Se spune că MAI este luna florilor. Aveți preferințe? Care dintre ele vi se pare cea mai frumoasă?

Matei Florian
Pe stradă cu "Formula AS"

Ana Postelnicu, 74 de ani, pensionară
"Mireasa care ar fi trebuit să fiu"


(Când aude întrebarea, pe chip îi înflorește un zâmbet de copil. Doamna asta distinsă se pre­schim­bă într-o fetiță. O fetiță timidă, lu­mi­noasă, plină de viață, plină de bucurie.)
Ooo, dacă ați ști ce mă întrebați... Dacă ați ști... Doar că floarea mea preferată deja a înflorit nu în mai, în aprilie. Am fost acolo să o văd, în fiecare an mă duc, asta e bucuria mea, nu pot trăi fără ea. E sora mea geamănă floarea asta. An de an o găsesc acolo, în curtea casei în care am copilărit, în Breaza. Și an de an mă întreb dacă mă așteaptă, dacă o să-mi arate bucuria ei că mă vede. Și an de an o găsesc acolo, parcă mai frumoasă, parcă mai gătită de sărbătoare. Știe și ea, drăguța, știu că știe, pentru că mă întâmpină exact ca pe o soră geamănă. Nu credeam că se poate să fii legat atât de mult de un copac, dar uite că se poate. Și, poate lu­mea să spună orice, dar, pentru mine, cel mai minunat co­pac de pe pământ e corcodușul. Pentru că e acolo, în curtea casei, neschimbat, de când am făcut ochi să privesc lumea. Și pentru că mă aș­teaptă. Viața mea m-a purtat prin tot felul de locuri și orașe. Unde n-am locuit în țara asta?! Soțul meu, Dum­nezeu să-l ierte, a lucrat pe șantier și l-am în­so­țit oriunde a avut de lucru. Dar și el știa că în aprilie trebuia să fiu la Breaza și să-mi văd iar minunea cum înflorește. Mi-a zis el că sunt nebună, dar până la urmă s-a obișnuit cu asta și m-a lăsat în pace. Trebuia să văd mireasa. Pentru că așa îi spun cor­codușului înflorit: mireasă! Credeți-mă, am văzut copacul ăsta crescând sub ochii mei. Dar nu pot să uit miracolul acela, cred că aveam șapte sau opt ani, când corcodușul a înflorit pentru prima oară. Când am privit pe geam și am văzut miliarde de flori albe care acoperiseră copacul de sus până jos! Cred că am strigat și am plâns de bucurie! Și știu că am alergat de nebună la mama să-i spun că în curtea noastră e o mireasă! Țin minte că a râs și țin minte că m-a durut râsul ei. Nu înțelegea! Nu mai văzusem ceva atât de frumos în viața mea! Și mi-am jurat atunci că așa am să fiu și eu la nunta mea. Exact ca un corcoduș înflorit! Și n-am fost. N-am avut bani de nuntă, de rochie, n-am avut bani de nimic. Ne-am căsătorit și gata. Și-atunci, cum să nu mă întorc eu la corcodușul meu când înflo­rește, cum să nu mă gândesc că el e mireasa care aș fi putut fi eu? Înțelegeți acum de ce trebuie să fiu acolo? Pentru că nu mi-a dat Dumnezeu nunta pe care mi-am visat-o, dar, an de an, copacul ăsta mă face să mă simt fericită.


Sandra Bădescu, 34 de ani, arhitect
"Prințesa cu bujori din grădina bunicului!"


(O femeie cu ochi verzi, minionă. Are un mers degajat, nu pare s-o deranjeze aglomerația și ploaia măruntă. Răspunde firesc, cu un zâmbet în colțul gurii.)
Cred că una dintre primele amintiri din viață e legată de grădina bunicului. Mă văd acolo, mică, mică, printre răsadurile de roșii și ardei kapia, și înconjurată de flori. Pentru că așa era grădina bunicului: în mijloc erau legumele, iar de jur împrejur, numai flori. Mai întâi lalele, ele înfloreau primele, apoi gura-leului și bujori. Și eu acolo, nemișcată, în grădina fermecată. O prințesă din poveste. Nu te gândi că mă gândeam la nu știu ce, nu, nu. Pur și simplu, ieșeam din casă pâș-pâș, mergeam teleghidată în grădinuța aia și mă visam prințesă într-un castel. Cel mai mult îmi plăcea în mai, când înfloreau bujorii. Erau roșii, erau și albi, și miroseau exact cum trebuie să miroasă castelul fermecat al unei prințese. O prințesă de cinci ani, care stăpânea răsaduri de roșii și ardei, haha. Ce mai sufeream când mergeam în vreo vizită, iar bunicul tăia din tufă cei mai frumoși bujori, ca să-i ducă gazdei cadou... Castelul meu nu mai e fermecat, mă gândeam, bunicul i-a luat toată puterea... Lui nu-i spuneam nimic, mi-era rușine; cred că știam de pe atunci că, totuși, nu-i decât o grădină, și nu un castel de prințesă. Dar tot plângeam pe înfundate, să nu mă vadă bunicul. Partea bună e că atunci când ai cinci ani și ești prințesă, suferința îți trece repede. Și ce e și mai bine e că grădina bu­nicului e tot așa, neschimbată. Iar eu, și acum, când ajung la el, mă retrag acolo și mă simt la fel de prințesă. O prințesă de 34 de ani, măritată, care a avut bujori în buchetul de nuntă. Da, da, bujorii din grădina bunicului. Și nu, de data asta chiar nu m-a durut sufletul să-i tai. O mireasă e mereu prințesă! Prințesa cu bujori din grădina bunicului!


Andrei Zaharia, 27 de ani, web-designer
"A înflorit, băi, a înflorit!"


(Are ochelari pe care îi șterge când aude între­barea. Face o pauză, tace, își pune ochelarii iar la ochi, răspunde.)
N-am cum să uit, pentru că amintirea asta o să fie mereu legată de câinele meu, pe care l-am iubit enorm. De diminețile alea, încă friguroase, când ieșeam devreme în parc, să-l plimb. Amândoi zgri­buliți, singuri, pe alei. Și mirosul ăla, pe care și eu, și Mati, îl simțeam de la mare depărtare. Mirosul de măr înflorit. Ne opream din mers amândoi și ne umpleam piepturile de miros. Era magie, magie pură! "A înflorit, băi, a înflorit!". Ne uitam unul la altul și ne grăbeam să ajungem la măr. Un măr săl­batic, singu­ratic, singurul măr din parc! Naiba știe cum a crescut acolo! Era o minune care dura doar trei zile, dar zilele alea n-am cum să le uit nicio­dată. De când a murit Mati, n-am mai trecut prin parcul ăla. N-aș putea să văd că mărul a înflorit iar, și Mati nu e cu mine să ne bucurăm împreună. Nu știu dacă înțelegi. Înțelegi?!


Simion Bergaru, 55 de ani, profesor de sport
"Asta e primăvara, cu toate florile ei: bucuria vieții care începe din nou!"


(Iese dintr-o hală cu un mănunchi mare de pă­trunjel în mână. Un bărbat înalt, cu o voce puter­nică. Îmi spune, când aude întrebarea, că e păcat că pătrunjelul nu e o floare.)
Păi, ce faceți, domnule, încercați să mă păcăliți? Să râdă colegii de la catedră de mine? Parcă îi aud: ia te uită, a dat în Simion sensibilitatea... Sincer, ăsta-i departamentul doamnelor, ele au grijă de fru­mos, pentru că noi suntem mai urâți, așa, în gene­ral, hahahaha! Și la noi în casă tot soția e spe­cialistă în așa ceva. Să nu mă înțelegeți greșit, că aș fi o brută sau un insensibil, dar tot ce ține de estetică, de frumos e responsabilitatea ei. Eu sunt mai mult cu partea tehnică, lăsați-mă într-un ma­gazin de unelte și vi le spun pe toate la ce folosesc! Acum, cu întrebarea asta, îmi puneți la încercare și cultura generală. Stați să vedem... Laleaua, din câte știu, a înflorit deja. La fel și narcisa. Narcisele, mai ales în poienile astea de munte, când se face covor de flori, mi-au plăcut întotdeuna. Vedeți? Nu sunt așa de insensibil! Frumusețe, fragilitate, bucu­rie! Asta e primavara, cu toate florile ei: bucuria vieții care începe din nou! Am și eu o floare preferată. Și, dacă nu mă înșel, înflorește acum, în mai. Liliacul alb. Soția cumpără buchete imense, avem o vază mare, veche, primită acum vreo 25 de ani de la niște prieteni, și încap acolo vreo 12 fire de liliac, ca să vă dați seama. Ce miros, ce cură­țenie, ce prospețime! Se schimbă toată atmosfera, parcă intră primăvara la noi în casă, pe cuvânt! Uneori, soția mai pune liliac și în bucătărie, e o plăcere să mănânci cu flori pe masă. Parcă înti­nerim și noi. Parcă am fi la o nuntă, la o logodnă. Mă ia așa, un fel de emoție și sunt foarte bucuros că trăiesc. Florile sunt terapeutice, să știți! Îți alungă tristețea, oboseala și grijile.


Tatiana Ciurea, 43 de ani, artist plastic
"Și acum, când văd petunii, le zâmbesc"


(În timp ce răspunde, își tot rotește inelul pe deget. La sfârșit, îl scoate de tot, apoi îl pune la loc. "Cam asta e", îmi zice.)
Eram copil, în clasa a șasea, dacă nu mă înșel, și trebuia să duc un insectar la școală, pentru ora de biologie. Eh, în fine, și țin minte că prinsesem cu greu un fluture, îmi amintesc perfect, era un fluture Monarch, impe­cabil. Nu știam în primă fază unde să-l pun, aveam în buzunar o pungă, așa că l-am pus acolo. Doar că, la foarte scurt timp, nu se mai agita și nu-și mai mișca aripile. M-am speriat atât de tare, încât am început să plâng. M-am dus fuga în casă, am luat o farfurie întinsă, m-am întors în curte și am pus ochii pe ghivecele mamei de pe­tunii; erau vreo cinci ghivece pline-ochi de flori abia înflorite. Am rupt o grămadă din flori, fără nicio remușcare, erau roșii, mov și albe, le-am pus repede în farfurie și peste ele am pus fluturele care tot nu se mișca. Mi-am imaginat eu că, dacă o să simtă florile, o să-și revină. Am început să zic printre sughițuri "Tatăl nostru"; știam eu că se zice de trei ori. Eh, și când încep să zic a treia oară, văd cum fluturele începe să se miște, s-a mișcat un pic și apoi a zburat. Pur și simplu. Cred că, dincolo de orice, asta are o inimă de copil: credința și puterea de-a face vrăji d-astea. Neînțelese de oamenii mari. Pentru că ai mei nu m-au crezut că am înviat fluturele cu flori. Dar n-a mai con­tat. A fost minunea mea de copil. Și acum, când văd petunii, le zâmbesc... Și, da, evident, n-am dus niciun insectar la școală.