Povestea teiului...

Cititor Formula AS
De câte ori văd indiferența cu care se taie un copac - astăzi se taie păduri întregi - îmi aduc aminte de un tei, a cărui amintire și dor de el au rămas întipărite adânc în sufletul meu.

Toată copilăria am petrecut-o în natură, printre fânețe, flori și pomi încărcați de roade. Casa fa­miliei era în mijlocul unor gră­dini, departe de sat. Cât era ziua de lungă, umblam pe coclauri și mă bucuram de tot ce îmi oferea "Sânul lui Avram".
Printre toți pomii cercetați amănunțit de mine, trona ma­iestuos un tei bătrân și viguros. La umbra lui petreceam ceasuri întregi. Bătătoream cărări de cer și flori, prin stufăriș de poveste. Printre lăstari și frunze îmi făceam culcuș. Mă ascundeam de arșița verii sau de surorile mele când ne jucam "de-a v-ați ascunselea". Dar cel mai frumos și mai înălțător era când teiul înflorea. Nu-mi venea să mai plec de lângă el. Văzduhul ame­țea de mireasmă. Amețeau ierbu­rile, florile, fluturii... Amețeam și eu. Era minunat! Teiul își le­gă­na coroana sub greutatea flo­rilor, în mișcări de măiestrie rară. Era vremea când se coseau ier­bu­rile, iar părinții și bunicii și noi, copiii, aveam o poftă de viață de care mi-e dor și acum. Săptă­mâni la rând, teiul bi­necuvânta Valea Nu­cului - așa se nu­meau grădinile copi­lă­riei mele - cu mi­res­me ca­re veneau din rai. Une­ori, flo­rile lui aveau o mai deo­sebită și o mai puter­nică mireasmă. A­tunci știam cu pre­ci­zie că avea să vină ploaia. Când arșița verii dogorea văzduhul, teiul își răsucea frun­ze­le cu ver­dele deschis spre soa­re.
Într-o primăvară, când prime­le păsări călătoare ieșeau din linia orizontului, bunicul, un om cu frică de Dumnezeu dar hotă­rât în toate cele, a tăiat teiul, cu gândul să facă din tulpina sa, mare și groasă, mai multe copăi, necesare în gospodărie. Cu dis­perare și lacrimi amare, am privit neputincioasă căderea lui. Zile în șir m-am tânguit în tăcere. Teiul nu mai era. Nu mai avea să înflo­rească și nici să mă ademenească la umbra lui. Și, ca un făcut, n-a supraviețuit nici bunicul. Nu a mai putut să-l prefacă în copăi...
Cu timpul, locul unde a vie­țuit bătrânul tei s-a năpădit de lăstari. Unul mai drept și mai bogat în frunze a umplut golul pe care îl lăsase bătrânul tei vigu­ros... În câțiva ani, a crescut înalt și frumos, și la vremea potrivită, s-a împodobit cu multe flori. Astăzi, umple cu miresme toate grădinile copilăriei mele. Mă duc la el, mă îmbie să stau lângă trunchiul său, să culeg flori... Dar... cărările de poveste pe care mi le croiam printre ra­muri au dispărut. Nici florile nu mai au aceeași mireasmă... Să fi pierdut înțelesul pentru tainele și adâncul naturii, ori m-am în­depărtat prea mult de copilărie și nu mai știu potecile care duc la ea?...

GEORGETA GROȘESCU - com. Provița de Jos, jud. Prahova