Între timp, am luat legătura cu unii dintre ei, rugându-i să-și amintească cum își petreceau Sfintele Paști, în anii copilăriei. Învierea Domnului Iisus este cea mai mare sărbătoare a Creștinătății. Iar la noi, la români, sărbătoarea miracolului dumnezeiesc al Învierii a fost ținută cu sfințenie. O parte dintre obiceiurile legate de Nașterea, Moartea și Învierea Sa trăiesc și în zilele noastre. Din păcate, în momentul actual, aceste obiceiuri sunt cinstite, chiar și la sate, cu destulă sărăcie sufletească, pe când, în urmă cu 50-60 de ani, erau prăznuite cu multă credință. Fiecare dintre verii care mi-au răspuns la îndemn își aduce aminte cum erau sărbătorile în casa bunicilor. O lume pierdută, cum pierduți ne sunt și părinții. Durerea e mare. Citiți și înțelegeți cum a dispărut o epocă sfântă din trecutul nostru, miluit de Cel de Sus. Baia de Fier, cea de azi, e acolo unde era. Baia de Fier, cea din copilăria noastră, se odihnește în cimitirul bisericii.
Mioara Sclamna (Maftei)
"O întrebam pe mătușa Elena, femeie evlavioasă, dacă mi-l dă mie pe Iisus când ea nu va mai fi pe lume"
Există un loc tăcut, timid, aparent neînsemnat, pe marginea unui pârâu de munte, la poala Parângului; un loc în care mă întorc întotdeauna ca spre un altar. Aici, în Gura Văii, valea dinaintea micului defileu al Galbenului, la capătul de nord al comunei Baia de Fier, viețuiau cândva trei generații, înrudite prin sânge și credință. Părinții (Ion și Maria Sclamna), noi, copiii, Victoria, sora mea mai mare, și mătușa Elena, sora bunicii Ioana, împărțind împreună bucuriile și neajunsurile timpurilor. Mătușa Elena, femeie evlavioasă, pe care o întrebam adesea dacă mi-l dă mie pe Iisus, când ea nu va mai fi pe lume, ne învăța să deosebim binele de rău, ne insufla respect și frică de Dumnezeu. După iernile lungi și adevărate, ne trezeam dintr-odată cu gândul că vine ceva..., nu primăvara, altceva... Venea Paștele. Noi, copiii, aveam marea bucurie să greblăm poienile, să aprindem bâld?uțul (focul din seara de lăsare a secului), după care, la masa de seară, ne îndestulam cu de toate, dar lăsam masa nestrânsă și vasele cu gura în jos. Dacă vreunul dintre noi strănuta la masă, primea în dar un miel sau orice pui de animal care urma să se nască. Fără întrebări și așteptări de răspunsuri, noi posteam în prima și ultima săptămână. Timpul ne întrecea, nici nu apucam să ne agățăm mărțișorul în primul pom înflorit, sau să sorbim seva crenguțelor de mesteacăn, care se numea "mustăreață", sau să ciugulim primele frunze de fag acrișoare și bune, că și sosea Săptămâna Mare. Fugeam de la școală să ne spovedim, nu lipseam niciodată. Chiar dacă nu știam prea multe (în școli nu se făcea cateheza), negreșit mergeam la denie, în Joia Mare, iar vineri ne bucuram să aducem buchete de aglicei culeși de pe stânci și primule sălbatice, pe care le puneam la Crucea Răstignirii. Clipa așteptată venea, știam că avem ceva important de făcut, ceva pentru care ne pregătiserăm și pentru care intram în stare de grație - stare pe care numai copiii și sfinții o pot atinge. Mergeam să ne împărtășim și abia așteptam să ciocnim ouă roșii și să rostim acel Hristos a Înviat, în care credeam și care devenea salutul zilnic până la Înălțare. Cei mari nu lucrau nimic, hrăneau animalele, se duceau să-și viziteze rudele. Cei tineri mergeau la hora satului și peste tot se ciocneau ouă roșii. Nici cozonacul cu nucă multă nu lipsea, se cocea în cuptorul zidit de lângă casă, iar părinții ne îngăduiau să gustăm puțin vin. Probabil era vorba de Noul Vin. În zilele de sărbătoare, totul încremenea, se așeza o liniște, o pace similară cu pacea Ierusalimului Învierii.
Maria Popescu (Rogojanu)
"Bunicii de la Bărbătești ne primeau cu brazde de iarbă verde la poartă"
Abia așteptam să vină Paștile, să merg la Baia, din doi în doi ani, acolo unde-mi erau unchii și mătușile după mamă și, mai ales, verișorii și verișoarele. Ne strângeam toți la mama Ioana și la tata Ion, și de acolo plecam la Înviere. Am făcut lucrul ăsta de când eram mică și până la terminarea liceului. Un an la Baia de Fier, celălalt la Bărbătești, așa îmi petreceam marile sărbători, mama fiind adoptată de familia moșului Ilie și a mamei Torica, care m-au crescut și pe care i-am iubit la fel ca pe bunicii de la Baia de Fier. După Înviere, luam paști și apoi ne strângeam toți verișorii, cât eram de mulți, la o masă încărcată, așezată de bunica lângă masa părinților. Mâncam și ne povesteam nebuniile făcute de la ultima întâlnire. Pe fratele meu îl chema... "Nenea". Eu și Nenea eram centrul atenției, fiindcă noi locuiam departe de ceilalți. E greu să ai veri buni la mare distanță, să-i vezi o dată la doi-trei ani... Dacă mă întorc la Baia, parcă-i văd pe verișori jucându-se sub mărul dulce. Zicea mama să plecăm, iar eu începeam să plâng. "Nu plec - ziceam - rămân aici, sub măr!". Toți râdeau și mă mângâiau pe cap. Nenea mă lua de mână și mă ducea la poartă. Venea un camion încărcat cu lemne, de la munte, și plecam la Cărbunești. Mama Ioana nu uita să ne facă pachete cu ouă roșii, cu cozonac și carne de miel. Păcat că sărbătorile de Paști durau atât de puțin! Îmi puneau în săcăteu o pâine uriașă, coaptă în cuptorul de cărămidă. Era prea grea, o lăsam lui Nenea. Și rămâneam cu lacrimile în ochi până ajungeam acasă, în brațele blânde ale mamei Torica. Îi fusese dor de noi și ne primea cu brazde de iarbă verde la poartă, la ușa tindei și la ușa camerei noastre. Belșugul Paștilor ne aștepta de la bun început.
Constantin (Costinel) Sclamna
Bâldăuțul intrării în post
La lăsarea postului de Paști, noi, copiii, făceam un bâldăuț, un foc din toriște de la vite, în care puneam și fân bun, cu toate că mă certa tata Dițu. Era o concurență între vecini: care are bâldăuțul cel mai înalt! Se aprindea imediat după lăsarea serii și apoi cei pricepuți începeau să strige, să-i amăgească pe vecini: "Găinile noastre outoare și ale lui Mion pe râu la vale" sau "Găinile noastre outoare și-ale vecinilor cotcodățătoare". Pe stinsul focului ieșeau bătrânii la gard cu o sticlă de țuică, să-și cinstească vecinii, pe un Gheorghe Flondor, pe un Gheorghiță Matea sau pe un Gheorghe Bibi, și să-și ureze de bine. Venea și câte un lăutar cu fluierul sau cu taragotul și pe urmă, după cântări vesele de chef, se așeza fiecare la ultima masă de dulce dinaintea postului. Îmi amintesc că, după ce ne săturam, nu se strângea masa până dimineața. Străchinile folosite nu se scoteau afară, că, dacă le scoteai, se spunea că vin păsările și, ciugulind resturile, mâncau semănătura acelui an. Tot la Paști se stingeau varnițele. Așa era regula. Fiecare gospodar avea o varniță din care trăia. Ducea var la vale, spre Filiași, și se întorcea cu grâu și porumb. Și cu bani. Așa aveau muntenii noștri bani pentru haine noi de Paști. Din var. Pe la mijlocul postului, tata Ion găsea cum să treacă peste tristețea zilelor lungi de iarnă/ primăvară. La micul dejun, fierbea câte o cană de vin roșu și-l turna în castron. Apoi dumica pâine neagră, abia scoasă din cuptor. Așa își trecea zilele de abținere; bea și mânca împreună sângele și pita Domnului. Îmi amintesc cum bunicii țineau în pod, în dulapuri separate, tacâmurile și vesela cu care mâncau de dulce, și cele cu care mâncau de post. Parcă îl văd pe Tata Ion cum ducea în pod străchinile și tacâmurile de dulce, a doua zi după lăsata secului. Le aducea în cunie pe cele de post, lăsate acolo de la Crăciun. Oricât le-ar fi spălat, cu sodă și cenușă, nu era permis să le încurce. Dacă mânca din vas de dulce în zi de post, oricât ar fi fost de spălat, era nenorocire. Trebuia să se ducă la biserică, să-i slujească popa de câteva ori, trei zile la rând. Cum se apropia sfânta sărbătoare, bătrânii intrau pe post negru, miercurea și vinerea. Noi, cei mici, țineam post normal numai în Săptămâna Mare. Când venea timpul de mers la Înviere, în noaptea de Paști, luam câteva ouă în buzunar și plecam la biserică. După slujbă, cum venea ora de plecare, plăteam paștele cu un ou și primeam o linguriță de vin ca împărtășanie. În ușa bisericii, mă așteptau băieții, cu ouăle gata de luptă. Acasă erau gospodarii mei: mama, tata, sora, bunicii. Masa fusese pusă în timpul nopții, bunica se trezea la ora două, punea sarmalele la fiert, piftiile erau gata cu o zi înainte, friptura era în cuptor. Când ne așezam, după ce luasem sfintele paști, mâncam câte bunătăți puteam, după șapte zile de post. Pe urmă, făceam treburile din gospodărie și ne lua somnul. Părinții mergeau la horă, veneau lăutarii și distrau satul cu cântece bătrânești, cu o învârtită, cu o poinărească, cu dansurile iubite la munte. După ce ne trezeam, ne strecuram și noi, copiii, pe furiș, la ciocnit de ouă tari. Unii aveau ouă înșelătoare, dar nu le mergea bine. Se fereau toți de ei. Odată cu venirea serii, toată lumea mergea acasă. Fetele nu aveau voie să întârzie pe întuneric. De atunci, până azi, a rămas ca masa de sărbători s-o iau împreună cu sora mea, Dorina, și familia ei. Noi am mai rămas. Și ținem obiceiul.
Petre Dungan
"Neamul nostru era neam vesel, luminat"
Paștele a fost o mare sărbătoare pentru familia noastră. O sărbătoare a hainelor noi. N-am purtat ițari strânși pe picior, ca bunicul Ion, pentru că eram la școală, unde ne obligau să îmbrăcăm uniformă. Dar mă bucuram să văd portul strămoșesc la tinerii din sat. Era portul adus din Mărginimea Sibiului, care învelea comuna în alb și negru, la sărbători și duminicile. Portul muntenesc și vorba ciobănească - astea sunt comorile aduse de peste munți, de băcuii sătui de asprimea vieții sub unguri. Ce-mi amintesc de zilele de Paște? Curățenia, văruitul casei, vopsitul gardurilor - iată ce mă impresiona în zilele acelea. Vopsitul ouălor cu foi de ceapă era altă activitate plăcută. Mama mă ruga să păzesc ceaunul cu fiertură, apoi mă chema să țin troaca în care plămădea cozonacul. Cum venea vremea să plecăm la biserică, la Înviere, tot ea avea grijă să ne punem hainele noi, că așa se făcea la Înviere. Intram într-un An Nou creștin. Și cozonacul, și ouăle miroseau frumos, nu aveau chimicalele de azi, era mai mare plăcerea să câștigăm ouăle sparte. Erau și ouă rezistente, ale găinilor care ciuguleau mult în nisip. Știam cum să le alegem. Mama, cea mai mare dintre cei șapte copii ai bunicilor Ion și Ioana, mă ducea la ei, la masa de sărbătoare. Eram singurul nepot la vremea aceea, până s-a născut sora mea, Dorina. Mi-am dat seama că neamul nostru e neam vesel, luminat. La Paști, eram mai veseli decât la Crăciun. Poate și pentru că era Învierea. Și jucăușii de la horă fluierau învârtita, în costumele lor albe, așa cum nu puteau face la Crăciun.
Titel Zaharia
"În fiecare casă, copiii spărgeau măcar 200 de ouă"
Când a dat Domnul să fiu copil, țineam postul cu strictețe și aveam haine noi. Cât ai fi fost de sărac, măcar o pereche de ciorapi noi era musai să ai. Parcă mă văd pe uliță, pregătindu-mă de Înviere. Până venea timpul plecării, făceam un fotbal cu frații Mutu, cei patru frați ai unei familii vecine. Venea și Gheorghiță Basarab, venea și Gogelescu. Ne întâlneam în Poiana cu mărăcini, poiana noastră îndrăgită, situată la ieșirea din Peștera Muierii. În locul acela, astăzi sunt vile și cârciumi, nu-ți mai iese sufletul din tine când îți aduci aminte de viața de altădată. Așadar, Paștele începea, pentru noi, seara la ora 22 și se termina la ora 4 sau 5 spre ziuă, când luam sfânta anafură și plecam pe uliță, să ciocnim ouăle. Veneam acasă și ciocneam între noi, cei cinstiți, nu ne amestecam cu cei cu ouăle de lemn. În fiecare casă, copiii spărgeau măcar 200 de ouă. Nu era gospodărie fără 30-40 de găini, așa că nu erau o pierdere.
Elena Bădița
"Îmi dădeau lacrimile cu gândul la Domnul Iisus"
Când aveam cinci-șase ani, de Paști îmi lua mămica pantofiori negri, cu baretă, ciorăpei albi, rochiță colorată. Plecam la biserică, aveam coșul plin cu ouă. În ziua sfântă, de duminică, mergeam la mama Ioană. Seara, mă strecuram cum puteam, să nu fiu văzută, să pot rămâne să dorm acolo. Dacă reușeam, eram fericită. Dormeam în patul din stânga, de lângă geam, patul lui tata Ion. Până venea seara, eram dusă la exploatarea de grafit, la poalele muntelui, unde primeam daruri. Am păstrat mult timp un fular albastru de bumbac, cu care mă mândream în fața tuturor. Tata Nelu era bucuros, el lucra acolo și era impresionat că direcțiunea avea grijă de copiii muncitorilor. La Paști și la Crăciun, noi, copiii, eram sufletul sărbătorii. Când rămâneam la bunici, chiar în ziua de Paști, mama spunea că nu poate veni să mă ia. Atunci mă ducea mama Ioană, a doua zi, până la "Cărarea iubirii", aia pe care erau aduși, legați de o scară purtată pe umeri, bărbații care se îmbătau la nuntă și plecau pe furiș acasă, unde adormeau îmbrăcați. Vorbind de sărbătoarea Învierii Domnului, noi, fetele, chiar dacă aveam numai 7-8 ani, eram pline de emoție. Ne îmbrăcam în costum național, cu râuri negre pe pânză albă. Întreaga biserică strălucea de curățenie, nimeni nu intra în haine de stradă. Toți veneau din post, chiar și copiii. Nici eu nu mâncam vinerea, ca prietenele Maria Veroanei și Doina lu Cojocaru. Luam paștele cu emoție, îmi dădeau lacrimile cu gândul la Domnul Iisus. Apoi mergeam acasă, de mână cu cele două fete. Ciocneam un ou-două și mâncam cozonac înainte să ne ia somnul.
Dorina Borogu (Dungan)
"Domnul să slăvească trecutul nostru"
Mi-am petrecut copilăria la bunici, la poale de munte, pe malul râului Galbenu. Cum veneau sărbătorile, mama Ioana mă pregătea cu multă grijă. Mă ținea între genunchi, mă spăla în albie, mă tundea, așteptându-l pe tăticul meu, Petrică, să mă vadă. Ne făcea mâncare în cunie și aștepta să vină noaptea Învierii, să mergem la biserică. Tăticul era șofer la partid, la Novaci, dar era credincios. Nu era sărbătoare mai mare ca Paștele, așa că țineam și noi, copiii, două-trei zile postul. Cu câteva zile înainte, ne băga pe toți la părintele și ne spovedeam. Atunci ne spunea părintele să nu furăm, să nu înjurăm, să-i ascultăm pe părinți. După ce ajungeam acasă, când ne venea rândul să mâncăm, ne așezau la masa cu trei picioare și ne puneau sarmale și ciorbă de miel, gătite în oale de lut. Erau înstăriți bunicii noștri. Când ajungeam să ciocnim ouăle, ieșea scandal, dar aveam destule. Trei zile nu se terminau vecinii de la poartă. Era o bancă și acolo se strângeau "lițele": lița lu Pistolescu, cea cu 11 copii, lița lu Nicolae, lița lu Dragomir. La Dragomir, la horă, se strângea multă lume. Fugeam și eu cu niște fete, o luam pi su râpi, eu și Mioara, și Victoria, și Miuța lu Pistolescu, și Leana lu Cudică, și Măriuța lu Căiță. Ne duceam la deal, apoi treceam podul și ajungeam la horă. Trei-patru-cinci, câte eram, ne uitam la dansatoare și ne distram, că li se vedea combinizonul când dansau învârtita. Ne căuta bunica, dar fugeam. Când ne găsea, ne grăbeam să-i spunem: "Mamă Ioană, să vezi cu cine joacă Dochia, fata matale, în ziua de Paști. Cu cine? Cu Nicolae al lu Chiriac! Și cu cine a mai jucat? Cu Nelică al lu Andrei. Cum să joace cu Nelică? Ăsta e rudă o țâr cu noi. Da, mamă Ioană, cu ei a jucat". Tot la Dragomir era ciocnitul ouălor. Se strângeau oamenii, ciocneau... Gârligiul beciului era locul unde ne închideam, noi, nepoții, să mâncăm ouă. Ca să nu ne depisteze, nu ne duceam nici după sare. Of, of, of... Frumoși copii eram. Într-un an, în ziua de Paști, s-a pornit vântul. "De ce bate vântul, mamă Ioană?". "Ei, fata mamei, uită sora mea, Leana lu Niță, să pună pătura de-a curmezișul drumului...". Glumea mereu bunica noastră. Mutu lu Niță Brânzan, alt frate al ei, zicea tuturor copiilor: "Dacă nu mănânci post, să mănânci miere, să nu te muște ursul de fund". Așa i s-a întâmplat lui, în ziua de Paști, când l-a mușcat un pui de urs chiar de fund. Eh, câte s-au mai întâmplat. Baia de Fier a fost un loc al văzutelor și întâmplatelor, mai ales când eram noi copii. Domnul să slăvească trecutul nostru atât de frumos. Că astăzi nu mai vezi așa ceva, s-a schimbat lumea și nici satul de munte nu mai e ce-a fost. Noi dădeam târcol bisericii de 12 ori la denie. Azi de câte ori se mai dă?