brațul vre­unui binevoitor, târșesc cu greu încălțări prea mari pentru pașii lor, din ce în ce mai mici. Cei tineri calcă cu aroganța specifică vârstei spre lumea și viața ce li se-ntinde la picioare. Unii îi privesc cu îngăduință. Bătrânii... Am văzut multe chipuri cunoscute, peste care anii s-au așezat lăsând semne adânci. Le rostesc numele în gând, ca-ntr-un altfel de acatist, pe care n-am apucat încă să-l scriu.
Cântările se succed una după alta, la fel și rugă­ciunile citite de preoți. Apoi, desigur, Evangheliile, aceleași de fiecare dată. Aceleași pilde, aceleași cuvinte, doar înțe­lesurile sunt, pentru fiecare în par­te, cumva altfel, după cum li-i sufletul și gândul și viața. Credin­cioșii îngenunchează. Oricât de plină-ar fi biserica, oricât de multă lume, loc de-ngenun­chere întot­dea­una se face. Doar cei neputincioși rămân în picioare sau așezați în stra­ne, cu capul în palme. Cu pași hotărâți, preoții își fac loc în mul­țime și-și întind ușor hainele largi peste capetele celor plecați în rugăciune. Ca o părintească, dum­neze­iască atingere pe creștetul fiilor risipitori ce ne știm.
"Cu milă caută cu ochiul Tău, Bunule, spre rugăciunea noastră, a celor ce ne-am adunat as­tăzi în biserica Ta cea sfântă, ca să ungem cu untdelemnul cel dum­nezeiesc pe neputincioșii robii Tăi".
Sunt șapte Evanghelii. Oame­nii întind mâna, încercând să atingă veșmintele preotului, care îi privește cu îngăduință. "Fra­ților, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor ne­putincioși (...) Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pen­tru alții, după Iisus Hristos, pen­tru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos", recită cântărețul din strană cuvintele Sfântului Apos­tol Pavel.

Maslurile vindecătoare

Pe părintele Laurian Tomotaș îl știu de când eram copil, și-mi amintesc tristețea ce-a cuprins orașul Simeria când, la începutul anilor '80, a trecut printr-o grea încercare. Acum aflu că, de fapt, acela a fost, cumva, punctul de plecare al întregii povești pe care-o scriu. "S-a-ntâmplat că am făcut o apendicită perforată, cu complicații urâ­te. Am suportat trei operații într-o singură săptă­mână și mai nimeni nu credea că am să mai scap. Părintele Sa­bău, Dumnezeu să-l odihneas­că!, ținea foarte mult la mine și s-a gândit ce poate să facă să mă ajute. I-a adunat pe preoții din zonă și au făcut o mulțime de masluri, rugându-se pentru în­sănătoșirea mea. Era în postul Paștilor. Dumnezeu a rânduit să trec de încercarea asta și să mă fac bine. Dar, văzând câtă lume a venit la aceste slujbe, și nu erau doar oameni care să știe de situația mea, părintele Sabău s-a gândit că, dată fiind și situa­ția grea a bisericii din acea vre­me, am putea încerca să facem ceva deosebit pentru biserică, să le ridicăm cumva oamenilor con­­știința de creștini. Și așa au în­­ce­put aceste masluri", își amin­­tește părintele Tomotaș.
A durat puțin până când oamenii au aflat ce se întâmplă. Apoi, au început să se organizeze și să participe, pe rând, la cât mai multe dintre aceste masluri. Preoții din zonă au decis ca slujbele să se desfă­șoare în zile în care rânduiala bisericească din Postul Mare nu prevedea oficierea altor slujbe, adică în după-amiezele de marți și joi. Și, gând la gând cu tot ceea ce trăiau enoriașii lor, au făcut în așa fel încât maslurile să se suprapună perfect cu orarul autobuzelor care legau Simeria - sin­gurul oraș inclus în această tradiție - de fiecare dintre satele dimprejur.
"Totul a fost gândit ca să-i ajutăm pe oameni. Și asta însemna nu numai slujba propriu-zisă a maslului, ci și modul în care pot ei ajunge în satele unde-l făceam și, apoi, să se întoarcă fără probleme acasă. Erau foarte puține mașini pe atunci, iar oamenii trebuiau ajutați să ajungă la ce biserică își doresc.
Și mai era un aspect: interdicția categorică de a se primi vreun ban la aceste masluri. La înce­put, acatistele nu erau foarte multe, dar au ajuns, în scurt timp, la sute, poate chiar mii. Dar părin­tele Sabău a spus categoric: «Nu luăm nici un ban!». Voiam să arătăm că preoții nu umblă doar după bani și, în plus, ar fi fost o povară prea grea pentru oameni să dea bani la câte 12-14 masluri, plus drumul pe care-l făceau. Nu asta era intenția noastră. Dacă ajuți pe cineva, ajută-l până la capăt, nu te opri la mijlocul drumului, că poate îi e greu să ajungă și până acolo!", poves­tește părintele.
Nimeni, niciodată, n-a reușit - sau, poate, nici măcar n-a încercat - să întrerupă această tradiție, nimeni n-a re­fuzat s-o ducă mai departe, ni­meni nu s-a retras. Când a-nceput totul, părintele To­motaș a fost cel mai tânăr din­tre preoții parti­cipanți. Acum, după 50 de ani de preoție, e cel mai în vârstă dintre ei. "Părin­tele Sabău a venit ală­turi de noi la aceste masluri, chiar și atunci când abia se mai putea ține pe picioare de bolnav ce era și ne-a lăsat cu limbă de moarte să du­cem mai departe tradiția aceas­ta, care e, de fapt, o mișcare re­ligioasă, menită a-i îndepărta cât de puțin pe oameni de grijile zilnice.
Oamenii sunt nerăbdători de cum începe postul, abia așteaptă să afle programul maslurilor. Tot mergând așa, dintr-un sat în al­tul, la aceste slujbe, s-au format prietenii între oameni, vin unii la alții, se întâlnesc, e o bucurie pen­tru toți. Nu e o regulă la câte dintre ele să participi, dar e bine să-ți faci timp măcar pentru câte­va, căci trebuie și puțin efort în așteptarea Paștilor".

Portret de sfânt: părintele Ioan Sabău

Pe blândul părinte Ioan Sa­bău l-am cunoscut la începutul anilor 2000, când i-am cerut un interviu chiar pentru Formula AS. Avea 87 de ani și era rău bolnav.
Ceea ce mi-a povestit părea o litanie din tim­puri străvechi, un basm. Și, totuși, nu a fost po­veste, ci viața părintelui Sabău, adunând în ea prea multă suferință, dar și multă lumină, mult sprijin divin.
Născut în 1914, într-o familie săracă din satul Folt, din județul Hunedoara, a rămas orfan de tată la doar zece ani și și-a luat drept "aripi pentru zbor", cum îmi spunea, nădejdea în Dumnezeu. În ciuda greutăților, s-a ținut de carte și a făcut Facul­tatea de Teologie la Cer­năuți, cu bursă. După ab­solvire, întors în Ardeal, i-a cerut Mitropolitului Nico­lae Bălan să-l repar­tizeze în cea mai văduvită paro­hie. Așa a ajuns la Ceru Băcăinți, un sătuc uitat pe un vârf de munte, unde nu mai fusese niciun preot, de 50 de ani. A fost mutat apoi la Renghet, în județul Hu­nedoara, și în cele din urmă în Vinerea, județul Alba. Pentru că solicitase sprijin financiar românilor din SUA pentru construi­rea unei biserici în sat, a făcut zece ani de închi­soa­re grea. În 1958, la sfin­țirea bisericii, au par­ticipat 10.000 de credin­cioși, iar slujba a fost ofi­ciată de 120 de preoți. Nimic nu le-a stat oame­nilor în cale, având în frunte un astfel de preot vrednic, deși puterea comunistă a vremii s-a stră­duit din răsputeri să saboteze evenimentul. În­drăzneala de a ridica, în plin comunism, o bise­rică, l-a costat pe părintele Sabău alți opt ani de închisoare.
Părintele știa că smerenia și modestia sunt legi pentru slujitorii lui Dumnezeu. De aceea, poate, considera că și-a făcut doar datoria de preot or­todox, așa cum o înțelesese el. "N-am făcut nimic deosebit. Am trăit o viață poate mai altfel decât a altora, dar m-a ajutat credința în Dumnezeu. Poate-or fi ceva învățăminte de tras din asta...", îmi spunea, pe-atunci, părintele Sabău.
În februarie 2009, părintele a trecut la cele veșnice, înconjurat de zeci de preoți și călugări, plâns de mii de credincioși și de cerul ce-a lăsat să cadă, atunci, peste sat, o zăpadă cum de mult nu se mai întâmplase.
"Atât cât am avut ocazia să-l cunosc, mi-am dat seama că părintele Sabău era omul care alesese să trăiască în picioare, în loc să moară în genunchi. Nu auzisem de tradiția acestor masluri înainte să mă fac preot. Când am «intrat în pită», cum se spune, și mi s-au rânduit spre păstorire două dintre parohiile în care aceste masluri se desfășurau, preoții mai în vârstă mă tot puneau să rostesc cuvântul de învățătură de la final. Părintele Sabău era, și el, printre ei. Cred că și de pe patul de moarte s-ar fi ridicat și ar fi venit să slujească alături de noi. Cu ceva timp îna­inte să moară, tot la un maslu, a stat pe un scaun, lângă noi, și-am avut, cumva, fizic senzația că se stin­gea ca o lumânare. Dar și-a dus, cu demnitate, crucea până la capăt", povestește preotul Mircea Mihuleț. "Mi-au rămas în minte întrebările pe care părintele Sabău le-a adresat mai cu seamă preo­ților, deși nu doar lor: «Generația noastră și-a înțeles menirea să apere valorile neamului și ale isto­riei. Voi înspre ce îndemnați tine­retul și poporul? Voi aveți puncte cardinale? Voi știți încotro mer­geți?». Și tare mi-e teamă că, și în cazul în care am avea vreun răs­puns, acela ar fi în defavoarea noastră...".

Colăcelul dragostei

În biserică, slujba maslului s-a încheiat. Credincioșii trec, unul după altul, prin fața tuturor preo­ților, pentru a primi, pe frunte și pe palme, atingerea îmbălsămată a mirului, uleiul cel sfințit în timpul slujbei. Apoi pleacă, zâmbitori și împăcați, spre case. La poarta bisericii, cu toții primesc "colă­celul dragostei", darul localnicilor pentru cei ce le-au trecut pragul. E rotund, proaspăt și aromat, plămădit cu osteneală, dar și cu multă bucurie. Bucuria de a ni se mai fi îngăduit încă un post al Paștilor, încă o Gol­gotă de urcat. Și, mai ales, încă o Înviere.