Martorul Învierii - Sfântul centurion Longinus

Cristian Curte
- La Învierea lui Iisus, nu a fost de față niciunul dintre ucenicii Lui. În acea noapte care a schimbat omenirea, lângă mormânt nu erau decât trei soldați romani. După ce a văzut miracolul Învierii, Longinus, care era comandantul lor, s-a botezat, L-a mărtu­risit pe Hristos și a fost martirizat mai târziu din porunca lui Pilat din Pont. E pomenit ca sfânt, atât de biserica ortodoxă (pe 16 octombrie), cât și de cea catolică (pe 15 martie) -

Era un bărbat încă în floarea vârstei, stăpân peste viața și mai ales peste moartea a 100 de legionari, soldați bravi, care îl iu­beau, pentru că era un om bun, pe care îl simțeau ca pe un tată. El nu folosise nicidată pe ei varga de viță-de-vie, cu care ceilalți centurioni își snopeau în bătăi soldații. Longinus crezuse toată viața că nimic nu e mai puternic pe lume decât bună­tatea și jertfa de sine și știa că orice legionar, chiar și cel mai tare în cerbice, se va arunca în foc pentru oaste dacă el, cen­turionul, bărbatul din frunte, va face primul pas. Iar Longi­nus îl făcea. Nimeni nu îl pu­tuse vreodată învinui de frică în niciuna din bătăliile prin care trecuse, și trecuse prin multe. Moartea nu îl înspăi­mântase nicio­dată, singura lui frică, o frică prinsă de viața lui ca o umbră, era fap­tul că începuse să își piardă ve­derea. Seara, când soa­rele aluneca în spa­tele colinelor din preaj­ma Ieru­sali­mu­lui și vi­pia se po­to­lea, se întin­dea pe patul tare de lemn al barăcii lui, în­chidea ochii și se gândea că așa-i vor curge restul zilelor - învăluit în întu­nericul nepu­tin­ței. Moira... Grecii știau asta cel mai bine - cu soarta nu te poți lupta. Ar fi ales de mii de ori moar­tea în luptă, celei ve­nite la capătul unor bătrâ­neți neputin­cioase. Și ce nu fă­cuse? Ce medic nu cercetase? Ce leacuri nu luase? Câte ru­găciuni nu spusese și câte jertfe nu adu­sese zeilor? Zadar­nic! Uneori, în mie­zul zilei, când umbrele care îi îm­păienjeneau ochii rodeau din lumina soarelui, îi tre­cea prin minte că, poate, nici nu există zei pe lume. Că totul e o min­ciună făurită de bătrâni, ca oamenii să nu înnebu­nească din lipsa unui rost. Gândul îi fulguia prin minte, apoi i se cuibărea bine în inimă, de unde îl rodea pe dinlăuntru, ca un vier­me bles­temat. Poate de aceea îl și pedepsiseră zeii - pentru că, în adâncul sufletului său, Longinus era un necredincios, mai rău decât barbarii.

Nazariteanul

Ochii Lui nu avea să îi uite toată viața, de parcă în evreul acela din Nazaret, aruncat răstignirii, ar fi fost ascuns însuși soarele. Longinus ar fi putut jura că atunci, în clipele când privirile li s-au întâlnit, umbrele care îi cuprinseseră ochii s-au risipit. Dar apoi păianjenul și-a țesut la loc plasa, cât ai clipi, peste vederea lui. Dintre toate crucificările pe care le comandase, asta avea să fie din cale-afară de grea. Niciodată nu îi plăcuse supliciul acesta, des­pre care Cicero spunea că s-ar fi cuvenit ca romanii să nici nu fi auzit, dar acum, când avea în mâini soarta acestui evreu blând, și slab ca o umbră, se ura pe sine și ordinul primit de la Pi­lat. Toți func­ționarii de la palat spuneau că nazariteanul se făcuse pe sine regele iudeilor, dar Longinus nu credea o iotă din actul de acuzare pe care trebuise să îl scrie el însuși pe o bucată de lemn. Îi știa prea bine pe mai-marii templului și intrigile lor nesfârșite. Hotărât lucru, na­za­ri­teanul era nevino­vat, iar lui, un roman cinstit, un soldat care își putuse privi totdeauna dușmanul în ochi, îi picase nă­pasta de a-L ucide în chinuri. Măcar avea să o facă în cel mai blând fel cu pu­tință. De aceea l-a pus pe un amărât să îi care bârna grea pe care urma să îl pironească soldații și tot de aceea a încercat să îi dea, înainte de răstignire, vin amestecat cu smirnă, o băutură care îi putea în­muia durerile. Dar naza­riteanul nu a vrut-o. A în­tors capul, iar în mișca­rea aceea, Longinus a simțit un curaj pe care nu îl mai văzuse niciodată în viață. De ce să vrei să mori în dureri?

Din apă și din sânge

Străinul a murit repede. Nu trecu­seră trei ceasuri de când îl crucifi­caseră, când și-a ridicat ochii spre cer și a spus: "Săvârșitu-s-a!", iar apoi și-a dat duhul. Atunci s-a întâmplat ceva înfricoșător: cerul s-a întunecat din se­nin, ziua plină pierind la amiază înghi­țită în noapte, iar pământul s-a cutre­murat, de parcă firea toată se mâniase pentru moartea nazariteanului. Ceva, în adâncul inimii lui Longinus, s-a zdruncinat odată cu țărâna de sub tălpi. Văzuse în viața lui de oștean mii de morți, cu gladiusul lui trimisese în pântecul Ha­desului sute și sute. Însă oamenii nu mor așa... A îngăimat mai mult pentru sine - "Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!" Apoi, a luat lancea și a împuns adânc coasta răstignitului, parcă pentru a se convinge că e mort ca toți morții. Din trup a țâșnit o dungă de apă, iar apoi, un șuvoi de sânge. Privind în sus, sângele i-a ajuns drept în ochi și în clipa aceea a simțit de parcă o lumină l-a cuprins pe dinlăuntru. O lumină atât de puternică, încât a co­vârșit întunericul de afară. A știut atunci că ochii i se tămăduiseră, iar vederea lui din tinerețe îi fusese redată ca prin minune. Întunericul de afară se risi­pise. O femeie tânără și frumoasă plângea lângă el în genunchi, rugându-l să-i dea trupul răstignitului. Era de acum mort, Pilat trebuia să se arate milostiv, să nu-l lase să atârne pe lemn luni întregi, după obiceiul Romei, ci să asculte de rânduiala iudeilor, care îi îngropau pe crucificați.

Înălțarea din mormânt

"În noaptea aceea, somnul nu s-a lipit de mine, fraților... Bucuria că vedeam din nou îmi luase obo­seala cu totul. N-am înțeles de ce Pilat m-a trimis la mormânt. Nimeni dintre legionarii mei nu mai fusese pus să păzească un mort. Ce să facă până la urmă un mort? Să fugă?! Soldaților mei ordinul procuratorului le-a părut un moft, așa că s-au tolă­nit lângă mormânt și au adormit într-o clipă. Treaz, sub cerul limpede, alb de stele, eu am stat și-am trecut prin minte toată ziua de dinainte. O putere greu de prins în cuvinte mă legase de Cel al cărui mormânt îl păzeam. Deși era de acum mort ca toți morții, deși îl împunsesem eu însumi cu sulița, știam deja că nu e om ca noi toți. Câțiva stropi din sân­gele Său fuseseră îndeajuns să îmi spele toate um­brele de pe ochi, iar privirea Lui mi se întipărise nu în minte, ci în rărunchii sufletului. Așa că, atunci când pământul s-a cutremurat și piatra grea care acoperea mormântul a fost aruncată cât colo de o putere venită din altă lume, eu eram deja pregătit să cred în Domnul din tot sufletul, așa cum nu cre­zusem în viața mea. Când L-am văzut ridicân­du-se din mormânt, învăluit de lumină, mai puternic decât Jupiter, mai frumos ca Apollo, am știut că ceea ce inima mea presimțise era adevărat - zeii noștri romani nu există. Sunt doar chipuri ale doru­rilor noastre după cer, după Dumnezeul cel adevă­rat, care stătea drept în fața mea, după ce fusese biciuit, pironit pe cruce și străpuns cu sulița chiar de mâna asta păcătoasă a mea. Era viu, pentru că El e adevărata viață, fraților. Singura. Fără de preț."
În încăperea strâmtă, cuvintele lui Longinus cădeau printre ei odată cu lacrimile. Apostolii nu și-ar fi închipuit vreodată că un roman, un ticălos de centurion, va ajunge să le sprijine credința în Me­sia. Fusese rânduiala Domnului ca pe cel dispre­țuit de toți să îl facă martor al Învierii Sale. Aposto­lii știau de ce. Pe ei, cu greu i-ar fi crezut neamurile. Cum să crezi un evreu care îți spune că Dumnezeu a venit pe pământ în trup de om, a fost răstignit de Pilat, iar apoi a înviat și te poate mântui? O astfel de nebunie nu putea fi crezută decât dacă era propo­văduită de un roman. De aceea, sfinții apostoli l-au botezat pe Longinus și l-au sfătuit să vestească În­vierea Domnului în toate ținuturile locuite de pă­gâni. În fața mărturiei lui nu putea sta nimeni. Nici măcar Pilat.
Mai-marii templului au încercat să îl mituiască pe Longinus și pe cei doi soldați ai lui. I-au promis bani, bani mulți, numai să spună că dormea când au venit ucenicii și L-au furat pe Mesia. Sau măcar să tacă. Da, să tacă, să nu mai spună tuturor prin cetate că nazariteanul a Înviat și că e Fiul lui Dumnezeu. Dar cum să facă el asta? Hristos îi era acum și viață, și moarte. A renunțat la toate rangurile din armată și s-a întors acasă, în Cappadocia natală, ca un apostol smerit al evangheliei. Cei doi soldați care fuseseră cu el în noaptea Învierii l-au urmat. Erau și ei de neclintit în cre­dința creștină. Hristos prinsese în pla­sa iubirii sale trei suflete.

Acasă

Îi fusese dor. Un dor nespus de ținutul acesta sălbatec și frumos, cu munți înalți și pietroși, cu câmpii întin­se, pe care caii și vânturile Mării Eu­xine alergau răvășind ierburile aspre. Longinus cutreierase lumea toată și adesea îi trecuse prin minte că va sfârși undeva, departe, că oasele lui se vor odihni la marginea unui câmp de bătă­lie. O moarte în onoare, cu liniștea că și-a slujit imperiul. Dar astăzi, acum, când se însoțea cu rugăciunea la orice gest, când lumea îi părea un căuș de aur al iubirii dumnezeiești, găsea sterpe toate gândurile lui de odinioară. Ca și cum ar fi încercat să se adape toată viața cu o apă care nu îi potolea setea. Acum găsise o apă vie și, îmbătat de pu­terea ei, le vorbea tuturor despre Înviere. Îl știau toți zarafii din piețele cetăților Cappadociei, îl iubeau copiii și bătrânele și văduvele de care avea gri­jă din bruma lui de avere. Erau și unii care îl urau. Nobili cappadocieni care nu puteau pricepe cum de un cetă­țean roman, fost ofițer al armatei impe­riale, poate să le propovăduiască ideile unui evreu necunoscut, care murise răs­tignit în rând cu tâlharii. Și culmea în­drăznelii, omul ăsta voia să ridice o cruce în templul lui Zeus! Dar lui Lon­ginus, ura aristocraților nu îi ajungea la inimă, pentru că nu mai trăia în lumea din jurul lui. Doar trecea prin ea, pri­vind-o așa cum te uiți uneori la jocul copiilor. Longinus simțea, fără să poată spune de ce, că sfârșitul îi e aproape. Se gândea la el cu bucuria celui care știe că pleacă în ultima călătorie a vieții. Una care avea să îl ducă acasă. Pentru el, acasă era Iisus.

Martiriul

A aflat din timp că un detașament de legionari îl caută. Știa ce va să însemne asta. Mai-marii iudeilor l-au luat la rost pe Pilat, poate că l-au și plătit, iar Pilat s-a plâns la îm­păratul Tiberiu că un fost ofițer al armatei tulbură Cappa­docia. Soldații îl cău­tau ca să-l uci­dă, deși le spuseseră tuturor că vor să îl întâlnească pe Longinus pentru a-l decora pentru serviciile aduse Ro­mei. Când au ajuns în satul său, le-a ieșit înainte. "Căutați pe cine­va?". "Da, pe cen­tu­rionul Longi­nus!". "De ce?". "Sun­­tem ostași ai Romei, ca și el, am auzit că a fost un bun comandant și am vrea să îl în­tâlnim". "Vă rog, pof­tiți în casa mea să vă ospătați și odihniți de pe drum, iar mâine o să vă conduc la el". A avut grijă de ei ca de niște oaspeți. Le-a pus de mân­care, le-a rânduit așter­nuturile. "Așa ar fi făcut și Dom­­nul cu duș­manii săi." La cină, vinul le-a dezle­gat limbile le­gio­na­rilor, care s-au lăudat că îi vor lua capul lui Longinus și celor doi sol­­dați care au fost rânduiți să-i pă­zească mormân­tul nazariteanului, la Ierusalim. Po­runcă mare, pe hri­sov, cu pecetea Cezarului însuși. O aveau în trais­­tă! Longinus a surâs senin, apoi a trimis după tova­rășii săi. Era timpul să dea împre­ună mărturie des­pre În­viere. Dimineață, pe când soarele mijea din spatele culmilor, Longinus s-a îm­brăcat împre­ună cu ei în haine albe și le-a spus le­gio­narilor cine este. Vestea a căzut asupra lor ca un trăsnet. La început nu au vrut să-l creadă, apoi au încercat să îl facă scă­pat - nu-l puteau ucide pe cel care îi primise cu atâta dra­goste. "Îmi e dor de Dom­nul Iisus. Îm­plinind po­run­ca Cezarului, mă tri­miteți la cer!" Apoi le-a arătat slujitorilor unde să fie îngropat. Au urcat împreună pe un deal din apro­piere și acolo și-au dat viața în mâinile Celui care le-o schimbase din te­melii. Le­gio­narii au luat cu ei la Ierusalim doar capul lui Longinus. Mai-marii tem­plului puteau să își vadă liniștiți de viață. Cel mai prețios martor al În­vierii lui Iisus nu mai era printre cei vii. Dar creș­tinii i-au păstrat moaștele Sfân­tului Longinus și, mai ales, și-au amintit mereu de povestea vieții sale, povestea unui soldat roman, ca­re a sfârșit ca apostol al Celui pe care L-a răstignit.

Istoria suliței lui Longinus

Tradiția spune că Longinus a păstrat cu evlavie lancea cu care L-a împuns pe Iisus. Era spălată în sân­gele miraculos al lui Hristos, așa că avea puteri tămăduitoare. Când a plecat în Cappadocia, a luat-o cu el, iar după moartea sa martirică, lancea a ajuns la creștinii din comunitatea lui, care au dăruit-o mai apoi bisericii din Ierusalim. În anul 570, un pelerin anonim din nordul Italiei a călătorit la Locurile Sfin­te și a scris despre su­lița lui Lon­ginus, care în acea vreme se afla încă în Ierusalim, cinstită în bazilica de pe Muntele Sion împre­ună cu Coroana de Spini. Mărturii despre ea apar și la alți autori. În anul 610, Ierusalimul avea să fie capturat de o armată a re­gelui persan Chos­roes, care a luat drept trofeu al victo­riei toate relic­vele răstignirii, printre care și lancea cu care a fost străpuns Hristos. În timp ce era la perși, vârful suliței s-a rupt și a fost dăruit înapoi bizanti­ni­lor. Așa a ajuns fragmentul la Con­stan­­tinopol, unde a fost așezat spre cinstire în Catedrala Sfânta So­fia. De aici, Baldovin I, împăratul latin al Constantinopolului, a dăruit acest vârf de suliță în anul 1244 Sfân­tului Ludovic, regele Franței, care a con­struit la Paris o biserică specială, Saint Chapelle, închi­nată numai re­lic­velor pătimirii Domnu­lui. În tim­pul revoluției franceze, toate odoa­rele din Saint Chapelle au fost adă­postite în Biblioteca Națională, de unde urma vârfului suliței lui Longi­nus se pierde. Cea­laltă bucată din lan­ce, cea mai mare, a fost adusă îna­poi de la perși la Ierusalim, în secolul VII, și apare în mărturiile pelerinilor care o cinsteau în Bazilica Sfântului Mormânt. De la Ierusalim ea a fost trimisă la Constantinopol, împreună cu Coroa­na de Spini. După căderea Imperiului Bizantin sub otomani, sul­tanul Baiazid i-a dăruit-o Papei Ino­­cențiu al VIII-lea, pentru răscum­părarea fratelui său, care era prizo­nier al pontifului roman. De atunci, relicva sfântă nu a mai părăsit ni­ciodată Vaticanul și se află în prezent într-unul dintre stâlpii baldachinului care acoperă Sfân­ta Masă a Cate­dralei San Pietro.
De-a lungul tuturor veacurilor, în jurul lancei s-au țesut legende teri­bile. Mulți conducători mili­tari au do­rit să o aibă, pentru că forța ei îi face pe purtători invincibili în lupte. Însuși Hitler a căutat-o disperat și a obținut până la urmă un fragment pe care l-a ținut într-un buncăr până la căderea celui de-al Treilea Reich. Dar, despre toate aceste mistere brodate în jurul lăncii lui Longinus, într-un alt număr al revistei noas­tre.