Mai întâi a fost votul, care pentru mulți dintre noi a însemnat o boare de aer curat. A urmat o a doua gură de aer, pe care ne-a dat-o ziua în care justiția și-a amintit că ea împarte dreptatea. Și dreptatea a triumfat. A urmat apoi partea cea mai luminoasă a săptămânii, Vizita Papei Francisc în România. Trei zile am avut cu toții deasupră-ne o aripă mare, albă, ocrotitoare, pe care o asemăn, metaforic vorbind, cu Schimbarea la Față de pe Muntele Tabor.
Deși începuseră înscrierile pentru un loc de vizionare de-a lungul traseului Papei Francisc prin București, nu m-am grăbit. Mi se părea firesc să aibă întâietate catolicii. Apoi mi-am amintit de bucuria trăită în urmă cu 20 de ani, pe 9 mai 1999, când alături de regretata noastră colegă Sanda Anghelescu, participasem, din "țarcul" ziariștilor, la Liturghia ortodoxă de la Izvor, celebrată de PF Teoctist, alături fiindu-i Papa Ioan Paul al II-lea. Ce trăiri copleșitoare... Mi-am zis pe loc: "Merg și acum!". Am intrat pe site-ul vizitei Pontifului în România și, în doi timpi și trei mișcări, aveam răspunsul că: "Înscrierea pentru vizita Papei Francisc la București s-a realizat cu succes". Și s-a făcut 31 mai. Încă de dimineață, previziunile meteo, extrem de sumbre, cu coduri galbene de ploi și vijelii, mi-au dat o stare de neliniște. Nu mai am răbdare în casă. Pornesc... Trec de cordoanele de poliție, mi se verifică biletul, o doamnă voluntar îmi întinde zâmbind o sticlă cu apă și un săculeț al pelerinului, de culoare galbenă (alături de alb, culoarea steagului Statului Vatican, al cărui conducător este Papa) care conține câteva obiecte strict necesare unui pelerin creștin. Este încă devreme, lume puțină, răsfirată pe trotuarul din fața Bisericii Luterane. Cerul, înnorat. Mă așez pe treptele bisericii. Este o stare de așteptare plină de emoție. Minutele trec. Lumea începe să vină. Sunt doamne și domni în vârstă, despre care ai zice că au ieșit la un spectacol, familii întregi, dar vine și mult "popor", cetățeni de tot felul, un amalgam pe care doar la venirea Regelui Mihai l-am mai întâlnit. Cu toții suntem strânși unii-ntr-alții. Așteptăm. Știam că Liturghia începe la 18,10. În stânga mea, o doamnă tânără, cu un băiețel, stă jos, pe bordură. Copilul, obosit, a adormit cu capul pe sacul pelerinului. În dreapta mea, doi tineri, o fată și un băiat vorbesc franțuzește. Voluntarii cară din susul străzii cutii uriașe cu săculețe ale pelerinilor. Mai e de așteptat, dar a ieșit soarele. Forțele de ordine încep să apară grupate: băieți tineri, înalți, pașnici de data aceasta. Încep să curgă silențios limuzinele oficiale. Simțim cu toții că omul pentru care stăm de câteva ore se apropie. Ora 18. Dinspre Bulevardul Știrbei apar motocicletele polițiștilor. Brusc, oamenii se agită, lumea strigă, flutură stegulețele, fotografiază. "Vivat Papa! Vivat Papa!". Convoiul merge încet, papamobilul la fel și, iată-l! Sf. Părinte se întoarce spre stânga, apoi spre dreapta și face cu mâna, zâmbind luminos. Mi se pare că îmi zâmbește chiar mie. În clipa aceea n-am mai știut dacă să fac cu mâna, să flutur stegulețul, să aplaud sau să declanșez camera telefonului. I-am zâmbit și eu Papei, cu toată fața, și m-am simțit fericită. Uralele cresc. Este o emoție care face să vibreze văzduhul. Simt cum trece de la oameni la Papă și se întoarce înapoi. Ca două unde de iubire care se înnoadă... Privesc spre stânga: în fața Ateneului, spre Palatul Regal, o mulțime de oameni așteaptă cuminți, ca Sf. Părinte să treacă și prin apropierea lor. Vor și ei să-i simtă prezența. Să-i vadă zâmbetul și să-l strige pe nume, ca pe unul de-al lor. Nu e rocker, nu e tânăr, nu e vedetă de cinema, și totuși, ne-a făcut fericiți în doar câteva clipe. Papa Francisc a adus Pacea și Iubirea în România. Dă, Doamne, să nu le pierdem prea curând!
Foto: RUXANDRA CONSTANTINESCU