Smerita Hatșepsut a Egiptului
- Peste două decenii de pace și prosperitate -
Unul dintre primii mari conducători politici de parte femeiască pe care îi consemnează istoria este Hatșepsut, care a condus Egiptul în urmă cu aproape 3500 de ani. Deși era fiica preaiubită a faraonului Tutmes I și a soției sale oficiale, ea nu a avut cum să-i urmeze tatălui la tron, din simplul motiv că era femeie. Așa că, atunci când a murit Tutmes I, conducerea Egiptului a fost preluată de fratele ei vitreg, Tutmes al II-lea, fiul concubinei oficiale a fostului faraon. Dar Hatșepsut nu a rămas în afara cercului de putere. Ea a devenit soția fratelui ei vitreg, pentru a oferi un plus de legitimitate domniei acestuia. La moartea lui, în 1479 î.H., tronul a trecut la fiul ei vitreg, dar, cum acesta era prea mic pentru a-și exercita atribuțiile, Hatșepsut a devenit regentă, asumându-și apăsătoarele responsabilități ale guvernării. După câțiva ani, a renunțat să se mai ascundă după deget, încoronându-se ea însăși faraon. Pentru a-și legitima poziția pe care a deținut-o până la moarte (1458 î.H.), regina egipteană a apelat la câteva trucuri aiuritoare, menite să-i sporească celebritatea. Hatșepsut obișnuia, de pildă, să poarte barbă falsă și îmbrăcăminte masculină și susținea că este fiica zeului Amon și că a preluat puterea la insistențele acestuia. "Am acționat sub comanda sa; el a fost cel care m-a condus". În realitate, regina s-a bazat mai degrabă pe sprijinul unor curteni, care în absența ei riscau să-și piardă întreaga influență, dacă nu chiar și propriile vieți.
Trucul principal folosit de Hatșepsut era însă modul smerit în care se înfățișa lumii. Nu permitea, de pildă, să fie reprezentată în statui, cu alură trufașă de semi-zeu. Ținuta ei sugera, dimpotrivă, o persoană plină de modestie, care și-a asumat să poarte pe umeri destinul țării datorită unor forțe supreme, cum ar fi, bunăoară, nemuritorii zei.
Dar sub falsa imagine a modestiei, Hatșepsut a obținut rezultate mărețe în plan economic. Ea a reușit, între altele, spectaculoasa performanță de a restabili rutele comerciale ale Egiptului, care fuseseră afectate în urma invaziei hicsoșilor. Femeia faraon a organizat o temerară expediție comercială în Țara Puntului, de-a lungul coastei sudice a Mării Roșii, de unde oamenii ei s-au întors încărcați de aur, fildeș și arbori de smirnă, o rășină deosebit de prețioasă, folosită atât în medicină, cât și pentru parfumuri și la îmbălsămări. Această expediție reușită a sporit nu doar vistieria Egiptului, ci și popularitatea reginei Hatșepsut. De ce n-a lăsat faraoanca smerită o dâră mai puternică în istorie? Răspunsul e simplu: răzbunarea lui Tutmes al III-lea, vitregit atâta timp de putere, din cauza unei regine care refuzase să renunțe la tron. Imediat ce a ajuns, în sfârșit, să conducă Egiptul, acesta a făcut tot posibilul să o elimine pe Hatșepsut de pe fața pământului, ștergându-i numele din lista faraonilor și distrugând cu meticulozitate până și portretele care o reprezentau.
Moștenirea: Dincolo de belșugul adus de temerarele ei inițiative de ordin comercial, Hatșepsut a dăruit Egiptului peste două decenii de pace și a fost, totodată, unul dintre cei mai prolifici constructori ai țării, ridicând monumente impresionante, precum celebrul complex funerar de la Deir el Bahri, zidit în întregime în piatră.
Wu Zetian
- Concubina ajunsă împărăteasă -
Năbădăioasa împărăteasă a Chinei, Wu Zetian, singura femeie împărat din istoria Chinei și unul dintre cei mai remarcabili lideri ai lumii, după cum o clasifică istoricii contemporani, s-a născut în anul 624, într-o familie nobilă, care exercita o puternică influență la curtea imperială. Statutul privilegiat i-a permis să se dedice întru totul educației, tânăra acumulând cunoștințe vaste în domenii precum politica, istoria, matematica, literatura și muzica. La 13 ani, Wu Zetian a fost trimisă la curte pentru a deveni concubina împăratului. Ea nu a reușit să fure doar inima acestuia, ci și pe cea a fiului și succesorului său la tron. Așa se face că, după o serie de intrigi și răsturnări de situație mai ceva ca în cele mai palpitante telenovele, Wu Zetian s-a pomenit împărăteasă. Și nu orice fel de împărăteasă, ci una cât se poate de ambițioasă, competentă și activ implicată în politică și administrație. Atât de activ, încât și-a făcut în decursul timpului numeroși dușmani, de care a scăpat însă, rând pe rând, mai nemiloasă decât lama unui brici.
După moartea soțului ei, împărat a devenit unul dintre fiii ei, lui Wu Zetian revenindu-i rolul de regentă. Băiatul s-a dovedit însă... obrăznicuț, încercând să-și afirme autoritatea în fața intransigentei sale mame. Wu Zetian a ripostat fără să stea pe gânduri, l-a exilat și l-a numit în locul lui pe un alt fiu, care nu avea decât un rol decorativ. N-a trecut însă mult timp, și Wu Zetian nu s-a mai mulțumit cu rolul de împărăteasă de facto și pe la vârsta de 66 de ani, i-a redus titlul fiului ei la cel de prinț încoronat, și s-a numit pe sine împărăteasă în toată puterea cuvântului. Adică, mai pe chinezește, huangdi, ea fiind singura femeie din istoria Chinei, care s-a bucurat vreodată de acest titlu. Wu Zetian a purtat roba galbenă specifică împăraților, vreme de 15 ani, guvernând țara cu o mână de fier, până la destituirea, urmată de moartea ei, în 705, pe când împlinise venerabila vârstă de 80 de ani.
Trecând peste aspectele politicii și administrației, Wu Zetian a rămas în istorie și pentru neostoita ei pasiune pentru concubini. De care s-a înconjurat ca un Hugh Hefner antic, creându-și un harem de invidiat.
Wu Zetian a fost un politician abil, un administrator competent și un dușman de temut pentru oricine îndrăznea să se pună de-a curmezișul ambițiilor ei, mulți dintre cei care au apucat-o pe acest drum sfârșind prin a-și pierde viața sau a fi exilați. Din acest punct de vedere, putem spune că Wu Zetian s-a aflat la polul opus față de egipteanca Hatșepsut, care guverna cu o mănușă de catifea, încercând să nu provoace pe nimeni. Pentru a-și asigura controlul, Wu Zetian a extins competențele poliției secrete, care a răspândit cu generozitate teroare, mai ales la începutul domniei sale oficiale. Pe de altă parte, împărăteasa era unanim recunoscută nu doar pentru competența și calitățile ei de lider, ci și pentru talentul deosebit de a promova oameni capabili în funcții oficiale și de a-i înlocui, în schimb, pe dată, fără nici cea mai mică ezitare, pe funcționarii nepricepuți și nepregătiți.
Moștenirea: Wu Zetian a lăsat în urmă o Chină prosperă, cu granițe mai vaste decât fuseseră înaintea venirii ei la putere, și cu oameni ceva mai educați, grație reformelor întreprinse de ea în domeniul învățământului. În același timp, ea a promovat drepturile femeilor, care au putut pentru prima dată să-și folosească propriile nume și au primit puterea politică și juridică de a avansa ierarhic în societatea chineză. Wu Zetian a lăsat și o amprentă spirituală asupra Chinei, care și-a întors în vremea ei fața de la taoism, adoptând budismul drept religie de stat.
Elisabeta I a Angliei
- 45 de ani de mariaj cu țara-
Elisabeta, cea mai mică fiică a regelui Angliei, Henric al VIII-lea, descrisă de prima ei guvernantă drept "cel mai blând copil pe care l-am cunoscut vreodată", s-a născut dintr-o dragoste plină de aventuri, care avea să conducă, între altele, la schimbarea religiei de stat, din catolică în protestantă. Pe când avea trei ani, mama ei, Anne Boleyn, a fost decapitată, la ordinul propriului soț, care s-a recăsătorit apoi de nu mai puțin de patru ori, în încercarea disperată de a obține un moștenitor de sex masculin. Între timp, micuța roșcată, cunoscută pentru inteligența ei ascuțită, a devenit una dintre cele mai educate femei ale tinerei generații, vorbind nu mai puțin de șapte limbi străine și fiind un as în materie de retorică și filozofie. La moartea lui Henric al VIII-lea, Elisabeta a ajuns în custodia văduvei acestuia și a noului ei soț, care, din câte se pare, a abuzat-o fizic pe prințesă, fiind apoi arestat și decapitat. Răul fusese însă făcut, Elisabeta rămânând puternic marcată de cele întâmplate, pe când avea doar 14 ani. La acea vreme, tronul era ocupat de fratele ei minor, Eduard al VI-lea, care a murit însă după câțiva ani. A urmat domnia de numai 9 zile a verișoarei lui Eduard, Jane Grey, și apoi, cea a surorii sale mai mari, Maria I. În 1558, regina a murit, și tronul i-a revenit, în sfârșit, Elisabetei, care avea pe atunci doar 25 de ani.
Când e să fie, este...
De la bun început, s-au făcut presiuni, inclusiv din partea Parlamentului, ca Elisabeta I să se mărite, însă regina n-a făcut decât să-și ducă diverșii pretendenți cu vorba, an după an, până când a ajuns la bătrânețe. Negocierile pentru o căsătorie sau alta au fost însă fructificate din plin de încăpățânata (și greu pățita) "Regină Fecioară", ele constituind, adesea, elemente-cheie în politica externă. Într-un discurs susținut în fața Parlamentului, în 1559, Elisabeta I a amintit de ritualul încoronării ei, în decursul căruia a fost cununată, simbolic, cu regatul. În ochii reginei, ea era măritată cu Anglia, în vreme ce supușii îi erau copii. Odată cu trecerea anilor, celibatul Elisabetei a ajuns să inspire un adevărat cult, ea fiind reprezentată în pictură și poezie nu ca o femeie obișnuită, ci ca o fecioară sau chiar zeiță. De altfel, imaginea ei era un capitol căruia Elisabeta I îi acorda multă atenție, niciun detaliu, oricât de mic, al impresionantelor sale apariții publice nefiind vreodată lăsat la voia întâmplării. Pe parcursul domniei de aproape jumătate de secol, Elisabeta I, prima care a recunoscut că un monarh guvernează cu aprobarea poporului său, a avut înțelepciunea de a se înconjura de un grup de consilieri de încredere și de a colabora, mereu, cu Parlamentul. În tot ceea ce făcea, ea manifesta, totodată, o mare prudență. Uneori, părea de-a dreptul ezitantă, însă istoria a dovedit că de multe ori aceste "bâlbe" politice erau simple tertipuri, regina căzând aproape de fiecare dată în picioare, ca o pisică agilă.
Din punct de vedere religios, Elisabeta I a fost relativ tolerantă, evitând să o apuce pe calea persecuțiilor sistematice, care caracterizaseră perioada de dinaintea urcării ei pe tron. Această abordare, combinată cu carisma personală și cu epoca de stabilitate și prosperitate dăruită Angliei, au transformat-o pe Elisabeta I în acea rară figură de conducător, care este iubit, respectat și apreciat de propriul popor.
Moștenirea: Stabilitatea asigurată Angliei de cei 45 de ani de domnie ai Elisabetei I, rămași în istorie drept o veritabilă epocă de aur, au ajutat la crearea unei identități naționale, au consfințit transformarea țării, din catolică în protestantă și la afirmarea Angliei drept unul dintre cele mai puternice state europene, atât din punct de vedere economic, cât și din perspectivă politică și militară. Deși nu a fost considerată o mare protectoare a artelor, sub domnia ei acestea au cunoscut o înflorire deosebită, iar teatrul englez, în frunte cu nemuritorul William Shakespeare, a ajuns la apogeu.
Împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei
- 34 de ani, cu hățurile în mâini -
La drept vorbind, Ecaterina cea Mare nu ar fi avut ce să caute la conducerea Rusiei. De origine germană, Sophie Augusta Frederika de Anhalt-Zerbst a venit pe lume în Pomerania, în 1729. Era prințesă, dar nu una de rang înalt. În plus, familia ei nu o ducea prea bine cu banii. Dar și în aceste condiții, Sophie a primit o educație aleasă și chiar s-a dovedit o elevă silitoare - singurul dintre profesorii care s-a declarat dezamăgit de prestația ei fiind cel de muzică. La 10 ani, și-a întâlnit pentru prima dată viitorul soț, adică bărbatul ce avea să devină țarul Petru al III-lea. A fost antipatie la prima vedere. Totuși, în 1744, tânăra prințesă ajunsă în Rusia s-a pus grabnic pe învățat limba țării, a trecut la ortodoxie, luându-și numele Ecaterina și, la 16 ani, și-a unit destinul cu cel al Marelui Duce Petru, urmașul la tron al țarinei Elisabeta. Mariajul a fost un dezastru, cei doi soți fiind complet nepotriviți. Mai mult, spun gurile rele, ani la rând, cununia nici măcar nu a putut fi consumată, din cauza unor probleme medicale de care suferea Petru. Nemțoaică pragmatică, în loc să se resemneze la o viață cenușie și tristă, Ecaterina s-a pus pe devorat cărți și... ei bine, bărbați. Astfel, ea s-a ales cu câțiva copii, precum și cu o cultură de invidiat, inclusiv în materie de politică. În 1762, când soțul ei a devenit țar, sub numele de Petru al III-lea, Ecaterina avea deja la curte o importantă rețea de aliați. Zadarnic a încercat Petru al III-lea să o țină departe de el și de tron, preferând compania unei amante. La numai șase luni după întronare, Ecaterina a dat o lovitură de stat, bietul Petru al III-lea fiind asasinat de fratele amantului țarinei. Două luni mai târziu, ea a fost încoronată la Moscova, devenind astfel, în mod oficial, țarina Ecaterina a II-a a Rusiei.
Ecaterina a II-a era, înainte de toate, o minte luminată a timpurilor ei, care erau chiar cele în care se afirma curentul iluminist, ale cărui valori au fermecat-o întru totul pe țarină (ea a corespondat, nu mai puțin de 15 ani, cu marele scriitor și filozof Voltaire și, după moartea lui, a achiziționat biblioteca acestuia, care a ajuns la Ermitaj, alături de biblioteca unui alt mare reprezentant al iluminismului francez, Denis Diderot). De îndată ce a ajuns la putere, Ecaterina a II-a și-a suflecat mânecile și s-a pus pe treabă, încercând să-și transpună în realitate ampla viziune a unei Rusii modernizate. N-a fost însă ușor. Făcând "inventarul" la începutul domniei, țarina a fost îngrozită să constate în ce situație dificilă se afla Rusia din punct de vedere economic și social. Reformele ei au fost profunde și au vizat nenumărate domenii. Dar marele merit al guvernării Ecaterinei a fost înverșunarea și pragmatismul cu care ea s-a străduit să pună în operă viziunea unei Rusii moderne.
Moștenirea
Ce a lăsat Ecaterina în urmă a fost departe de a fi perfect, dar infinit mai mult decât ce găsise la venirea ei în țară. Împărăteasa a reorganizat administrația imperiului, a introdus primele bancnote, a încurajat imigranții străini, mai ales germani, să vină în Rusia, oferindu-le pământ gratuit și scutire de taxe, pentru a le sluji țăranilor ruși drept model de cinste și hărnicie. A adus, totodată, în țară, medici, ingineri, meșteșugari și arhitecți, a încercat să elaboreze un cod de legi și a făcut enorm pentru a ridica nivelul de educație al poporului, decretând, de pildă, că trebuie să existe câte un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să asigure școlarizarea gratuită pentru băieți și fete. În 1764, în toiul unei epidemii de variolă, Ecaterina cea Mare a decis să se vaccineze, dând astfel un exemplu întregului popor. Împărăteasa a avut o viziune amplă și deosebit de ambițioasă și în materie de politică externă. Ea a schițat un proiect politic fenomenal de ambițios, care prevedea, între altele, ca Principatele Române să formeze un "Regat al Daciei". N-a fost să fie, însă câștigurile obținute de ea pentru Rusia au fost, oricum, spectaculoase, între ele numărându-se anexarea Crimeei și controlul asupra Mării Negre. Înfrângând Imperiul Otoman în două mari războaie, ea i-a permis Rusiei să-și extindă teritoriul pe trei continente (dacă este să includem colonizarea Alaskăi). Nu degeaba domnia ei a rămas în istorie drept Epoca de Aur a Imperiului Rus.