Mai întâi a fost un vis simplu, de călugăr, trăit cu ochii deschiși. Să ridice o mânăstire după rânduiala veche monahicească. Călugărul se numea Ghenadie Manciu și venea din Țara Făgărașului. De ce s-a oprit într-o poiană pe Valea Mirașului, sub vârful Țeț, din Munții Șureanu, numai Dumnezeu știe. Poate de ostenit ce era sau poate fermecat de frumusețea locului. A poposit în iarba înaltă, necălcată de om, mai într-o margine umbrită de pădure. De la un timp, și-a făcut din mâna dreaptă căpătâi și a căzut într-un somn greu. Și-atunci a fost un al doilea vis, venit de Sus, ori poate chiar o vedenie îngăduită de Dumnezeu. Un soldat în uniformă romană, cu pelerină roșie, călare pe un cal alb ca spuma laptelui a străbătut poiana până lângă monah. Când l-a văzut, în vis ori aievea, că n-a știut niciodată să spună, călugărul s-a temut că e un zbir al stăpânirii. Mai ales că soldatul l-a întrebat: "Ce vrei să faci aici?". Apoi, însă, a mai rostit câteva cuvinte care i-au îmbărbătat inima: "Dacă ți-e gândul la o mânăstire, să o ridici fără grijă, că-ți voi da ajutor". Abia atunci a înțeles părintele Ghenadie că i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Și lui i-a închinat sfântul lăcaș.
Era în 1950, vreme de prigoană comunistă contra creștinilor, dar părintele Ghenadie tot a izbutit să clădească o bisericuță din lemn și câteva chilii, în numai doi ani. O asemenea minune este dovada că într-adevăr l-a avut de partea sa pe Sfântul Gheorghe.
În jurul părintelui s-au adunat câteva maici, iar obștea din acel cuib de vulturi, la care nu se putea ajunge decât luând muntele în piept, a înflorit an după an. Zvonul că în creierii munților se află un preot vrednic și câteva monahii îmbunătățite s-a răspândit prin satele de la poale. Oamenii luau drumul muntelui tot mai des, ca și cum ar fi mers să-și ostoiască setea la un izvor minunat. Bucuria creștinilor a stârnit însă vrăjmășia regimului. În 1959, Schitul Țeț a fost închis, și călugării alungați. Mai bine de trei decenii, vinul și pâinea nu s-au mai prefăcut aici în Sângele și Trupul Domnului, iar glasul clopotului nu s-a mai auzit. De alți treizeci de ani încoace, însă, îngerii cântă iarăși, la fiecare Liturghie, dimpreună cu maicile, iar toaca și clopotul măsoară ceasurile zilei. Șirul slujbelor a fost refăcut de părintele Sofronie Boboia, care, din porunca arhierească, a luat reconstrucția schitului de la zero. Biserica veche era mâncată de umezeală la temelie, așa că a trebuit dărâmată și refăcută. Chiliile de odinioară se prăvăliseră în sine, drept care părintele a dormit o iarnă într-o colibă lipită cu pământ, în pădure, până și-a putut încropi un adăpost mai acătării în tinda bisericii. Încet, încet, i s-au adăugat și maici, întâi două mai în vârstă, care mai fuseseră la Țeț, Filofteia și Ioresta, apoi surori tinere, aproape copile atunci, între care și stareța de azi, maica Rafaela Purda. Acum obștea numără douăzeci de maici. Între timp, au fost construite chilii, trapeză, un paraclis și câteva ateliere - de pictură, de sculptură, de croitorie. Paraclisul poartă hramul Sfântului Gheorghe, iar biserica este închinată Nașterii Maicii Domnului.
Urcușul ispășirii
Unul dintre cele mai dragi drumuri din vestul țării îmi este cel de pe Valea Frumoasei, până la lacul Oașa, încununat cu vestita mânăstire care și-a luat numele de la luciul acela de apă. Poate pentru că e un drum splendid, lin și bătut de mai puțină lume. Poate pentru că m-am învățat cu el. Poate pentru că la capătul lui m-au așteptat de-atâtea ori Părintele Iustin cu obștea. Sau pentru toate acestea la un loc. Însă, de ani mulți, trecând pe drumul acesta, mi s-a înfipt în minte un nume straniu: Țeț. Localnicii și călătorii îi spun în fel și chip: Țețu, Țeț, Țeți... Provine de la un vârf al Munților Șureanu și stârnește tuturor curiozitatea: ce va să însemne? Auzisem că în preajma lui s-ar afla și o mânăstire, dar că e greu de urcat. Mi-am promis că voi merge cândva. Și ziua aceea a sosit, într-un sfârșit de martie, în plin post al Paștelui. Din acel moment, pentru mine, Țeț înseamnă încercare, cumpănă, teamă și bucurie deopotrivă. O emoție la fel de ciudată ca numele Țeț.
Sunt un om obișnuit cu expediții dificile, cu drumuri anevoioase și chiar primejdioase, abia deslușite în păduri sau pe creste de munte, străbătute pe furtună sau prin zăpezi uriașe. Niciodată n-am simțit vreo îndoială sau vreun fior de teamă. Dar mergând către Țeț, am reînvățat să mă rog fierbinte lui Dumnezeu. Drumul e viclean, pornește de după barajul lacului Tâu, ca unul de țară, liniștit, prin mijlocul unui peisaj dezolant, de păduri masacrate fără milă, și apoi tot urcă blând, ademenitor... Pe marginile lui, bușteni care așteaptă să fie duși la joagăr. Înainte, sclipiri de primăvară crudă, verzi-aurii-azurii. Șleaurile făcute de camioanele încărcate de lemne nu pun probleme unei mașini de teren și totul pare bine, până ce îți iese în față indicatorul spre Mânăstirea Țeț, care mai întâi te îndeamnă să o iei la picior pe o coastă în care sunt săpate trepte scurte și iuți. Este de mers cam jumătate de oră, pe o cale destul de abruptă, pentru cine are cât de cât antrenament. Dacă ești mai comod și, mai ales, dacă nu știi ce te așteaptă, continui cu mașina pe drumul forestier, care devine, cu fiecare metru, mai periculos, mai ales primăvara și toamna, când lutul e înmuiat de topirea zăpezilor sau de ploile nesfârșite. Firul negru care desparte culmea de hău și viața de moarte se tot subțiază, ia curbe strânse și amenință să te azvârle în prăpastie la cea mai mică greșeală. Preț de vreo doi kilometri vei trăi cu senzația că mergi pe o sârmă extrem de subțire, la multe mii de metri deasupra pământului, fără plasă de siguranță. Vei avea timp să-ți recapitulezi izbânzile și ratările din viață și, poate, vei deveni nițel mai credincios. Ultimii metri te vor umple însă de o bucurie cum poate n-ai cunoscut niciodată. Nu e de colea să simți că Dumnezeu ți-a dat o nouă șansă la viață. O bucurie care crește cu fiece minut, ca o flacără, sub efectul de lupă al cerului răsturnat peste munții care înconjoară mânăstirea, peste chilii și biserică, peste chipurile monahiilor. O lumină nepământeană se revarsă din cer la Țeț.
Maica Rafaela și ceata de îngeri
Mânăstirea Țeț este un liman. Un capăt de drum, dincolo de care nu mai sunt decât stâncile și pădurea, vietățile cele neîmblânzite și susurul apelor repezi de munte. Un capăt de lume, căci aici se leapădă duhul lumesc pentru hainele îngerești ale călugăriei. Un loc al regăsirii de sine și al descoperirii lui Dumnezeu. Sfârșitul fricii și începutul bucuriei. Și cu adevărat, nu vei găsi la Țeț fețe întristate și uși închise, ci, dimpotrivă, maici vesele și primitoare, care-și sacrifică tihna pentru a odihni sufletește orice pelerin.
Douăzeci de maici, tinere, intelectuale, talentate și puse pe făcut minuni. Întâi cu ele însele, prin creștere duhovnicească, apoi cu tot ceea ce întreprind: pictură, cântări la strană, gospodărie... Minuni care se revarsă binefăcătoare și asupra creștinilor ce poposesc la Țeț. Dacă le întrebi ce le-a îndemnat să fugă de lume tocmai aici îți vor răspunde: vocația călugărească.
"Mi-am dat seama că sunt făcută pentru mânăstire, când am ajuns odată la Schitul Găbud, de pe malul Mureșului. Acolo am simțit chemarea lui Dumnezeu. Aveam un logodnic, trebuia să ne întemeiem o familie, dar mai mult mi-am dorit mânăstirea. Și atunci, duhovnicul mi-a poruncit să vin la Țeț, căci e cea mai apropiată mânăstire ca rânduială de Schitul Găbud și de Mânăstirea Oașa, cele două obști care mi-au deschis ochii duhovnicești. Mi-am dat demisia din postul de grafician și am venit. Am rămas în primul rând pentru că mi-a plăcut maica stareță Rafaela, apoi pentru atmosfera foarte duhovnicească de aici. E vital să-ți placă mai-marele tău și să ți se potrivească ritmul mânăstirii" - mi-a mărturisit sora Simona.
"Întâi am fost într-o tabără la Mânăstirea Oașa. Mi-a plăcut atât de mult, încât am tot revenit. Mi-am găsit acolo și duhovnic. Și, la un moment dat, mi s-a descoperit că voiam să vin la mânăstire. Părinții de la Oașa m-au sfătuit să vin la Țeț. Sunt deja de peste un an aici și îmi place. Mă bucură izolarea și liniștea, faptul că suntem în vârful muntelui și că ne putem dedica numai celor ale călugăriei. Iar dragostea maicii starețe este cea care ne ține nu doar împreună, ci și în lucrarea duhovnicească pe care o avem" - mi-a spus și sora Alina.
Nu întâmplător am ales să le întreb pe cele mai proaspăt venite în obște ce le-a adus și mai ales ce le ține la Țeț. Și nu m-am înșelat. Nu vreo decepție suferită "afară" le-a împins spre Mânăstirea Țeț, ci bucuria pură, entuziasmul credinței și tihna locului care, toate, acționează ca un magnet. De altfel, impresia mi-a fost reconfirmată și de maica stareță Rafaela, în dialogul pe care l-am purtat.
"Am ales bine. Monahismul mi se potrivește întrutotul"
- Preacuvioasă maică stareță, Mânăstirea Țeț este ca un cuib de vulturi, greu accesibil - nu doar pentru răuvoitori, dar și pentru prieteni. Am crezut că îmi pierd viața pe drum. Oare de ce fug monahii pe astfel de creste, care iarna, când se acoperă de omăt, nu mai lasă pe nimeni să se apropie de mânăstire? De ce caută cu tot dinadinsul "pustia", mai ales niște maici?
- Pe Dumnezeu îl găsești pretudindeni, nu doar în munte și în singurătate, dar firea noastră omenească este neputincioasă și are nevoie de condiții speciale pentru a-L putea "vedea". Pe de altă parte, în noi, călugării, cred că e sădită din naștere vocația monahismului, și atunci când ți-o descoperi, vrei tot mai mult să te unești cu Dumnezeu, ceea ce, inevitabil, te îndepărtează de lume. Nu neapărat că eu nu port lumea în mine - căci purtăm în noi tot universul, fiecare dintre noi -, doar că atracția spre Dumnezeu e atât de mare, încât simt tot mai puțin lumea și tot mai mult pe El. Vedeți, sigur că putem fi cu gândul și inima la Domnul, și dacă mergem în lume, dar lumea te obligă să te împarți. Fiind alături de alții, nu ți se vor mai duce toate gândurile la Dumnezeu și nici inima ta nu va mai tânji doar după Hristos. Mie îmi sunt foarte dragi oamenii, iar părinții și rudele apropiate cu atât mai mult, dar chiar și față de ei simt nevoia să iau distanță pentru a fi cu Dumnezeu.
- Sfinția voastră când v-ați descoperit vocația monahală?
- Cred că din copilărie, deși am conștientizat mai târziu. În sensul că de mică mi-au plăcut slujbele, toată rânduiala noastră creștină, ba am introdus și postul în familie, că la noi nu se postea, așa încât părinții mei au intrat la gânduri. "Ce-o fi cu fata asta a noastră?" - se întrebau. Și mă obligau să merg la concerte și petreceri cu frații mei. Dacă nu mergeam eu, nu-i lăsa nici pe ei, și-atunci o făceam de dragul lor. Dar nu simțeam că mă bucură sau mă împlinește așa ceva. Eram și eu adolescentă, la vârsta la care te îndrăgostești pentru prima dată, dar nu mă interesau lucrurile astea. Veneau băieții care mă plăceau și mă încălțau ca pe prințese, ca să mă scoată din casă, iar eu nu mă lăsam dusă. Altceva dorea sufletul meu pentru sine. Și am ales: acum aproape 30 de ani, la vârsta de 18 ani, am plecat la mânăstire. Părinții n-au fost de acord, dar n-au avut ce face. Mai ales că mama a avut câteva încercări din care a înțeles că trebuie să mă lase să vin la mânăstire. S-a dovedit însă că am ales bine, că mi se potrivește cu totul monahismul. Studiile mi le-am desăvârșit în mânăstire, am urmat Facultatea de Teologie - Secția de Artă Sacră și așa mi-am mai descoperit un talant, acela al picturii de icoane. Pictez cu inima, de acolo se aștern în icoane sfinții, nu din minte sau din meșteșug. Eu și cu o verișoară de-a mea am fost printre primele viețuitoare aici, chiar de la început, alături de părintele Sofronie Boboia. Căram cu spatele tot ce era nevoie pentru mânăstire. Aici nu era nimic. Dormeam în niște cabane, mai jos. Dar nu mi s-a părut niciodată greu. Nici acum nu e totul gata. Atelierele noastre sunt improvizate în camere mici, gândite drept chilii, și ne trebuie spații mai generoase, pentru a ne desfășura.
"Slujbele de noapte sunt cele mai frumoase, te lași cu totul în rugăciune"
- Am vorbit cu câteva maici care mi-au mărturisit că Mânăstirea Oașa a avut o influență mare în a le convinge de frumusețea vieții monahale și că au temeiuri să rămână la Țeț.
- Părinții de la Oașa și Găbud, care au primit mulți tineri de-a lungul timpului, în taberele pe care le-au organizat, au ajutat mulți creștini să-și descopere vocația monahală. Azi vin în mânăstiri tineri de mare calitate intelectuală, cu studii superioare și cu talente artistice remarcabile. La noi în mânăstire, toate maicile au absolvit o facultate, toate au avut ocupații bune în lume, n-au ajuns aici de sărăcie sau pentru că au trecut prin dezamăgiri. Le place rânduiala, rugăciunea, munca, ordinea, deși ducem o viață mai austeră, cu slujbe care încep de la 4 dimineața.... E un efort, dar și o bucurie. Slujbele de noapte sunt cele mai frumoase, te lași cu totul în rugăciune.
"Necazurile veacului nostru sunt tot pentru mântuirea noastră"
- Puțină lume ajunge până la Țeț. Urcușul muntelui e foarte greu, dar după cum am aflat, sunt și momente din an când vin destui pelerini, mai ales vara și la hramuri. Aduc cu ei și durerile lumii?
- Din greu. Și mai aducem și noi, de câte ori coborâm cu treburi în sat sau la oraș. Suntem oprite pe stradă, uneori, să ni se ceară sfat și ajutor. Sunt foarte mulți oameni bolnavi, femei și bărbați necăjiți, cu lipsuri mari, cu copii de crescut... Doamne, multă suferință este pe lume! Și urma ei rămâne și în sufletul nostru. Simțim zbaterile și durerile ei direct în inimă, adesea, fără să ni le spună cineva. E ca și cum, într-o seară liniștită de iarnă, când e pace deplină, ar ajunge până la noi un suspin adânc, de dincolo de păduri și de munți. Mila lui Dumnezeu! Căci necazurile veacului nostru sunt tot pentru mântuirea noastră.
- Sunteți tânără, maică stareță, și înconjurată de tinere! Ce i-ați sfătui să facă pe cei de o vârstă cu sființiile voastre, pentru a și-L apropia pe Hristos?
- Cum zicea părintele Teofil Pârâian: "Ca să ajungi la bucurie, mai întâi la datorie". (Zâmbește) Pentru cei din lume e mai greu să ajungă la bucuriile duhovnicești ale monahilor... Felul în care trăim, tipicul slujbelor, ne țin într-o permanentă devoțiune față de Dumnezeu. Toate privațiunile pe care ni le impunem ne sprijină de fapt. Și-apoi, în lume, ispitele sunt mai mari. Trebuie să te lași în mâna lui Dumnezeu: "Las la tine, Doamne, să desăvârșești Tu, că știi cine sunt și ce pot". Părintele Rafail Noica spune: "Cereți-i lui Dumnezeu imposibilul, nu posibilul, cereți-i ce nu e la îndemâna voastră!". Deci, rugăciunea este începutul și prin ea se pogoară mila lui Dumnezeu. Să nu lăsăm rugăciunea. Cât de puțină, este folositoare.
Eu pun, de asemenea, mare speranță în iubire. Iubește-ți aproapele, fii bun cu toți, dăruiește un zâmbet, o vorbă bună, dă o mână de ajutor, fii cu inima lângă cel care are nevoie, înconjoară-i cu afecțiune pe oamenii pe care îi cunoști, privește-l pe orice străin ca pe un frate... Chiar dacă nu-ți afli pacea desăvârșită, e un pas mare către Dumnezeu. De la dragoste se dezleagă toate. Dacă ai dragoste, ai și putere de jertfă. Și, încet, încet, capeți râvna aceea care te sfințește. Strădania de a trăi, în lumină, și de a-l merita pe Hristos.
Foto: Colecția Mânăstirii Țeț și autorul