ELI LOTAR, "Vagabondul de rasă" se întoarce la București

Iulian Ignat
- Despre zbuciumata și bizara viață a primului fiu al lui Tudor Arghezi, devenit, la Paris, mare artist fotograf și autor de filme documentare nu se știe aproape nimic. După 50 de ani de la dispariția sa, opera lui Eli Lotar este pentru prima oară prezentată la București, orașul copilăriei și al adolescenței sale. Ampla expoziție organizată de Muzeul Literaturii Române, împreună cu Centrul Pompidou din Paris, ce poate fi vizitată până în 14 iulie, la Muzeul Colecțiilor de Artă, ne dezvăluie un pionier al fotografiei și al filmului documentar, un artist pătimaș, cu o traictorie a vieții plină de dramatism -

Băiețelul în pantaloni scurți, tuns și îm­bră­cat regulamentar, s-a cocoțat pe un sca­un și pe o carte groasă pentru a ajun­ge cât de cât la înălțimea tatălui. Acesta, un domn cu o stufoasă mustață, privește spre aparatul de fo­to­grafiat mândru și ușor amuzat. Mâna sa îl ține pe co­pilul de patru ani de braț, iar mâna acestuia e așe­zată finuț pe gulerul cămășii tatălui. Un deget îi atinge gâtul. Fotografia făcută în 1909, în studioul unui fotograf din Geneva, pare o imagine clasică a unui cuplu obiș­nuit tată - fiu, dar ea ascunde o istorie zbu­ciu­mată, începută încă dinainte de nașterea copilului și continuată timp de aproape șase decenii. Pentru că cei din fotografie sunt Ion Nae și Eliazar Theodorescu, mult mai cunoscuți prin pseudonimele lor, Tudor Arghezi și Eli Lotar.

*

În 1904, Tudor Arghezi trăia deja de patru ani la Mănăstirea Cernica, scria poe­zii, redacta o revistă și încerca să înțeleagă dacă viața monahală i se potrivește cu ade­vă­rat. Răspunsul a venit atunci când a în­tâlnit-o, cel mai probabil într-un cerc de po­e­zie, pe profesoara de științe naturale Cons­tanța Zissu, cu șase ani mai în vârstă ca el. Când din idila înfiripată, aceasta a rămas însărcinată, și-a luat concediu și s-a refugiat la Paris, acolo unde, pe 31 ianuarie 1905, s-a născut Eliazar Lotar. Arghezi a venit la Pa­ris să-și vadă pentru scurt timp copilul, apoi cei doi s-au despărțit. Mama a revenit în România, Ar­ghe­zi a plecat în Elveția și în Italia, unde a stu­diat, a scris și s-a întreținut din diferite slujbe, iar bă­ie­țelul a ră­mas într-o suburbie a Parisului, în gri­ja unei doici. Existența monahală a lui Tudor Ar­ghezi s-a sfârșit în noiembrie 1905, la 25 de ani, când a demisionat din funcția de dia­con, a renunțat la viața călugărească și și-a recunoscut ofi­cial fiul, la Paris. Cel de-al doilea nume al aces­tuia, Lotar, este numele personajului principal al unei nuvele publicate de Arghezi, cu un an înainte. Copilul a fost trimis în România și crescut de bunica sa pa­ternă, până în 1910, când Tudor Ar­ghezi s-a întors acasă din peregrinările sale euro­pene. În încercarea de a echilibra situația și de a-i oferi copilului o familie legală, poetul s-a căsătorit cu Constanța Zissu, dar relația lor a rămas foarte tensionată și mariajul s-a încheiat după doi ani. Elia­zar a rămas în custodia tatălui, crescut de aces­ta, de bunica și de unchii săi.

Toate visele merg spre Paris

Cu o asemenea copilărie, era de așteptat ca ado­lescența lui Eliazar să fie ... "argheziană". La fel ca tatăl său, a absolvit cursurile Liceului Sfântu Sava din București, și, la fel ca acesta, marcat de copilăria într-o familie complicată, a fugit de acasă de mai multe ori. Cum au rămas puține documente în urma sa, de o mare însemnătate în înțelegerea personalității și carierei ulterioare a lui Eli Lotar sunt scrisorile trimise de acesta colegului său de li­ceu, plecat la Paris, Dinu Mereuță. Acesta a păs­trat scrisorile și i le-a înapoiat în 1967. Într-una din ele, Lotar îi povestea înflăcărat detaliile fugilor sale de acasă. "Prima dată când am fugit de acasă eram în clasa a patra de liceu. Am fugit în ziua de 1 mai 1919. Motivul plecării: o bătaie cu cureaua, mâncată de la un unchi de-al meu. Motivele bă­tăii: primo - dobitocia unchiului, secondo - un chiul pe care l-am tras timp de o lună, școlii. Un­chiu aflat, unchiu bătut, eu ple­cat englezește. După 15 zile de peripeții interesante (cred eu), prin Constanța, Brașov și alte orășele, timp în care poliția, alar­mată de Tata, nu a putut să mă găsească, m-am întors, dar nu acasă la unchiu, ci la Ma­ma". Altă dată, a furat bani de aca­să cu gândul de a fugi în Ame­rica, s-a îmbarcat pe vapor spre Constantinopol, iar singurul lucru ce l-a făcut să se răz­gân­dească a fost dorul de mama sa. "A treia oară am fugit în februa­rie, la mijlocul anului V, pe care l-am terminat la Cons­tanța, unde m-am permutat. Rămăsese să ră­mân definitiv cu mama. Prin mai, însă, mama s-a prăpădit și toate visurile luminoase despre viitor s-au întunecat mult pentru mine. Am pierdut în mama mea singurul sprijin sufletesc pe care l-aș fi putut avea. Mama e singurul om care m-a priceput pe mine așa cum sunt, nu așa cum mă cred cestilalți că sunt, și e singura în care aș fi avut încredere și care m-ar fi ajutat cu folos". Întors la tatăl său, a fugit din nou, la Chișinău, unde a îndurat frigul și foamea, fiind salvat de un prieten de familie și trimis la București sub escorta unui polițist. Fugile acestea aveau ca urmări anunțuri date de Arghezi la mica publicitate a ziarelor vremii, care, fie îl somau pe Eliazar să telefoneze și să vină urgent acasă, fie îi descriau în amă­nunt îmbrăcămintea în care fugise și ape­lau la bunăvoința cititorilor să trimită aca­să acel tânăr, cel mai probabil aflat într-o stare mizerabilă. Moartea mamei sale, situația tensionată de acasă, unde cea de-a doua soție a tatălui urma să nască, dorul de ducă au făcut ca scrisorile sale să se îndrepte obsesiv spre "marea eva­dare", fuga la colegul său Dinu, la Pa­ris, orașul în care Eli se născuse și care atră­gea tineri de pretutindeni. Își descria în amănunt planurile de fugă, amânările, temerile. I-a scris lui Dinu de pe drum, după călătoria de 22 de ore cu trenul, la clasa a treia, ce l-a adus la Timișoara, la în­ceputul lui decembrie 1924. De acolo, avea să treacă granița ilegal, fără pa­șa­port, cu mărunțiș în buzunare și cu un minuscul bagaj. La Ljubliana și-a vândut unui birjar mănu­șile îmblănite pentru a-și continua călătoria. La Tri­este a rămas câteva zile, până ce Dinu i-a trimis bani de tren. Dar Parisul nu l-a primit cu brațele deschise și nici cu Dinu lucrurile n-au mers cum a visat. Atras de mirajul cine­matografiei, Eli pornise spre Franța cu gândul fățiș de a de­veni un star al filmului mut. Aflăm din scrisori că trăiește pe Coasta de Azur, între Nisa și Cannes, acolo unde se tur­nau la vremea aceea multe fil­me, și că nu o duce strălucit ("Sunt în Franța de 15 luni și din acestea foarte puține zile au fost cu adevărat agrea­bile"). Joacă în filme roluri minore, face figurație și di­ferite alte munci, și plănuiește cu Dinu, rămas la Paris, și cu un prieten comun, o nouă fugă, de data aceasta pe alte continente. Curând însă, devine pragmatic și scrie că nu mai pleacă până ce nu-și satisface serviciul militar și nu devine cetățean francez. "Sunt liber ca vântul și vreau să mă folosesc de libertate ca să ajung unde vreau, la CINEMA­TO­GRAFIE".

Eli și Germaine

Dar visul de a deveni un mare actor se pierde odată ce Eli Lotar are parte de o întâlnire ce-i va schim­ba traseul. La o serată pariziană o cunoaște pe Germaine Krull, care era cu opt ani mai în vârstă ca el și avea deja o biografie furtunoasă. Născută într-o familie germană, pe teritoriul ac­tualei Polonii, Germaine și-a petrecut copilăria co­lindând Europa alături de părinți, care i-au fost și profesori. Foarte tânără și-a deschis un atelier de fotografie la München, apoi a fost arestată și ex­pulzată din Bavaria, pentru convingeri comuniste, iar peste doi ani, arestată și expulzată din Rusia pentru... convingeri antibolșevice. În timpul celui de-al doilea război mondial, avea să se refugieze în Brazilia și în Africa, apoi să fie corespondent de presă în Indochina, pentru ca peste doi ani să de­vină patron de hotel în Thailanda. Însă la data aceea, în 1926, Germaine era una dintre cele mai apre­ciate fotografe din Paris. "În adunarea aceea veselă și zgomotoasă, am zărit un tânăr de o frumusețe extraordinară", avea să scrie ea într-un volum de memorii, despre întâlnirea cu Eli Lotar. "Stătea în picioare, tăcut, într-un colț al încăperii, și părea să supravegheze toată lumea aceea cu un surâs ironic, în colțul buzelor. Ochii de un gri închis treceau de la o persoană la alta, de parcă ar fi căutat pe cineva. Era de înălțime mijlocie, foarte slab, purta un pulover de culoare închisă, cu guler, sub un costum nu tocmai nou. Deși adunarea nu excela prin eleganță, tânărul acela părea un pic cam dezorientat". Povestea amo­roa­să dintre cei doi a explodat ca șampania și l-a adus pe Eli Lotar ucenic în studioul pa­rizian al lui Germaine, acolo unde tânărul a învățat să folosească aparatul de fotografiat, să lucreze cu lumina, să-și însușească baga­jul tehnic necesar meseriei. Cei doi au făcut împreună o serie de fo­tografii de modă, însă intuiția lui Germaine i-a spus că locul foto­grafului Lotar este mai de­grabă afară, în forfota străzilor. Cei doi au început să cutreiere la nesfârșit cartierele pariziene, să descopere, să scormonească, pre­cum un fotograf cu patru ochi și cu un singur aparat. Se completau foarte bine, unele dintre fotogra­fiile făcute atunci nici nu pot fi atribuite cu exactitate unuia dintre ei. Eli avea ochi pentru amănun­tele arhitecturii și ale peisajului in­dustrial, iar Germaine era în­cân­tată și inspirată de exuberanța străzii. "Metal", cartea scoasă în 1928 de Germaine Krull, avea să fie catalogată, șapte decenii mai târziu, drept una dintre cele mai importante cărți ale istoriei foto­grafiei. Cultural și intelectual, Pa­risul era cel mai efervescent oraș al planetei, iar cei doi frecventau asiduu cercuri de pictori, regizori, scriitori, trăiau viața la maximum. Au rămas printre pionierii repor­tajului fotografic, colaborând cu câteva dintre cele mai importante reviste. Treptat, Eli își câștigă independența, devine un fotograf apre­ciat și căutat, și în afara tan­demului său cu Germaine. După ce și-a căutat propriul stil, foto­gra­fiind orașul de sus, de la balcoane, sau de la nivelul solului, el este atras de un alt Pa­ris, nu cel turistic, splendid, ci cel al mahalalelor mi­zere, al vagabonzilor și al prostituatelor, al ha­malilor și al oamenilor sărmani. Totodată, foto­grafiază forfota vieții de noapte, cu cele mai în vogă spectacole de cabaret și realizează portrete ale artiștilor și intelectualilor vremii. Fotografii semnate de el ajung în importante expoziții inter­naționale de grup. Brutalul său fotoreportaj despre abatoare îi aduce numeroase laude și este publicat în multe reviste. În tot acest timp, scrie un reportaj care-i însoțește fotografiile, având ca subiect mun­ca sisifică a muncitorilor olandezi, de a ridica un dig în lupta cu marea. Ajunsese în Olanda, îm­pre­ună cu fostul iubit al lui Germaine, regizor, care realiza un film documentar. De altfel, chiar atunci, Germaine s-a căsătorit cu acesta, însă a fost doar un mariaj de conveniență, pentru a obține un pa­șaport olandez. "Această înverșunare a oamenilor împotriva naturii este un spectacol magnific și atât de emoționant, încât l-ai admira până la pierderea de sine, cu tălpile lipite de pământ", scrie Eli Lotar în articolul său. Impresionat de condițiile de muncă de pe șantier, de lupta omului de rând, începe să se implice politic și social, iar fotografiile sale se îndepărtează de zona abstractă, pur estetică. Se ocupă de secțiunea de fotografie a Asociației Scriitorilor și Revoluționarilor și plea­că în Spania, pentru a fotografia celebrările stra­dale ale victoriei comuniștilor în alegeri. Însă, în­cet încet, se îndepărtează de fotografie, atras ca un magnet de lumea filmului, aflat în plină ex­plo­zie și care hipnotiza milioane. Iar Eli Lotar era unul dintre ei.

"Transfug către cinema"

Douăzeci de ani mai târziu, Lotar avea să-i scrie lui Germaine Krull, cu care a păstrat toată via­ța legătura, chiar dacă relația lor amoroasă se în­cheiase, că se consideră "un transfug către ci­nema". Atunci, în anii 30, Lotar a participat la înflorirea unui nou domeniu al cinematografiei: filmul documentar. A fost un om cheie în singurul documentar realizat de unul din regizorii em­ble­matici ai istoriei cinematografiei, Luis Bunuel. Turnarea filmului "Pământ fără pâine" i-a dus pe Lotar, Bunuel și o foarte mică echi­pă, prin zone montane izo­late și extrem de sărace ale Spa­niei. În acei ani, Eli Lotar și-a împlinit visele adolescenței: a călătorit îndelung, în special pe mare, și a lucrat în lumea fil­mu­lui, ca director de imagine sau fotograf de platou. În 1938, a călătorit în Indochina, iar la întoarcere s-a căsătorit. Doi ani mai târziu a fost mobilizat în armata franceză, iar după capitulare, a pornit pe jos până în sudul Franței, unde îl aș­tep­tau soția și prietenii. În 1941, a deschis un atelier fotografic la Cannes, iar în 44, s-a refugiat în Elveția. Un an mai târziu, i-a apărut primul film, docu­men­tarul "Aubervilliers". Dacă toa­tă viața s-a ținut departe de domeniul tatălui său, lite­ratura, poezia a răzbătut la Eli Lotar în foto­gra­fiile și în imaginile filmate. "Aubervilliers" este cea mai bună dovadă a talentului poetic al lui Lotar. Un film ce îmbină lirismul imaginilor cu mu­zica și povestirea, film apreciat atât la vremea apariției sale, cât și acum, ca parte a istoriei filmu­lui documentar. Un parc din Aubervilliers poartă numele Eli Lotar. Din păcate, a fost vârful carierei lui Eli Lotar, care a continuat să lucreze în cine­ma­tografie, să aibă colaborări în mai multe țări, în­să fără a mai realiza un film propriu. În 1956 a vi­zitat România, pentru prima oară, după 32 de ani.

Ultimul portret

În tot acest timp, Eli a păstrat legătura cu tatăl său, Tudor Arghezi, prin scrisori, o legătură mai blândă, mai puțin tensionată ca la București. Îi povestea cât de importantă este pentru el cine­ma­tografia, cum încearcă să își găsească propria voce studiind intens fotografia. Într-o scrisoare im­presionantă din 1940, Tudor Arghezi și-a deschis sufletul în fața fiului său: "Ai numărat vreodată câte ore sunt în toți acești ani? Ei bine, în acest răs­timp, m-am gândit la tine. Fratele și sora ta au crescut jucându-se în jurul mesei cu fantoma, cu ab­sența ta: «Când vine?». Și nu te-ai mai întors. În fiecare an voiam să încarc totul în mașină și să venim la Paris. Copiii au crescut cu această iluzie pe care n-am putut-o înfăptui. Visul meu dintot­deauna a fost să mă aciuiesc în Franța și, dacă ai fi fost mai puțin nerăbdător, am fi putut face asta împreună". Chiar dacă în 1926 îi scria prietenului Dinu Mereuță că vrea să-și găsească o meserie bănoasă, cum ar fi cea de aviator, Eli Lotar nu a făcut asta niciodată. A rămas, așa cum se carac­teriza în tinerețe, "un vagabond de rasă". În ulti­mii ani de viață, după ce s-a despărțit de soția sa și a pierdut legătura cu lumea filmului, a be­neficiat de sprijinul material al prietenilor din tinerețe care deveniseră celebri și reușiseră în carieră. Unul dintre aceștia a fost marele artist elvețian Alberto Giacometti, cu care împărțise o cameră de hotel în anul refugiului elvețian, 1944. Atunci, Lotar realizase o fotografie ce devenise afișul unei mari expoziții americane a lui Giacometti. După 20 de ani, spre sfârșitul vieții lor, cei doi încep un dialog tăcut, în oglin­dă, în atelierul parizian al sculptorului. Fiecare devine modelul celuilalt, subiectul ultimului proiect al vieții. Eli fotografiază și apoi se așea­ză pe scaun pozând, în timp ce Giacometti lu­crează la un bust, al său, în bronz. Ultima sculptură a lui Giacometti este un Eli Lotar foar­te slăbit, cu chipul dominat de doi ochi uriași. Părtaș la una din aceste întâlniri, scriitorul și jur­nalistul italian Giorgio Soavi scria: "Ochii lui Giacometti erau plini de licăriri ciudate, fiecare por al corpului său vibra, era cu totul în extaz. Când m-am uitat cu atenție la figurile celor doi, am înțeles secretul ce-l făcea pe Lotar să nu respire. Ceea ce-l făcea modelul ideal era faptul că era mort. Nu respira, nu gândea, rămânea concentrat pe un punct fix. Un curent electric îi stră­bătea pe cei doi, de la unul la altul, învă­luindu-i într-o reală complicitate. Ca un meci de tenis fără rachete, mingi sau fileu". Eli Lotar a mu­rit în mai, 1969, la trei ani după moar­tea lui Alberto Giacometti și la doi după dispariția lui Arghezi, tatăl său. Numele lui rămâne în istoria fotografiei și a documentarului.