Gaura neagră de la Notre-Dame

Ruxandra Constantinescu
Dumnezeu, cât n-am crede, dă semne.

Încontinuu. "Da, mă, se vor repezi unii, o să zici că incendiul de la Notre-Dame e un semn divin, nu neglijență crasă... Ce să zic!". Da, chiar așa am gândit și iată, și scriu. Am fost în septembrie 2015 în Paris, cu două luni înainte de atentatele teroriste cumplite care au lăsat în urmă 129 de morți și 352 de răniți. În zilele cât am stat, mi s-a părut că nu mai re­gă­seam aproape deloc boema pariziană de-altădată. Simțeam cum plutește în aer o tensiune mocnită, parcă vedeam nu­mai chipuri întunecate, totul pe fond apăsător... Ba am mai nimerit și o demonstrație a tinerilor la metroul din zona Place de la Republique, tineri care își cereau drepturile cu o violență strigată, care făcea ca aerul din zona peroanelor me­troului să vibreze ca la un cataclism. Nici la suprafață nu era cu mult mai bine - în uriașa Piață se montaseră pri­mele corturi cu refugiați sirieni și lumea se aduna ca la gră­dina zoologică. Totuși, speranța mea rezista. Mai căutam ce­­va, în Parisul pe care îl stră­bă­tusem cândva, în căutarea mag­nificelor sale muzee, a parcu­rilor înecate în verdeață, a străzilor străbătute de oameni liberi, nonconformiști. Când am părăsit orașul luminilor mi-am promis să las mult timp să treacă până ce-l voi revedea, să-l las să iasă din um­bra în care intrase. Și iată că doar peste două luni, exact pe străzile pe care umblasem, aveau să se petreacă acele aten­tate oribile. Atunci am știut că era un Rău pe care îl per­ce­pusem, fără să-i știu bine dimensiunea și "mirosul"... Și el abia începea. În ultimele luni, "vestele galbene" au adus un aer de revoluție comunistă Parisului, de care nu cred că avea nevoie. Știu și începuturile reven­di­cărilor, și dege­ne­rarea protestelor, și răul care pusese stă­pânire, iremediabil, pe un Paris aproape obosit... Dorința de a distruge, de a ară­ta că nu mai vrei "ceva", orice... Nihi­lismul. Cât despre cre­dință!... Bisericile nu sunt prea pline în Franța, credința fran­cezilor este poate prea personală spre a fi afișată la liturghie, în vreme ce românii noștri duși de­parte de casă umplu la refuz bisericile ortodoxe, semn că do­rul de casă, de limbă, de Dumnezeu îi aduce laolaltă. În ce mă privește, de câte ori am fost la Paris, am mers să mă în­chin și la Notre-Dame. Marea catedrală este adevărata inimă a Pa­risului. Este greu de înțeles cum s-a produs incendiul din sea­ra de 15 aprilie, în prima zi a Săptămânii Mari la cato­lici, știind cât de bine este păzită. Francezii își trăiesc istoria la timpul prezent, sunt patrioți și se mândresc cu tot ce ține de spiritul Patriei. Cu atât mai mult par ciudate împre­ju­rările declanșării incendiului. Săptămâna Mare, începută după Florii, părea una normală. Probabil se făcuseră planuri pentru vacanța de Paște, prietenii hotărâseră unde să se în­tâlnească, poate și "vestele galbene" se gândiseră să-și ia un respiro... De aceea am fost surprinsă și impresionată când, imediat după incendiu, am văzut tineri îngenuncheați lângă biserica Saint Sulpice (avariată și aceasta luna trecută, tot de un incendiu), plângând și cântând. Rugându-se. Nu am văzut niciodată în Franța asemenea imagini dramatice. Bon­jurismul este un cuvânt născut la Paris. Multi­cul­turalismul, la fel. Focul mistuitor de la Notre-Dame, îm­preună cu toată ne­liniștea din ultimul timp, i-a întors pe oameni la Dum­nezeu. Da, cred că acest incendiu a fost un Semn. S-au salvat crucea din altar și coroana cu spini a Mântuitorului. Am vă­zut filmul dezastrului prin imaginile luate cu o dronă, a doua zi după nenorocire. Știți cum arăta tavanul navei principale a Catedralei Notre-Dame, văzut de sus? Ca o mare gaură neagră, sub formă de inimă. Se apropie Paștele. Lu­mină tuturor și Încredere! Paște fericit!