Azi, când sub masca democrației pândesc alte forme autoritare de reducere la tăcere, cunoașterea trecutului nu-ți dă voie să rămâi pasiv. Cum n-au rămas, încă din primii ani ai ocupației sovietice în România, destui membri ai societății, din variate straturi sociale, care-și făceau încă iluzii că situația e pasageră și Occidentul nu o va tolera. Rezistența aceasta inițială e mai puțin cunoscută de noile generații și de aceea reeditarea mărturiei scrise de Adriana Georgescu era necesară după epuizarea edițiilor apărute la Humanitas în 1992 și la Fundația Memoria în 1999. (Profit de ocazie pentru a aduce un omagiu traducătoarei acestei cărți, Micaela Ghițescu, ea însăși fost deținut politic, plecată de curând dintre noi, căreia îi datorăm recunoștință pentru multele volume de prima mână transpuse în românește, dar și pentru neobosita activitate la "revista gândirii arestate" pe care a condus-o). Cartea Adrianei Georgescu împreună cu alte mărturii din închisorile comuniste românești sunt ca punctele numerotate pe care trebuie să le unești pentru a contura un desen, sau ca tabla pe care detectivii lipesc imagini și înscrisuri, făcând apoi între ele legături pentru descoperirea adevărului. "La început a fost sfârșitul" e în acest desen numărul 1: prima relatare despre teroarea instaurată în 1945. Autoarea ei, o tânără și frumoasă avocată și jurnalistă, șefă de cabinet a generalului Nicolae Rădescu pe când acesta deținea președinția Consiliului de Miniștri, a intrat din prima clipă în rezistența anticomunistă, alături de colegi din organizația tineretului liberal. Arestată, torturată îngrozitor, închisă în condiții inumane cu prostituate, hoațe și criminale, nevoită între cele două detenții să se ascundă, schimbând mereu adresa, tânăra fragilă a luptat din toate puterile cu frica, umilirea, boala și moartea. Mai mult, cu o dârzenie și un curaj extraordinar, a rămas fidelă ideilor sale de adevăr și dreptate. A supraviețuit la limită, atât datorită ajutorului dat de codeținuți cât și rețelei din organizația clandestină la care aderase și care i-a plănuit și pus în faptă evadarea, apoi scoaterea din țară în august 1948. La Paris, Monica Lovinescu, și ea de curând ajunsă acolo cu ultimul tren, a convins-o să-și facă publică, sub regim de urgență, mărturia, sperând astfel să deschidă ochii Occidentului față de ceea ce se petrecea dincolo de Cortina de Fier. Pe măsură ce Adriana Georgescu scria, Monica Lovinescu îi traducea în franceză paginile, iar cartea terminată astfel în timp record a apărut în 1951 la vizibila Editură Hachette. Traducerea fusese semnată cu pseudonim (mama Monicăi era ostatică la București și avea să fie asasinată, șapte ani mai târziu, în închisoare) iar numele reale ale celor ce o ajutaseră pe autoare fuseseră schimbate pentru a nu-i primejdui. În ciuda contextului stângist din mediile intelectuale franceze ("inocenți" idealiști sau "tovarăși de drum" plătiți de la Moscova), ecourile din presă au fost favorabile, ceea ce n-a schimbat totuși cu nimic efectele tranzacției de la Ialta. Cartea Adrianei Georgescu rămâne de actualitate nu doar fiindcă pune un reflector puternic pe adevărul istoric al anilor 1945-48 în țara noastră, ci și fiindcă dă un exemplu de refuz al manipulării, în condiții incomparabil mai periculoase decât azi. Îmi vine în minte o frază a lucidului Albert Camus, și ea foarte actuală: "În fața mareei în creștere agresivă a prostiei, trebuie să opunem refuzul nostru".