Cei care știu să îmbătrânească frumos

Catalin Apostol
Casa în care locuiește istoria

E duminică după-amiază. Un vânt călduț de primăvară adie în rafale, ridicând nori subțiri, de praf, de pe stradă. Calea Griviței e aproape pustie, doar ici, colo, câțiva bătrâni stau în fața porților caselor scăpate de demolare, ur­mărindu-mă cu privirea. Caut numărul 48, acolo tre­buie să fie o casă mare, cu etaj, despre care știu că e pe lista monumentelor istorice din București. Sunt abia la numă­rul 30, și parcă văd deja silueta unui mic castel care se înalță ma­iestuos printre casele hâr­buite. Ajung mai aproape și o văd în toată splendoarea ei, da, asta e, o casă impunătoare, cu fațada puțin zbârcită de vreme, cu frize înșirate sub acoperiș, cu basoreliefuri ciobite printre fe­restre, făcute cu mare măiestrie și migală. Cândva s-a numit Casa Elsner, după numele pri­mului proprietar, Fritz Elsner, un pictor renumit de la începutul secolului trecut. Mai târziu, casa a ră­mas moștenire fiicei lui, care a trăit aici împreună cu soțul ei, generalul Constantin Ilasievici, ma­reșal al Curții Regale și ministru al Apărării, pentru scurt timp. Începând cu acea perioadă, Casa Elsner a început să fie tot mai cunoscută în epocă, după cum aveam să aflu mai târziu de la actualul proprietar, cel pe care îl aștept acum în fața casei. Pe-aici s-au perindat, la invitația generalului Ilasievici, multe perso­na­lități, și s-au petrecut multe fapte care aveau să schimbe cursul istoriei. Aici a avut loc, de pildă, serata din 1940, la care invitați de onoare au fost mareșalul Ion Antonescu și regele Carol al II-lea, eveniment în­cheiat cu celebrul conflict dintre cei doi, ce avea să-i aducă lui Antonescu surghiunul la Mânăs­tirea Bistrița, totul pornind de la mult blamata relație a regelui cu Elena Lupescu. Așadar aici, în Casa Elsner, se urzea politica vremii, se făceau și desfăceau guverne, se organizau evenimente la care veneau oameni politici de prim rang, am­basadori străini, artiști renumiți și chiar lideri ai Cavalerilor de Malta. Mai târziu, casa i-a rămas moștenire fiicei generalului Ilasievici, care în perioada comunistă, pentru a scăpa de tot felul de ch­iriași intruși, a adus lângă ea un nepot cu care a împărțit etajul clădirii. Astăzi, după moartea femeii, singurul proprietar pe acest spațiu a rămas el, nepotul, cel care tocmai a coborât să-mi des­chidă ușa și să mă poftească în casa asta doldora de istorie.

Urmașul din casa Elsner

Îl cheamă Dinu Angelescu, are 75 de ani, și încă e un "domn bine", cu o alură nobilă și o privire adâncă, pierdută mai tot timpul printre gânduri. Urcăm scara și am senzația că am ieșit din timp, că am pășit într-o lume în care totul a încremenit acum o sută de ani. Nimic nu pare schimbat, balustrada e de atunci, la fel și mobila, și podeaua, și candelabrele, și zugrăveala pere­ților pe care stau agățate, nemișcate tot de atunci, tablourile pictate de Elsner. "Am în­cercat să păstrez totul", îmi spune. "Po­ze, scrisori, ta­blouri, cărți. N-am dat nimic. Nu știu dacă vor folosi mai târziu cuiva, le-am păstrat pen­tru sufletul meu, pentru că toate astea fac parte din viața mea." Dinu Angelescu a fost profesor de is­torie. Poate și ăsta e motivul pentru care păstrează cu-atâta evlavie tot ce ține de trecut. N-a fost însă un profesor model pentru sistemul comunist. Le vorbea elevilor despre rege cum nimeni nu îndrăznea în acele vremuri s-o facă. Iar mărturie des­pre toate astea stă relatarea actorului și cântă­rețului Tudor Chirilă, pe care am găsit-o de cu­rând într-un interviu din ziarul Adevărul: "Am avut în liceu un profesor care a ales să ne po­ves­tească perioada interbelică și istoria interzisă, ne-a vorbit despre Rege. În clasa a IX-a, era o chestie foarte tare, era singurul din profesori care venea în pulover și era așa, mai cool, dom­nul Dinu Angelescu. Și fetele erau moarte după el, iar noi, băieții, voiam să fim toți ca el."
Am ajuns pe holul de la etaj și îmi vorbește cu bucurie despre tablourile de pe pereți, despre generalul Ilasievici și re­cepțiile ținute în această ca­să. Intrăm apoi într-o ca­meră înaltă, luminată de un candelabru uriaș, cu pereții plini de fotografii vechi, în care totul miroase a lemn pârguit și-a istorie. Pe o masă lipită de perete stau mai multe platouri cu tot felul de gustări. Îmi spune că trebuie să sosească mu­safirii, dar până atunci mă invită să stau pe un jilț, să mai stăm puțin la povești. Îl întreb dacă e adevărat ce se-aude, că a fost căsătorit cu Zoe Ceaușescu, dar nu, nu vrea să vorbească prea mult despre asta. Nu-mi spune decât că da, așa e, au fost căsătoriți patru ani și ceva, din 1977 până în 1981. El avea 33 de ani și ea, 28. S-au cunoscut undeva, la munte, pe vremea când el era un fel de ghid montan, și s-au căsătorit după cutre­murul din '77. Au trăit împreună pe ascuns, fără ca el să-i fi întâlnit vreodată pe soții Ceaușescu. Ea, Elena, îl ura de moarte, iar el, Ceaușescu, nu făcea decât ce zicea ea. Într-o zi, niște ne­cu­noscuți l-au bătut crâncen pe stradă. A stat în spital multe zile. Îl întreb dacă a aflat vreodată cine erau indivizii ăia și dacă bătaia asta avea vreo legătură cu Ceaușescu, însă îl văd deja iritat, gata, atât vrea să-mi spună, nimic mai mult, e o poveste intimă a lui pe care nu vrea s-o facă publică. "Și, oricum", îmi zice, pe un ton agasat, "altu-i subiectul pentru care ne-am în­tâlnit." Da, așa e, subiectul pentru care sunt aici, în casa asta, e altul, cu totul altul, și n-am po­menit până acum nimic despre el.

Cenaclul lui Dinu

Rând pe rând, încep să apară musafirii. Sunt numai doamne trecute de 60 de ani. Simpatice, elegante, joviale, și cu un fel de a articula cu­vin­tele impecabil. Antonina Rizea a fost profesoară de matematică, Daria Simion - arhitectă, Rodica Constantin - ingineră, Georgeta Dăneț - infor­ma­tician, India Frangopol - medic stomatolog, Carmen Wagner - profesoară de sport. Aparent, domenii fără nicio legătură între ele. Și totuși, pe toți acești oameni, plus încă vreo 15 care lipsesc azi, îi unește pasiunea pentru citit. Ea îi adună pe toți la un loc, o dată la două săptâmâni, pe rând, la fiecare din ei acasă, ca să vorbească despre o anume carte, pe care au propus-o ca temă la ultima lor întânire. Se așează unul lângă altul în cerc și fiecare își spune părerea atunci când îi vine rândul. Nu au pretenția că ar face critică literară, departe de ei gândul ăsta. Își exprimă doar o opinie de bun simț, cu care cei­lalți sunt sau nu de acord, iscându-se astfel o dispută antrenantă de idei și argumente. Apoi, la sfârșit, gustă un sendvici, beau un pahar cu vin și se delectează cu discuții pe teme diverse, până se lasă seara. Astăzi s-au întâlnit aici, la Dinu, pentru că se împlinesc 20 de ani de când tot aici, în străvechea Casă Elsner, a luat naștere acest grup, pe care l-au numit, simplu, Cenaclul lui Dinu.
După bucuria revederii și câteva minute de sporovăială și glume, toată lumea se așează în cerc și așteaptă nerăbdătoare să înceapă discu­țiile. Întâlnirea de azi va fi una aniversară, la care fiecare evocă gânduri sau amintiri legate de trecutul cenaclului, iar apoi, la final, vor ciocni un pahar cu șampanie și vor mânca o felie de tort.
"Astăzi e o zi specială", spune Dinu cu glasul cald și atitudinea lui aristocratică. "Asta, pentru că avem printre noi un domn jurnalist care vrea să scrie despre cenaclul nostru la revista For­mula As. Deși, sincer să fiu, nu prea văd ce-ar putea scrie un ziarist din ziua de azi despre noi. Nu e nimic senzațional în povestea noastră. Nu facem nimic extraordinar, nici măcar n-am in­ventat noi genul ăsta de întâlniri. Poate că sin­gurul nostru merit ar fi că am rezistat atâta timp. Dar pentru marea majoritate a oamenilor din România de azi, ceea ce facem noi nu înseamnă nimic. Probabil că suntem văzuți ca niște bă­trânei expirați, deși sunt și tineri printre noi, chiar dacă ei acum lipsesc și vin mai rar. În ziua de azi, dacă citești cărți și nu prea știi sau nu vrei să folosești computerul, ești considerat depășit de vremuri. Dar tot ceea ce facem noi prin în­tâlnirile astea este să ne găsim oaza de liniște și de normalitate. Să ne găsim tocmai refugiul în fața acestor oameni care poate că ne disprețuiesc și care au devenit tot mai agresivi. Îmi aduc aminte că atunci, în 1999, când mi-a venit ideea acestui cenaclu, eram oarecum speriat că se apropie vârsta pensionării. Credeam că o să de­vin un bătrân nesuferit și-o să mă plictisesc de moarte. Ăsta a fost unul din motivele pentru care m-am gândit să fac acest cerc. La primele întâlniri am fost doar patru oa­meni. Eu, Rodica Bobeș, aici de față, George, soțul ei, care din păcate nu mai e printre noi, și un alt Dinu, care acum nu mai poate veni, din cauza unui accident. N-am dat înapoi, am con­­tinuat să ne vedem, și după câteva săptămâni ne-am strâns opt, mai târziu 12, și tot așa, am crescut, până am ajuns la vreo 40 de oameni. În felul ăsta am scăpat de toată panica legată de pensionare. De-atunci citesc mai mult ca oricând și joc tenis ca la 20 de ani." Zâmbește cuceritor, făcând un semn discret cu mâna să ia cuvântul doamna din stânga lui.
O cheamă Antonina Rizea, are 63 de ani, și a fost profesoară de ma­tematică. Am mai scris despre ea într-un număr de acum doi ani al re­vistei noastre. Textul se numea, "Profesoara de matematică" și evoca povestea unei vieți, pe­trecute la catedră. Era chiar anul în care An­tonina ieșise la pensie. Atunci însă nu știam nimic despre faptul că ea obișnuiește să meargă la o asemenea șezătoare. "Pe mine întâlnirile as­tea parcă mă înalță și mă întineresc", zice ea cu un zâmbet delicat. "Poate nu-i mare lucru pentru alții, dar pentru mine înseamnă foarte mult. As­tea sunt momentele în care reușesc să-mi găsesc un confort sufletesc, aici am învățat să citesc mai organizat, să aprofundez lectura unei cărți, să înțeleg mai bine anumite lucruri. Pentru mine, cititul a devenit o dependență. Dacă nu citesc câ­teva zile, am o stare de neliniște. Vinovat pentru faptul că sunt aici a fost Dinu, care într-o zi a venit la mine în cancelarie și mi-a zis: «Am văzut că-ți place să citești, n-ai vrea să vii la un fel de cerc literar?». Și iată-mă aici, după vreo 15 ani de la această întâmplare. Au fost ani frumoși, în care pe lângă discuțiile legate de cărți, s-au născut prietenii. Veneam aici nu doar ca să vorbim despre ultimele lecturi, ci ca să vorbim despre noi, să ne bucurăm că suntem împreună și, poate, uneori, să scăpăm de singurătate".
O emoție aparte plutește în odaia înaltă a Casei Elsner. E așa, ca o boare care se-amestecă în mireasma pe care o emană fiecare părticică din casa asta.

Sectanta

Carmen Wagner a fost profesoară de sport, dar a citit cât un universitar de la Litere. E tot timpul veselă și are o privire ghidușă, e gata parcă oricând să facă o glumă. E un fel de grefier al cenaclului. Scrie întruna pe o agendă tot ce se întâmplă sau se vorbește la întâlniri. O cronică de sute de pagini, cu toate discuțiile legate de cărți. "Tocmai am citit undeva că scrisul de mână ajută anumite conexiuni ale cre­ierului să se dezvolte, și că fără acest antrenament, co­nexiunile acelea se atro­fiază. Eu nu folosesc cal­culatorul, și nici cu tele­foanele astea mobile nu prea mă împac. Țin jur­nalul ăsta al cenaclului de când vin aici, adică din primul an, 1999. Țin minte că atunci când i-am spus soțului meu că plec la o întâlnire literară, le-a zis fetelor noastre, Ana și Irina: «Ia uitați, fetelor, mama voastră a intrat într-o sectă». A spus-o în glumă, firește, dar fetele m-au încurajat și mi-au zis "Bravo, mamă, du-te și lasă-i paf!». Eu nu am fost în prima tinerețe prea iubitoare de carte. Până la 18 ani, nu citisem decât povești pentru copii și Balzac. Pe urmă, când am ajuns la București, la facultate, m-am împrietenit cu o vecină de stradă care vindea cărți. N-avea mobilă în casă, avea numai cărți, teancuri de cărți până în tavan. Ea mi-a făcut cadou "In­fernul" lui Dante și o carte de po­ezii. Cu cărțile astea două am în­ceput să dau de gustul adevărat al cititului, adică am început să ci­tesc marea literatură. În cei 20 de ani de când funcționează cenaclul, s-au citit aproape 500 de cărți: sud-americani, clasici francezi, en­glezi, ruși, autori din tot Orientul, nu cred că există vreo carte im­portantă în lume pe care să nu o fi citit și despre care să nu fi discutat la întâlnirile noastre. Fără cărți n-aș putea să trăiesc. «Numai do­bitoacele și sfinții n-au nevoie de carte», spunea Cioran, și-mi place mult cum a zis-o. Dar să fim înțeleși, nu doar despre cărți am vorbit noi aici. Ne-am împrietenit, am mers la spectacole împreună, am văzut împreună filme. Și mă bucur enorm că am făcut toate astea și că viața mea, atâta câtă mai e, se umple la fiecare în­tâl­nire a noastră, cu atâtea momente frumoase și consistente. Și vă mulțumesc pentru asta!".
Daria Simion este ultima dintre doamnele care ia cuvântul. A fost arhitectă, iar mama, Al­ma Redlinger, a fost o pictoriță de marcă, despre care toată lumea bună a artelor plastice de azi vorbește numai la superlativ. "Părinții mei", povestește Daria, "au iubit mult cenaclul nostru. Se poate spune că ei au re­prezentat prima generație. A doua am fi noi, cei de-aici, și-apoi vin tinerii, majoritatea dintre ei fiind copiii unora dintre noi. Acum vreo doi ani, șe­din­țele le țineam mai mult la mine, pentru că părinții mei erau mai suferinzi și trebuia să fiu în preajma lor. Tata era un membru înfocat al cenaclului, participa la fiecare întâlnire și reușea de fiecare dată să își facă temele, adică să termine cartea pe care o aveam de citit. Iubea enorm lectura. Ani la rând i-a petrecut stând în spatele mamei mele, în timp ce ea picta, citindu-i câte-o carte pe care ea o dorea. Așa au trăit toată viața, cu multă iubire și dăruire. Au fost nedespărțiți timp de 77 de ani. După moartea mamei, tata. I-a organizat expoziții post-mortem, a scris sute de pagini și a dat interviuri în care a vorbit numai despre ea. Pe 7 august, anul trecut, chiar de ziua lui, când îm­plinea 96 de ani, am vrut să ținem cenaclul la mi­ne acasă, să-l putem sărbători. Dar după câteva zile, pe 24 august, a murit. S-a dus după mama. Acum, după ce-am evocat toate amintirile astea, cred că e inutil să mai spun cât de mult iubesc eu acest cenaclu. Făcea parte din viața mea, și le-a însuflețit și bătrânețea părinților. Uitau de boală și chiar de moarte. Poate că sfârșitul vieții e și el un capitol dintr-o carte pe care suntem toți obli­gați s-o citim într-o zi".
O liniște caldă și moale s-a așternut în camera cu parfum de epocă. Afară s-a lăsat întunericul. Ciocnim cu toții un pahar cu șampanie. Doamnele se cam grăbesc, e deja târziu și unele dintre ele trebuie să traverseze tot orașul ca să ajungă acasă. Dinu ne conduce până jos, în stradă, și ne salută, aplecându-se reverențios. "Mulțumesc pentru răb­­dare", îmi spune. "Mă gândesc că poate nu-i prea ușor să asiști atâta timp la o întâmplare ca asta. V-am mai spus, nu-i mare scofală ce facem noi" .