De la 1 ianuarie 2019, d-na Maria Haiduc a promis că se retrage din cercetare. La 81 de ani, după 60 de ani de muncă. O pasiune necontenită de care s-a lăsat stăpânită zi de zi și clipă de clipă. Dar gata, acum vrea să se întoarcă la florile ei, la grădina casei din Dămăroaia, la pisicile ei, la câinii ei, Blackie și Lady Black, pe care a uitat să îi mai mângâie. Să cânte mai mult la pianul ei drag, înconjurat de tablouri și fotografii de familie vechi. Ar vrea să își țină promisiunea, dar colegii ei de la Institutul de fizică nucleară încă o caută, au nevoie de ea. Vorbisem cu câțiva dintre cei ce i-au fost ucenici: efectiv o venerează. Spun despre ea că e "o emblemă" a celebrului institut de la Măgurele. D-na Maria Haiduc este unul dintre cei mai mari specialiști pe plan mondial în "emulsii nucleare". A fost zeci de ani șefa laboratorului de "Raze cosmice" și una dintre întemeietorii Institutului de Științe Spațiale, prin care românii sunt prezenți acum în cele mai grandioase experimente ale omenirii din spațiul cosmic.
Azi, d-na Maria Haiduc tocmai a jucat ping-pong cu fata ei, Lucia, în vârstă de 52 de ani. Aici, în grădina casei cu vedere spre lac. Scorul a fost strâns. După interviul meu, va repeta la pian. Asta o liniștește. "Muzica...", zice oftând. "Un fizician sau matematician o face mai ușor, are disciplina și armonia sunetelor". Anul trecut a avut două concerte chiar la Ateneul Român, unde a fost aplaudată în picioare. Face muzică de cameră săptămânal, cu colegii de orchestră. De muzică nu poate să se lase. Îi place și să șofeze, să meargă prin munți, căci a fost și alpinistă. Mintea i-e ageră, memoria fabuloasă. Stăpânește calculatoarele, a făcut programare încă din vremea când un computer era cât o cameră. E activă pe facebook, conversează și azi cu mari fizicieni ai mapamondului, cu care a lucrat ani la rând în fabuloasele centre de cercetare de la CERN (Elveția), Dubna (Rusia) sau Berkeley (SUA). Vorbind cu această femeie, mereu mă gândeam că, în spirit, umor și poftă de viață, e mult mai tânără decât mine și decât foarte mulți alții din generația mea.
"Iată-mă-s studentă la 15 ani"
- Doamnă Maria Haiduc, cum începe un om să-și dea seama că îi place cu adevărat fizica?
- E o curiozitate, o pasiune. Te-apucă așa, o uimire de copil, să înțelegi lumea din jurul tău. La mine a fost simplu, căci mama mea a fost profesoară de fizică la Școala Centrală de Fete. O pasionată pentru știință. Ea nu mi-a ținut niciodată lecții, n-a vrut să mă influențeze să-mi placă ce-i place ei. Dar ea chiar știa fizică. Vă spun un secret: din amarul de fizicieni care mișună acum prin România, dacă sunt 2-3% care într-adevăr "știu fizică". Poate exagerez, dar vă zic eu, fizicieni buni sunt foarte puțini. Mama știa fizică mai bine decât știu eu acum. Nu știu de unde, ce profesori o fi avut... Ei îi plăcea mult să se plimbe, îi plăcea natura. În toate vacanțele, mergeam la casa bunicilor din Zărnești și acolo făceam excursii cu verii mei până în Piatra Craiului (care și azi mi se par cei mai frumoși munți din România). Mama era mereu înaintea noastră, ca "șef de expediții". Și ne arăta cum e cu apele, cu ploile, cu florile... De ce soarele e roșu la asfințit și cerul e albastru... Ia întreabă azi un fizician de la Măgurele de ce e cerul albastru - să vedem, știe? Fac pariu că-s mulți care nu știu. Mama știa să explice frumos și să ți se pară și lumea, cu ocazia asta, mai frumoasă. Că, de fapt, tot ce ne înconjoară se supune unor legi. Pe care nu le știi, nu te gândești la ele în mod normal, dar, dacă începi să le înțelegi, apoi vezi că totul se leagă...
- Am auzit că ați terminat liceul la 15 ani. Cum a fost posibil?
- Na, probabil că eram isteață și am făcut clasa a III-a cumulată cu a IV-a, apoi clasa a XI-a am făcut-o în doar cele trei luni de vacanță de după clasa a X-a. Și părinții m-au îndemnat, pe motivul "ca să scap mai repede de școala asta"... Mi-a plăcut ideea, dar n-a fost bine. La 15 ani, eram o copilă mucoasă, o proastă. Mi-era rușine la școală să zic că știu, ca să nu se râdă de mine că sunt tocilară. Povestea mea a fost că mereu am făcut și pianul, în paralel cu școala. Se pare că eram... bună. Așa zicea lumea. Profesoara mea de pian insista la părinți că-s foarte talentată, să mă lase să-mi fac o carieră... Așa c-am terminat școala mai repede, ca să rămân un an acasă, să studiez pianul... Și să aleg dacă fac Fizică sau Conservatorul. Dar atunci erau vremurile acelea când cine avea "origini nesănătoase", nu era primit în facultăți. Ironia sorții, chiar în anul acela, s-a dat liber la cei ce-aveau note maxime în liceu, indiferent de dosar. Așa că într-o seară, tata, plimbându-ne pe câmp, la Zărnești, pe sub munți, mi-a zis: "Știi, eu te-am înscris la facultatea de fizică... Dacă vrei te duci, dacă nu, nu....". Săracul tata, ar fi vrut să fac medicina, ca el. Era medic, academician... M-a iubit, a avut încredere în mine, chiar dacă eram așa mică și chiulangioaică. Toată viața am fost o chiulangioaică. Mie-mi stătea pe-atunci mintea la băieți, ceaiuri, munte, biciclete... Când mi-a zis tata, m-am bucurat. Și iaca așa, iată-mă-s studentă, la 15 ani...
- Regretați uneori că ați fost nevoită să alegeți între știință și pian?
- Dacă stau să mă analizez, nu. Fiindcă am înțeles, chiar și la vârsta aia de 15 ani, că, dacă vrei să te realizezi ca pianist, să dai concerte, trebuie să simți că poți deveni dintre cei mai buni din lume. Doar așa se poate. Mi-am zis că mai bine fizician, decât să ajung un corepetitor la vreo școală de balet de cartier. Deși, când lucram la CERN, o prietenă cu funcție importantă la Geneva mi-a găsit un partener cu care să cânt muzică de cameră acolo. M-au ascultat mulți fizicieni de la marele accelerator de particule. Și să vedeți, au declarat că sunt mai bun pianist decât specialist fizician (râde).
Alături de Țițeica și Hulubei
- Se poate performa în fizică, fără să fi avut profesori buni?
- Categoric, nu! De ei depinde totul. Pe lângă mama, am avut noroc și în școală de o profesoară foarte bună. Pe urmă, în facultate, am nimerit pe mâna unor somități. Am făcut fizică atomică și nucleară cu însuși profesorul Horia Hulubei. Țin minte cum voiam să prind loc în prima bancă din amfiteatru, că vorbea încet și nu se auzea ce zice. Apoi am lucrat cu domnia sa la Institut. Pot spune că, efectiv, l-am iubit. Avea așa, un aer de Paris - locuise mult acolo, fusese director de cercetări la Sorbona. Era elegant, parfumat, purta mereu un fular splendid la gât, era galant cu toți... Nu umbla niciodată singur, doar cu o suită după el. Foarte mulți. Studenții se dădeau mari că sunt în compania lui, lumea îi căuta prezența. Fusese pilot în primul război, decorat cu Legiunea de Onoare... Ce să mai zic... Oameni parcă născuți din altă sămânță decât oamenii obișnuiți. Dintre toți, cel mai mult mi-a rămas în inimă profesorul Șerban Țițeica. Un spirit gigant. Recunoscut de toți ca părintele școlii românești de fizică cuantică. Făcuse doctoratul în Germania, cu însuși Werner Heisenberg. Ca profesor, a fost unic. Unic în lume, poate. Scria mic, pe tablă, exact cât trebuie, și umplea tabla. Era o încântare să fii la cursurile lui. După ce plecai, ți se părea că știi tot, că înțelegi tainele lumii. Îți ziceai: "Vai, dar ce ușor e, ce clar, ce frumos, cum de nu mi-a trecut și mie prin cap chestia asta?..." L-am reîntâlnit la marele centru de cercetări nucleare de la Dubna, lângă Moscova, unde am lucrat 2 ani ca cercetător. El era vicedirectorul întregului Institut Unificat, conducea specialiștii din toate țările lagărului socialist. Țin minte cum, într-o zi, ne-am întâlnit la restaurant și el era la masă cu Bruno Pontecorvo, considerat un mare fizician al lumii. Eu treceam cu tava pe lângă ei și amândoi s-au sculat în picioare să mă salute și să mă invite să stau cu ei la masă. Vă dați seama?! Pe o mucoasă ca mine, de doar 20 și ceva de ani... Știți ce-am făcut? Am pus tava pe masa de alături și am fugit mâncând pământul de-acolo, de emoție. O proastă, vă dați seama ce ocazie am pierdut să stau la masă cu asemenea somități? Apoi, tot la Dubna și tot la restaurant, domnul profesor Țițeica mă oprește așa și mă întreabă ce studiez eu aici. Țin minte de parcă ar fi fost ieri. Am încremenit. Și îi zic: "Ei, mă ocup de «neconservarea parității»...". El zâmbind distins, cu chipul lui uimit așa, ca de obicei, mă întreabă: "Dar tu știi ce-i aia?" Ce era să zic? M-am blocat. I-am zis: "Eeee, așa și-așa...". La care el: "N-ai vrea să-ți spun eu?...". Aoleu, a picat cerul pe mine de fericire! Ne-am făcut acolo un grup de trei specialiști tineri în fizica energiilor înalte și am făcut lecții cu profesorul Țițeica! Dacă vă puteți închipui, ce noroc am avut! A fost singura persoană din lume, dintre toți colegii-profesori din jurul meu, cu care mi s-a întâmplat următorul lucru: mi-a explicat el ceva și eu îi zic că nu am înțeles. De obicei, când spui cuiva "n-am înțeles", ăla începe să-ți turuie tot ce știe el dinainte automat, ca o poezie. Ei bine, profesorul Țițeica a ascultat cu atenție ce nu am înțeles și abia la final a zis: "Să știi că n-am înțeles ce n-ai înțeles. Mai spune o dată...". Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva în viața mea. Și, într-adevăr, astfel am primit un răspuns la întrebarea mea. Asta înseamnă să fii profesor. Profesor de fizică! Am fost în preajma acestui om și asta a fost o șansă de la Dumnezeu. Azi, chiar și dintre profesorii de liceu, spuneți-mi acum unul care să aibă pasiunea asta nebună, să vrea să-i învețe pe alții! Chiar nu exagerez. În ce mă privește, am totuși o mulțumire, că munca mea a rămas pe mâini foarte bune: sub conducerea Elenei Firu, fostă elevă și colaboratoare. În laboratorul meu se obțin azi rezultate științifice de nivel mondial. Între fizicieni, legătura ucenic-profesor e ceva foarte profund. Eu, de pildă, la Dubna, mergeam duminică de duminică la profesorul Țițeica și cântam împreună cu el la pian, la patru mâini. Pusese condiția că nu vine acolo, în URSS, dacă nu i se pune la dispoziție o casă încăpătoare și, obligatoriu, un pian. Cânta încântător, mai bine decât mulți alți pianiști ai României, azi. Și eu, eu lângă el, la clapele pianului... Vă dați seama ce fericire? Cum să uiți așa ceva? Legătura învățăcel-profesor e până la moarte!
"Pentru femei, e imposibil să faci și familie, și fizică"
- În esență, ce-i face diferiți pe acești oameni - fizicienii "adevărați", cum îi numiți dvs. - de ceilalți oameni obișnuiți?
- În primul rând, o pasiune nebună pentru știință. Când m-am angajat prin concurs aici, în laboratorul de "Raze cosmice" de la Măgurele, m-am dus la un alt mare fizician, profesorul Josef Ausländer. El conducea laboratorul. Am vrut să-l întreb așa, ce părere are, cum e să lucrezi ca cercetător... Aveam numai 20 de ani. Și el mi-a zis niște cuvinte pe care nu le uit cât trăiesc, pe care le-am repetat apoi tuturor fizicienilor tineri care au venit la mine să se angajeze. Mi-a zis: "Măi, fătuco, să știi că dacă vrei să fii un om de știință, trebuie să te gândești tot timpul la lucrurile cu care te ocupi. Și când te scoli, când mănânci, când mergi, când te speli pe dinți... Și chiar dacă nu te speli pe dinți!". Și, într-adevăr, asta este cheia. Dacă nu-ți place ce faci, îți trece viața greu. Când am intrat în Institut, eram atât de pasionată, că mi se părea că nu-mi ajunge viața. Asta m-a deranjat întotdeauna, că un cercetător trebuie să fie apreciat în funcție de orele pe care le petrece la serviciu. "Scientometria" asta de azi: te apreciază după câte articole ai scris, câți te-au citat... Cantitatea, indiferent că articolele alea-s maculatură! Să faci norma, chiar dacă nu ai nimic de spus nou. Înainte, toată lumea știa cine-i bun și cine nu. Se știa. Se vedea. Un fizician bun îl vezi după cum vorbește, ce-l interesează, cum se poartă... Se știe. Să vedeți cum era: veneam la Institut cu autobuzele IFA. Era unul la 7, pentru muncitori, personalul ajutător. Altul la 8, pentru cercetătorii care plecau majoritatea la 16.30. Dar mai era o mașină la 6 seara și una la 7. Să vedeți care era atmosfera în autobuzul de la 7 seara, în care mergeau cu adevărat, pasionații... Să fi văzut ce se discuta în mașinile acelea, ce entuziasm pentru știință, ce atmosferă... Nu mai găsești azi așa ceva. Eu veneam cu primul autobuz, plecam cu ultimul și mi se părea că am timp prea puțin. Din păcate, un fizician nu poate avea timp și pentru altceva. Asta s-a întâmplat și cu mine: apoi m-am îndrăgostit, m-am căsătorit, au urmat copiii... Așa a fost destinul meu. Vă spun, pentru femei, e aproape imposibil să faci și familie și carieră în fizică. Toate fizicienele bune pe care le-am întâlnit în viața mea, pe la conferințe, prin laboratoare celebre, nu prea aveau viață personală. Părerea mea e că, dacă faci știință la nivel înalt, nu prea mai poți avea copii, casă... Pentru că îți ocupă mintea tot timpul. Când te întorci obosit acasă din laborator, îți vine să începi să citești, să studiezi, nu să învârți la cratiță, nu? Asta e părerea mea.
Misterele lumii și Dumnezeu
- Ați avut niște performanțe profesionale extraordinare. Nu există mulți fizicieni români care, în vremurile acelea ale comunismului, să fi lucrat și pentru CERN, și pentru Dubna, cele două uriașe centre mondiale de fizică nucleară. Spuneți-ne puțin despre preocupările dvs. și, mai ales, despre Dubna, un loc despre care în România se știe mult prea puțin...
- Trebuie să vă spun că eu am lucrat toată viața într-un domeniu al fizicii foarte îngust și destul de dificil: emulsiile nucleare. "Dragele mele emulsii nucleare", cum le-am zis mereu. Într-adevăr, au fost ca o dragoste, de la început. Sunt ca niște emulsii fotografice obișnuite, dar cu o sensibilitate extraordinară, astfel încât, observate la microscop, devin un detector unic. Ele pot fi iradiate la acceleratoare de particule, sau pot fi expuse la radiația cosmică pe sateliți artificiali ori baloane de mare altitudine. Raza cosmică este alcătuită din particule care vin de la zeci de mii de ani lumină, chiar de la creația lumii. Iar eu pot vedea cu ochii mei, în microscop, ciocnirile dintre particulele din această rază cu particulele din emulsie. Am reușit, în vremurile acelea comuniste, să avem în laborator un mare pachet de emulsii românești care a zburat pe un satelit chiar în spațiul cosmic. Pentru noi, a fost ceva incredibil. Se întâmplă așa: orice particulă încărcată electric care a pătruns în emulsie lasă o urmă de-a lungul traiectoriei parcurse. Prin urmărirea acestor "dâre", se poate observa soarta particulelor. Ele pot interacționa cu nucleele din emulsie și astfel se produc ciocniri din care rezultă particule noi, necunoscute! Pe acestea le urmărim mai departe, să vedem ce li se întâmplă... Ca într-un roman polițist. Ceea ce e fascinant!... Ei bine, Dubna era în anii '50 cel mai mare centru de fizică din fostul spațiu comunist, creat special pentru a face concurență CERN-ului occidental. Un întreg orășel științific, lângă Moscova, unde erau adunate mințile celor mai importanți fizicieni din țările socialiste. Pentru un fizician român, era singura posibilitate, fiincă cei ce reușeau să plece în direcția opusă îi numărai pe degete. Iar cei care plecau, de obicei nu se mai întorceau. Acolo, la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare aveai acces la cele mai noi apariții din literatura de specialitate - rușii traduceau și publicau fără rușine tot ce apărea, fără niciun drept de autor. Bine, trebuia să știi rusește, nu era chiar ușor, dar am făcut-o și p-asta. Apoi, acolo veneau cele mai mari personalități ale fizicii mondiale, veneau americani, se ținerau mereu conferințe la cel mai înalt nivel. Niște posibilități care în România nu existau. Asta, într-adevăr nu se știe: că, în vremea aceea, rușii aveau deschideri, călătoreau mult mai mult decât noi, cei mai mulți nici nu erau făcuți membri de partid și totuși plecau în străinătate... În România n-aveai voie nici să te uiți la un american, d-apăi să stai de vorbă cu ei. Pentru mine, Dubna a fost ceva benefic. Am trăit acolo doi ani și aș mai fi stat. Dar a trebuit să plec, să mă mărit... Na, viața. Eram prea tânără. Dar apoi, e adevărat, am ajuns cu emulsiile mele și "dincolo", la CERN sau în America (acolo am stat încă 2 ani, din 1995, la vestitul Lawerence Berkeley National Laboratory). Am avut mari bucurii ca cercetător. Satisfacțiile "găsirii" de fenomene în emulsii sunt imense. De fapt, a face cercetare e... nu știu. Ca și cum ai rezolva cuvinte încrucișate... Sau a juca un joc... Ca să găsesc o comparație mai potrivită, este ca o joacă cu cuburi din acelea de copii. Construiești ceva, apoi, din cauza unei greșeli, strici cuburile și începi iarăși... Dai jos și reîncepi... Și tot așa. Jocul ăsta devine un mod de a-ți petrece viața. Iar când, câteodată, reușești chiar să construiești ceva nou și durabil... ești cu adevărat fericit. Apoi începi iarăși...
Altista din corul bisericii
- Mi-ați vorbit de lucruri incredibile: misterele cosmosului, particule ce aduc vești de la creația lumii... În toți acești ani, cât ați observat aceste taine ale Universului, v-ați gândit cumva la... Dumnezeu, într-o formă sau alta?
- Nu pot să vă răspund decât că, vreme de 12 de ani, am cântat în corul bisericii Domnița Bălașa din centrul Bucureștiului si alți 12 ani la Biserica Sf. Silvestru. Puțini știu asta. S-a întâmplat la Revoluție, în decembrie, când se împușca peste tot, pe străzi... Ningea, am intrat in biserica Domnița Balașa la Liturghie, simțeam nevoia să mă rog. Era foarte puțină lume înăuntru. Dirijorul și-a cerut scuze pentru felul în care se va cânta, fiindcă, de frica împușcăturilor, veniseră foarte puțini coriști. La partida de altiste nu venise nimeni. Atunci m-am apropiat și i-am spus că aș putea să cânt eu la partea de alto. Din acel moment, am rămas în cor următorii 25 de ani. Eu, fizician, am cântat în biserică 25 de ani, duminică de duminică! Vă spun, azi tot mai mulți fizicieni se întorc la credință. Își dau seama că nu există nicio contradicție între religie și știință. Chiar și Big-Bang-ul acela l-a declanșat Cineva, care ține în mână toate legile mari ale fizicii. Nu se poate altfel. La Institut, aveam un grup de prieteni cu care mergeam mereu la biserică. Și anul ăsta am fost la Înviere aici, la biserica noastră din Dămăroaia. Eu niciodată nu am avut niciun dubiu că Dumnezeu există. Nici un dubiu. Ce pot să vă zic, decât: nimic fără Dumnezeu. Și Hristos a Înviat!