E singurul bunic pe care eu nu l-am prins, dar pe care, cu ocazia asta, îl percepeam ca pe un membru cât se poate de viu al familiei. Mai întâi treceam pe la bunica și, cât se îmbrăca pentru biserică și mai sporovăia cu mama în odaia ei, eu dădeam iama în borșul de miel, răciturile aurii de cocoș și friptura din ceaun. Gătită de sărbătoare, bunica punea apoi într-un coș de răchită tot felul de bunătăți: cozonac, pască, ouă roșii și vin, acoperite cu un ștergar țesut cu mâinile ei. Mergeam încet, apoi toate trei, până la cimitirul din capătul satului, unde ne opream la mormântul bunicului. Bunica punea coșul jos, pe iarba de lângă cruce, aprindea niște lumânări, mai vorbea cu bunicul, de regulă pe un ton hâtru, după care ne puneam pe așteptat.
Cimitirul era plin de lume. La fiecare mormânt era cel puțin o persoană, și toată lumea era veselă și gătită, așteptându-l pe preot, oamenii vorbeau între ei, bucuroși să se vadă după mult timp. Unii se vedeau doar o dată pe an, cu ocazia acestor ectenii, niște rugăciuni scurte rostite de preot la mormânt și însoțite de stropirea cu vin peste țărâna afânată, în timp ce țârcovnicul îngâna pe un ton molcom cântarea pascală: "Hristos a înviat din morți". Repetată la fiecare mormânt, la fel ca bătaia scurtă de clopot, cântarea asta nu știu cum se făcea că nu plictisea pe nimeni, nici măcar pe cei mai nerăbdători, printre care m-aș cam fi încadrat.
Cimitirul arăta ca o grădină țărănească, mare și îngrijită. Mormintele erau săpate și greblate din timp, pline de flori, iar arbuștii de la capul răposaților, de regulă de liliac sau iasomie, fuseseră curățați de gospodari cu aceeași migală cu care fuseseră curățați și cei din propriile curți și grădini.
Până ajungea părintele la morminte, oamenii intrau în vorbă unii cu alții, perechi, perechi. Apoi cercul se lărgea, mergeau câțiva pași mai încolo, vedeau niște rude pe care nu le mai văzuseră de nu știu când, era o zumzăială continuă, oamenii se îmbrățișau, se întrebau ce-au mai făcut, treceau de la unii la alții, ca la o nuntă mare, fără amfitrioni și fără invitați.
Chenarele de var alb, imaculat, ale mormintelor, stropite cu bidineaua direct pe pământul greblat sau făcute din pietre mici, rotunde, văruite separat, amplificau senzația de sărbătoare pe care o trăiau, de-a valma, parcă și viii, și morții. După ce preotul făcea ectenia, conținutul dulce al coșului era împărțit unor mâini mici, de copii, apărute ca prin farmec, odată cu ultima silabă cântată din "dăruiiinduuu-lee", iar sticla cu vin era dată oricui se afla prin preajmă. "Bogdaproste, Dumnezeu să-i ierte", spunea, invariabil, cineva, ținând paharul plin în mână. "Să trăim, să-i pomenim!". După care paharul era golit în întregime, pentru că nu era bine să-l lași pe jumătate, sau era turnat pe mormânt.
Cea mai pregnantă amintire a felului în care arăta cimitirul din Deleni în prima zi de Paști era, însă, faptul că oamenii râdeau. Era un râs cald, cuminte, care se unduia odată cu tămâia printre coșurile cu ouă, pască și cozonaci, printre crengile înflorite sau înverzite, și-i molipsea incurabil pe toți copiii care alergau ca bezmeticii printre cruci, fără ca vreun adult să-și bată capul să încerce să-i potolească. Râdeau bătrânele mărunțele, îmbrăcate în negru, moșii știrbi, cu părul alb, îmbrăcați cu niște haine rămase largi trupurilor aduse de spate, râdeau și femeile trupeșe, în floarea vârstei, bărbații cu mâinile adâncite în buzunarele pantalonilor și pălăriile proptite prin crengi, râdeau unii spre alții băieții și fetele cărora le trecuse vremea să se mai hârjonească și să se pârlească cu lumânările. Râdeau, uitând de amar, și cei veniți la morminte proaspete, care cu un an înainte nu fuseseră în cimitir. Bucuria fără nume umplea inima mare a satului, pulsând netulburată, o dată în an, între altar și clopotniță.
În rarele locuri unde crucea sau monumentul funerar avea și poze, chipurile încremenite din formele ovale parcă prindeau viață, ochii începeau să strălucească, părea că un zâmbet de neoprit punea stăpânire și pe ele și, mai ales, pe imaginile cu chipuri alăturate, bărbați și femei, duși de mână în lumea cealaltă și care acum zâmbeau din ovalul de piatră.
Bucuria învăluia și rădăcinile, și floarea de liliac. Se scurgea în adâncurile pământului și se pierdea în înaltul cerului. Era în toți cei de acolo, și toți erau vii, indiferent de care parte a ierbii se aflau.
În fiecare an, la vremea Sfintelor Paști, moartea e izgonită până și din cimitire. În fiecare an, la vremea asta, eu mă simt în cimitir ca acasă. Morți și vii la un loc.
CARMEN CĂTĂLINA ALEXA