E dimineață devreme, abia trecut de 5 ceasuri. Castelul și domeniul princiar sunt înghițite de o tăcere grea și apăsătoare, care dă și mai mult glas gândurilor ce nu-i dau pace. Se ridică în capul oaselor, și sprijinit de marginea patului, își mai îngăduie un minut, cât să zică o rugăciune. "Și asta nu-i decât prima zi!", își spune Carol, când, ajuns în fața oglinzii mari, cu ramă de aur, își aranjează cămașa de căpitan al "dragonilor", apretată mai ceva ca o platoșă. Își îmbracă apoi tunica scurtă, apăsând pe fiecare nasture, ca și cum ar vrea să se impregneze pentru totdeauna de răceala metalului. Știe că îmbracă pentru ultima oară uniforma de ofițer prusac, uniforma asta pentru care ar fi fost în stare să-și dea și viața. Dar destinul îi deschisese alt drum, pe care trebuia să pornească fără întârziere. Nu mai era vreme de nostalgii! Fără să lase vreun mușchi al feței să-i trădeze emoțiile, iese din cameră pentru a-și lua rămas bun de la fiecare membru al familiei. Se face ora 10 până ajunge la părinții săi, de la care primește binecuvântarea, udată cu lacrimi amare de biata mamă, care nu-l mai lasă din brațe. La fel cum îi promisese Împăratului Wilhelm, Carol le promite și alor săi: orice s-ar întâmpla, pe oriunde îl vor duce pașii, nu va face niciodată de ocară numele de Hohenzollern! Își mai îmbrățișează o dată mama, se înclină în fața tatălui, își pune la pieptul tunicii scrisoarea de învoire semnată de Împărat, apoi încalecă și pornește la drum, în aventura vieții sale. Undeva, "departe, la Porțile Orientului", o tânără națiune își aștepta noul principe: Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern pornea pe drumul ce avea să-l transforme în Carol de Hohenzollern, primul prinț străin urcat pe tronul Principatelor Unite, așa cum deciseseră, cu câteva săptămâni în urmă, reprezentanții românilor, în cadrul unui plebiscit!
"Dumnezeu să te aibă în paza sa!"
În primăvara lui 1866, imediat după ce Alexandru Ioan Cuza fusese constrâns să plece în exil, politicienii de la București căutau febril un înlocuitor pentru tronul șubred al Principatelor. Rusia și Imperiul Otoman erau cu trupele la graniță, gata să profite de primul moment de slăbiciune și să destrame Unirea lui Cuza, iar Austro-Ungaria nu vedea cu ochi buni pretențiile românilor, care-și doreau domn străin. Cum să împaci marile puteri?! Rudă cu Împăratul Prusiei, dar și cu Napoleon al III-lea al Franței, Karl von Hohenzollern părea, totuși, soluția ideală: un tânăr destoinic, cu vederi liberale, cu școli înalte și cu o carieră militară solidă, un om de cuvânt, dar, mai ales, un om de acțiune. Însărcinat să rezolve problema cât mai curând, primul ministru Ion Brătianu face un tur de forță prin Europa, pentru a-l convinge pe Carol, pe cei din familia sa, dar și pentru a obține acordul Franței, fără de care planul era sortit eșecului. Rezolvă totul, dar marea piedică se dovedește a fi, până la urmă, simpla sosire a lui Karl von Hohenzollern la București. Prusia și Austria sunt pe picior de război, iar drumul cel mai scurt - și graba era mare! - spre Principate traversa Imperiul Austro-Ungar. "Asta nu e aventură, asta e curată nebunie!", este avertizat tânărul căpitan, care, făcând parte din familia domnitoare prusacă, risca să fie arestat sau chiar ucis, de-ar fi fost reperat în drumul său spre România!
Carol e, însă, de neclintit: însoțit de doi ofițeri de încredere ai tatălui său și sprijinit de agenți români, pornește în cea mai mare grabă spre Principate! Călare pe cal, lăsând în urmă casa părintească, cu mama Josefina plângând în poartă, plecat în necunoscut, spre o țară pe care nu o știa decât din broșurile și ilustratele cu care îl cucerise entuziastul Ion Brătianu, Carol se simțea mai singur ca oricând. Dar gândul că acolo, în Principatele Române, milioane de oameni își puseseră încrederea în el îi dădea curaj în goana nebună a calului său.
În căutarea unui pașaport fals
La prima oprire, tânărul german dă jos uniforma prusacă pentru un costum lejer, de turist. O ia cu el pe tren, o bucată de drum, pe sora sa, prințesa Maria. Bună idee! Peronul e plin de soldați aflați în subordinea sa, cărora prințul le spune că o conduce pe frumoasa Maria până la Köln. Dar la prima stație, Carol își strânge în brațe sora, ia poșta expresă, apoi luntrea până la Bonn. De pe luntre, fuga la gară, pe jos, de-a lungul orașului! Prinde noul tren în ultima clipă, după primul semnal al locomotivei cu aburi. Afară plouă infernal. Lipit de geamul compartimentului, în timp ce trenul înghite, șuierând, oraș după oraș, Carol simte cum își lasă țara în urmă... Ajuns în Elveția, alături de consilierii tatălui său, pune la punct "planul de fugă" spre București. De acum înainte era nevoie de un proiect serios, care să adoarmă vigilența dușmanilor austrieci. Călătoria e cu atât mai periculoasă, cu cât din România continuă să fie trimise spre Occident, total imprudent, telegrame de felicitare, care intră pe mâna presei și a agenților de informații străini. E nevoie urgentă de un pașaport elvețian pe nume fals! Forfota din jurul lui Carol e tot mai mare. De la Paris sosește locotenentul Sergiu Lenș, ofițerul de legătură din partea română. E cuprins de frenezie, are la el scrisori și hârtii, printre care și proclamația pe care prințul urma să o adreseze poporului la sosirea în București. Toată presa europeană vuiește despre marea acțiune pusă la cale de guvernul de la București! Pașaportul e ca și rezolvat: "complotiștii" trebuie doar să se hotărască repede asupra noii identități a prințului, asupra destinației sale și asupra motivelor călătoriei. Dar, "rodat" în astfel de operațiuni secrete, încă din vremea Revoluției de la 1848, Brătianu transmisese, prin locotenentul Lenș, cele mai bune sfaturi pentru prinț...
Misteriosul "elvețian" de la clasa a II-a
"Karl Hettingen!", citește prințul cu voce tare, când primește noul pașaport. "Karl Hettingen!", declamă, cu intonație, ca pentru a se obișnui cu noua sonoritate. "Semnalmente: «Ochi albaștri, păr negru, nas vulturesc, barbă mijindă pe obraji, statură sveltă»". "Semne particulare: «Ochelari pentru vedere»". Carol zâmbește. Chiar el venise cu ideea de a purta ochelari falși, ca să fie cât mai greu de recunoscut! "Scopul călătoriei: «Interese de afaceri la Odessa»". Tânărul ofițer prusac încearcă să pară cât mai relaxat în costumul său de businessman. Câteva zile, până când va ajunge în România, asta va fi noua sa identitate: Karl Hettingen, om de afaceri! "Domnul Hettingen" își convoacă apropiații pentru o ultimă ședință, înainte de intrarea pe teritoriul dușman. Trebuiau înlăturate orice detalii care ar putea da de bănuit.
Superbul oraș Salzburg, aflat pe granița dintre Bavaria și Austria, e primul mare "hop" în aventura prințului Carol spre România. Trenul frânează brusc în dreptul peronului, iar scârțâitul roților îi dă fiori prințului. Își potrivește ochelarii pe nas, își ia aerul lejer de afacerist și coboară în gară. Un funcționar obraznic îi taie numaidecât calea. "Ia spune, cum te cheamă?". Carol se blochează. E frapat de nesimțirea vameșului, atât de neobișnuită, pentru el, prinț și ofițer superior. Nimeni nu i se adresase niciodată așa! Vrea să îl pună la punct, dar se stăpânește la timp, mai ales că, de nervi, nici nu-i mai vine în minte numele de împrumut! "Karl Het-ti...". Aflat în dreapta prințului, unul dintre consilieri salvează situația, intrând peste funcționar, sub pretextul că are de declarat niște țigări. Carol are timp să-și scoată pașaportul și să îl întindă vameșului, fără să mai răspundă la întrebare. Cu ochelari pe nas, prințul nu e recunoscut. Dar emoțiile pândesc la tot pasul. Sala de așteptare e plină de ofițeri pe care Carol îi știa bine dintr-o campanie militară mai veche, din Silezia. După verificarea bagajelor, se întoarce în tren, laolaltă cu lumea amestecată de la clasa a doua. Chiar înainte să pornească trenul, un funcționar dă buzna în vagonul lui Carol. Îl privește insistent și, fără să zică vreo vorbă, notează ceva în carnețel. "Dacă o fi prins vreun fir vameșul și acum va transmite informații la Viena?", se frământă prințul. În vagon, lumea doarme dusă...
"Cetățean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat"
Noaptea, prin Austria inamică, orele se lungesc nefiresc, precum șinele de cale ferată pe care trenul le lasă în urma sa. O teamă bruscă îi spune că nu va mai ajunge la București. Cumpănește fiecare posibilitate, să fie pregătit de orice. Spre dimineață, cum pâlpâie un dram de lumină, scoate din bagaj hârtiile primite de la locotenentul Lenș. Desface pe furiș textul proclamației către țară și-l citește în gând, ca pe-o rugăciune fierbinte către un sfânt degrabă ajutător. "Ales de către națiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială și patria, și familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor, care mi-a încredințat destinele sale...". I se pune un nod în gât la citirea frumoaselor cuvinte, care prind atât de bine, în solemnitatea lor, ticluită în limba franceză, simțămintele care l-au încercat în ultimele zile. "Acceptarea dumneavoastră îmi impune, o știu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voință tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei". Se gândește din nou la cei de acasă, la educația aleasă pe care i-au oferit-o ai lui, la exemplul viu al strămoșilor prusaci și la jurământul pe care-l făcuse către rege și către familie, că va face cinste casei de Hohenzollern în noua sa misiune. "Cetățean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună, ca și pe cea rea!". Citește și recitește proclamația, fiecare cuvânt îi dă, parcă, mai multă putere. Nu-și dorește de la bunul Dumnezeu decât să ajungă să rostească declarația asta în fața românilor.
Pe oră ce trece, situația e tot mai încordată în Europa. Peste tot, și la Viena, și la Budapesta, și la Timișoara, gările sunt pline de trupe care așteaptă să fie duse la luptă împotriva Prusiei natale...
O bisericuță pe malul Dunării
Pe 8 mai, "afaceristul" Karl Hettingen ajunge la Baziaș, ultima stație a căilor ferate austriece. Cum transporturile de trupe au dat totul peste cap în Austria, următorul vapor accelerat pe Dunăre avea să fie cel mai devreme duminică. Încă două zile în Imperiul dușman! Soarta, care avea să-i ceară încă atât de puternice dovezi de stăruință și răbdare, îl pune încă o dată la probă în pragul noii sale vieți. La Baziaș, prințul și suita abia găsesc camere la un hotel murdar. Ca să nu atragă atenția, nu arată că s-ar cunoaște între ei. La lăsarea serii, profitând de vremea ploioasă, Karl iese "incognito" pe malul Dunării și intră, discret, într-o mică biserică ortodoxă să se roage. Locuitorii ținutului erau români, i se spusese, au întocmai portul celor din Valahia. Karl admiră costumele oamenilor și simte cum îi crește inima. Îi vine să-i ia în brațe pe țăranii aceia simpli din bisericuță și să le spună că e el, Carol de Hohenzollern, viitorul domn al fraților de peste granița imperiului! Domnul Brătianu îi povestise că marea ambiție e unirea tuturor românilor, dar Doamne, câte mai erau de făcut până atunci!
La lăsarea întunericului, lumea bună din Baziaș ia cina în restaurantul hotelului. Acolo se strângeau fruntașii micului oraș, pentru a dezbate politica zilei. Din colțul său, Carol aude vorbindu-se chiar despre alegerea prințului de Hohenzollern la tronul României. Își recunoaște doar numele. Obosit de aventurile prin care trecuse, prințul se întoarce în odaia sa murdară. A doua zi, stă închis în cameră și scrie scrisori și telegrame. Le scrie și alor săi. E ultima scrisoare pe care o semnează Karl: de îndată ce va ajunge în România, va deveni Carol. Principele Carol!
"Pe Dumnezeul meu dacă ăsta n-a fost prințul de Hohenzollern!"
Sunt Rusaliile ortodoxe. Vaporul venit de la Belgrad e gata să pornească în jos pe Dunăre. Negustorul Hettingen nu mai are răbdare. Se instalează în vapor încă de la ora 8. La 9 apare, pe neașteptate, Ion Brătianu! Venea direct de la Paris, cu temele făcute. Cei din suită îl avertizează să nu cumva să dea de înțeles că l-ar ști pe domnul Hettingen. La 10, pornește vaporul. Carol, din nou la clasa a II-a, separat de însoțitorii săi, în mijlocul unei mulțimi din cele mai ordinare. Între niște saci și lăzi, îi scrie Împăratului Franz Iosef. Exact când semnează întâia oară cu numele de "Principele Carol al României", vaporul trece prin Porțile de Fier, pe granița cu România. În mantalele lor sure, grănicerii români ce stau de santinelă cu mâna ridicată la beretă habar nu au că își salută viitorul rege...
La 4 se zărește Turnu Severin, primul oraș al noii sale țări. La punctul de debarcare, Carol pornește spre ieșire, să ajungă cât mai repede pe malul românesc. Dar căpitanul îi taie calea și-l întreabă de ce coboară la Turnu Severin, dacă are bilet de Odessa. Pasagerul Hettingen spune că vrea doar să facă doi pași pe mal și trece mai departe. Veniți din urmă, "agenții" Brătianu și Lenș îi dau zor prințului, care sare de pe punte și calcă prima oară pe pământ românesc. Odată ajunși pe uscat, I.C. Brătianu își scoate pălăria în fața prințului și-l roagă să urce într-una dintre trăsurile gata pregătite. În acea clipă, Carol aude pe cineva exclamând îndărătul lui: "Pe Dumnezeul meu dacă ăsta n-a fost prințul de Hohenzollern!". Era căpitanul vaporului, care, din fericire, îl recunoaște prea târziu... "Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român!", le spune, hotărât, Principele Carol însoțitorilor săi. Emoționat de cele auzite, locotenentul Lenș prinde fraza din zbor. Îl bate pe umăr pe Brătianu: "Ioane, vorbele astea minunate nu pot lipsi din proclamația prințului către țară!".
*
Karl de Hohenzollern-Sigmaringen avea 27 de ani când a venit în România. Ziua de 10 Mai, ziua intrării în București a celui ce avea să intre în istorie drept Carol I al României, a devenit Ziua Regalității, iar până în 1947, a fost și Ziua Națională a României. Printr-o întâmplare a sorții, ziua de 10 Mai avea să intre în istoria României și ca Ziua Independenței, obținută de armata română chiar sub sceptrul lui Carol, în 1878. Devenit rege în 1881, Carol I a domnit, credincios noii sale țări, vreme de 48 de ani, cea mai lungă din istoria statelor românești. Și a civilizat România!
"Voievodul cu ochi albaștri"
Anunțată prin telegraf la București de către Ion Brătianu, sosirea noului principe în Capitală a stârnit un viu entuziasm. 30.000 de oameni l-au așteptat pe Carol și l-au condus până pe Dealul Mitropoliei, acolo unde avea să depună jurământul față de țară. Pe atunci doar un copil, Alexandru Lahovary evocă emoționant momentul sosirii prințului de Hohenzollern în București. "Împlineam 10 ani când, în ziua de 10 Mai 1866, intra în Bucureștiul îmbrăcat de sărbătoare noul domnitor Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Din balconul casei părintești, așezate în fața Palatului Domnesc, puteam privi în voie spectacolul pe care îl așteptam de atâta timp. Cu ceasuri înainte, strada era neagră de lume. Pe margine se înșiruiau unitățile Gărzii Naționale. Casele erau împodobite cu steaguri și cu ghirlănzi de flori, peste ferestrele larg deschise se aplecau capete, îndreptate toate către capul podului: dintr-acolo trebuia să sosească Prințul. De cum am putut desluși chipul Domnitorului, nu am mai fost în stare să-mi deslipesc ochii de pe dânsul. Era tot ce auzisem în ultimele luni vorbindu-se în casă despre el și despre chipul cum îl așteptau toți Românii, ca pe un izbăvitor? Era prestigiul țării îndepărtate de unde venea, care influențase imaginația mea de copil? Sau era privirea blândă și pătrunzătoare a ochilor săi albaștri, aerul său decis și calm, zâmbetul prietenos cu care mulțumea uralelor mulțimii?
Am rămas apoi în balcon până la întoarcerea de la Mitropolie și intrarea sa în palatul unde va avea de înfruntat atâtea ceasuri de cumpănă grea pentru țara cu care se identificase din prima zi, dar și atâtea, mereu tot mai numeroase, clipe senine, în care putea gusta bucuria roadei bogate, ieșite din osteneala lui de fiece clipă!
Seara, când după ce am sărutat mâna părinților, fratele meu George și cu mine ne-am dus la culcare, știam că balconul casei părintești ne mai păstrează multe bucurii pentru zilele următoare. În casa de peste drum, numită fără modestie palat, își odihnea oboseala călătoriei grele tânărul Voievod cu ochii albaștri, iar asupra somnului său veghea o țară întreagă".