Știam deja ce poate însemna un animal drag în viața cuiva. Cei care cunosc filmul îmi închipui că au fost profund impresionați de povestea atât de simplă, dar atât de mișcătoare prin tragismul ei, a bătrânului care renunță la sinucidere de dragul câinelui său.
Câți dintre noi nu ne-am alinat cât de cât tristețea, gândurile negre, supărarea, mai mare sau mai mică, luând în brațe ori dezmierdând un animăluț?!
Personal, îmi iubesc nespus cățelușa adusă în curte din nesiguranța și mizeria străzii și, de asemenea, pe cei patru "membri" ai familiei mele de pisici. Recunosc însă, spășită, că dragostea cea mare se revarsă mai mult asupra Negruței - mezina grupului.
Cred că afecțiunea mea totală pentru acest suflețel se datorează și faptului că a apărut într-o bună zi în grădina noastră nu știu prin ce împrejurare. Poate cineva a aruncat-o intenționat, poate norocul a călăuzit-o. Eu neajutorată și atât de mică, încât o țineam în căușul palmei; un pui speriat și dezorientat, în a cărui blăniță neagră se prinseseră câțiva scaieți. Era încă dependentă de laptele mamei de care fusese despărțită.
Zilele, săptămânile, lunile au trecut și a devenit o pisicuță foarte frumoasă, cu o blăniță neagră ca tăciunele, cu un smoc alb pe piept, cu părul lung și moale ca mătasea, cu o coadă bogată și cu doi ochi perfect rotunzi și veșnic mirați. Cățeaua Dulușa și-a făcut-o tovarășă de joacă și, resemnată, nu se supăra deloc atunci când Negruța îi prindea botul cu ambele lăbuțe și, negreșit, și cu gheruțele ei mici și ascuțite.
Dragostea și grija mea pentru viața ei au însoțit-o mereu, până într-o zi nefastă, când am observat că lipsește din curte. Am început s-o caut prin toată grădina și, stupefiată, am descoperit-o țipând, dincolo de gospodăria noastră prinsă într-un laț pus de un vecin iresponsabil. Am trăit atunci momente de groază, deoarece nu mă pricepeam să-i dezleg sârma tare care-i strângea corpul.
Trei zile a zăcut cu ochii închiși și, fără să mănânce nimic, timp în care am vegheat-o, sperând într-o minune. Și aceasta s-a produs! Cred că numai priceperea veterinarului și dragostea mea au readus-o la viață.
Acum, cea mai mare plăcere a ei este să se joace de-a v-ați ascunselea printre cărțile de pe rafturile bibliotecii, să se cațere cu o iuțeală de mare acrobată până în vârful merilor din grădină, ori să mi se cuibărească în poală torcând leneș, în vreme ce mâna îmi alunecă pe blănița ei. Dragoste reciprocă! Balanța câștigului cred că se înclină, totuși, în favoarea mea, pentru că reușește să-mi alunge, fie și pentru câteva clipe, bătrânețea, boala, tristețea - atribuite inerente acelora pentru care nu se știe dacă și mâine va mai fi "o zi".
Negruța, dragostea mea, să ne bucurăm împreună de primăvară, de soarele binefăcător, de florile care ne inundă grădina!
MIA IORDACHE