Un drum care nu anunță nimic
Din Aiud, potrivit indicatorului înfipt într-o intersecție, intru pe o vale înveselită de verdele crud al pădurii și al ierburilor din grădini, multe părăsite. Văd câte o livadă neîngrijită, cu prunii copleșiți de licheni. Altundeva, mărăcinii au crescut mari. Parcă nimic nu anunță minunea pe care o aștept! Abia după vreo 20 de km, ca niște porți medievale uriașe, răsar în față Cheile Vălișoarei, două stânci cenușii. Opresc să fac câteva poze, zăresc peste apă și un castel din piatră renovat. Apoi, din nou la drum, spre Rimetea. Imediat, valea se deschide. De o parte și de alta a drumului, pe un teren întins ca în palmă, fâșii de verde și brun alternează ca într-un tablou. Iar la marginea câmpurilor, cresc versanți stâncoși, gri, cuprinși de flăcări de verde primăvăratic. Vulturii se rotesc deasupra brazdelor abia răsturnate de pluguri. În sfârșit, recunosc spinarea de piatră a muntelui Piatra Secuiului, la poalele căruia se întinde Rimetea. Aș fi vrut să fie soarele ăla pe care l-am văzut în fotografii, o lumină transparentă curgând pe stânci, ca un șuvoi de miere prelinsă dintr-un blid, dar azi sunt neguri și plouă mărunt.
Rulota cu langoși
Cum cobor din mașină, sunt atras de gălăgia veselă a unor săteni secui, așezați la o masă lungă din lemn, sub un brad din care picură apa ploii mărunte. Sunt femei și bărbați, unii cu ranițe verzi în spinare, iar eu nu pricep o boabă din discuțiile lor întrerupte de hohote de râs sănătos. La câțiva pași, fixată bine pe pământ, ca să nu o ia la vale, e o rulotă obișnuită, din care două femei vând cutii cu bere, cafele, dar mai ales langoși presărați cu cașcaval ras și smântână. Iulia și Eva sunt reginele langoșilor din Rimetea. Aici începe orice incursiune în teritoriul, dar și în trecutul așezării. De aici pornesc toate drumurile către creasta din piatră și către secolele când sătenii scoteau din pământ minereul de fier. Una dintre femei dă pe răzătoare o bucată de cașcaval. O ninsoare abundentă cade peste gogoașa fierbinte. Cumpăr una și mă retrag la o masă din lemn, sub un brad care picură. Țăranii secui au plecat, cine știe pe unde. Poate la vreo stână, poate la tăiat de lemne. În jur e liniște, aud numai foșnetul ploii. Apoi, subit, din turla bisericii, clinchetul cristalin al clopotului țâșnește ca o arteziană.
Meșterul cu cercel în ureche
Un panou informativ, plasat în centrul satului, oferă călătorului toate informațiile pentru o excursie completă. Sunt atât de multe locuri, încât stau pe gânduri în ce direcție să pornesc. Să mă duc spre "Șirul de sus" sau spre "Șirul de jos"? E vorba, cred, de șiruri de case. Să vizitez "Casa iobăgească din 1749" sau "Casa iobăgească din 1668"? Sunt, în total, 29 de obiective. Aleg moara de apă. Merg pe o stradă mărginită de case renovate, cu garduri noi, din lemn brun. Bat la una din porți și-mi deschide un bărbat subțire, nebărbierit, cu cercel în urechea stângă. Îl cheamă Both Istvan. Meșter priceput la toate: tâmplar, dulgher, fierar, morar și un excelent ghid. "Eu am învățat limba română în armată. Am fost bucătar și veneau superiorii să le gătesc ochiuri. La început n-am priceput. Le ziceam că eu nu gătesc ochi, n-am treabă cu ochii. Apoi am știut ce voiau". Moara a fost odinioară proprietatea celei mai bogate familii din Rimetea, familia Torotzkai. Din vechea instalație s-au păstrat câteva piese din lemn, inclusiv o inscripție care atestă vechimea și stăpânul: anul 1757, ilustrissima doamnă Klara Torotzkai. În mâinile ei se aflau șapte mori. A mai rămas una singură, transformată în muzeu. Istvan a cumpărat-o de la un proprietar care o cumpărase și el de la altul. Poate amintirea stăpânei de odinioară s-ar fi pierdut, dacă un meșter de altădată nu ar fi încrustat în lemn numele ei și dacă bucata din lemn nu ar fi ajuns până în ziua de azi. Memoria, uneori, are nevoie de puține lucruri ca să triumfe.
Un sat premiat
Un cuib al memoriei este și moara lui Istvan. Omul a strâns, de pe unde a apucat, obiecte vechi, de la unelte la fotografii, de la scule de atelier la piese de mobilier tradițional. Dacă a fost nevoie, a scos bani din buzunar și a plătit cinstit. Apoi a venit acasă cu lucrul primit sau cumpărat și, dacă a fost stricat, l-a reparat și l-a făcut să arate ca nou. Soția lui a învățat să picteze. Tot mobilierul e repictat de ea. Masa pe care îmi pun caietul, ca să notez, e pictată bogat, cu flori de câmp pe fond verde, cum sunt vara fânețele Rimetei. "Eu am fost plecat la muncă în Ungaria, dar numai o lună. Tata mi-a zis să mă întorc și să mă însor în sat. Așa am făcut. El a fost rotar de meserie. Eu am învățat tâmplăria. Turismul aici la noi a început de vreo 10 ani. De atunci mi-am amenajat și moara, am și o păstrăvărie. Vin aici turiști mulți, chiar și din București", povestește meșterul. Vorbește o limbă română cursivă și clară. "La noi în sat nu se fură. Poți să lași mașina deschisă noaptea", mă asigură, în timp ce-l așez în fața morii ca să-i fac o fotografie. Îi strâng mâna și ies pe poartă, înapoi în strada cu case curate și garduri noi, din lemn brun. Cețurile s-au risipit pentru o clipă, iar soarele face să sclipească stâncile udate de ploaie. Culoarea calcarului e foarte schimbătoare, în funcție de vreme. Într-o singură zi, se poate schimba de câteva ori, ca un chip de om. Aci e cenușiu-întunecat, aci se luminează și strălucește, de parcă în trupul de piatră ar pulsa un suflet viu. De la stânci, îmi mut privirea către case. În 1999, organizația culturală "Europa Nostra", din care fac parte 40 de țări, printre care și România, a premiat Rimetea pentru conservarea arhitecturii. Premiul i-a sporit faima în Europa. Tot mai mulți turiști au venit aici. Pensiunile s-au înmulțit, primăria a atras fonduri europene și a pus la punct infrastructura publică.
Pâinea de fier
Rimetea e ca o floare albă, fiindcă pereții caselor - câte case, atâtea petale - sunt văruiți. Dar unde sunt rădăcinile ei? Cum a fost satul cu veacuri în urmă? Trec pragul muzeului, situat la etajul unei case de epocă, și o întâlnesc pe Agneta Lassel, cel mai zâmbitor muzeograf pe care-l cunosc. Stă la micul ei birou de la intrare, plin cu pliante și fotografii, înconjurate de bucăți de minereu de fier. "Li se spunea pâini de fier", mă lămurește Agneta. Aflu că aici, cu sute de ani în urmă, o familie de nobili maghiari stăpânea mine de fier, unde lucrau țărani secui. Fierul obținut era transformat în unelte și arme. De aici, din Rimetea, plecau către orașele și satele Transilvaniei, dar și peste munți, către Ungaria, care și căruțe împovărate cu mărfurile meșterilor fierari: lanțuri, topoare, furci, clești, secere, sfredele, ba încă și încuietori complicate. Cred că tot ceea ce-i era de trebuință gospodarului medieval putea fi produs la Rimetea. Meșterii își vindeau mărfurile, încasau banii de la negustori și îi depuneau în seifuri din fier. Când suma era completă, își construiau o casă nouă sau un atelier. Așa s-a născut Rimetea, din truda unor mineri și a unor meșteri fierari. Arheologii au găsit urme de viețuire din epoca romană, dar cu siguranță locuirea e mult mai veche, din vremea dacilor, care au avut cetăți în Munții Trascăului și au dezvoltat, prin aceste părți de țară, o importantă cultură a fierului. Faima industrială a Rimetei a scăzut și s-a stins, când au fost înființate centrele metalurgice din Reșița și Hunedoara. Începând cu secolul XIX, din minele Rimetei nu a mai fost scoasă nicio pâine din fier. Casele albe se înșiră pe ulițe drepte, ca trase cu rigla. Datorită turismului, Rimetea a renăscut. De-a lungul anului, au loc aici festivaluri cu diferite tematici, alpiniștii se cațără pe pereții verticali ai muntelui, cei curajoși sar cu parapanta, iar fotografii pândesc cele mai frumoase momente ale zilei. În sat mai trăiesc 600 de localnici, majoritatea maghiari, de religie unitariană. Turiștii care sosesc aici într-un an sunt vreo câteva mii. Poate chiar mai mulți. Rimetea figurează pe site-uri de turism internaționale. Sătenii au învățat din mers să facă turism. Au priceput repede că aceasta este marea lor șansă, într-o lume aflată mereu în mișcare.