Buna Tina

Camelia Starcescu
Bunica mea, Iustina, a fost penultima din cele cinci fete ale familiei Ciobotea și cea mai frumoasă.

Era ceva nobil în întreaga ei făptură, o blândețe fermă, o cumințenie așezată egal în ținută, în gesturi, în vorbe. Rămasă singura nemăritată atunci când, la doar 56 de ani, străbunica Ana a murit, pe Buna o curta un băiat vrednic din satul vecin. Tare-ar fi vrut Buna să-i fie soață, că Radu era bărbat frumos, harnic și gos­podar. Ba îi mai și aducea, în fiecare dimineață, flori și-i păstra un loc lângă el, în trenul ce-i ducea la uzina de la Cugir, unde lucrau amândoi. Dar vezi că-n vremurile-acelea, când lumea și țara erau sfâr­tecate de război, nici oamenilor simpli nu le era îngăduit a-și decide singuri soarta. Așa se-ntâmplase și cu ei.
Străbunicul Axente, tatăl Bunii, îmbă­trânise dintr-odată după moartea Anei și se mulțumea cumva să asculte de ăi mai ti­neri, fete și gineri, că pe el îl cam lă­saseră puterile. Mai trebăluia cât ce putea, doar ca să-i treacă ziua mai ușor, să-l îndepărteze de gânduri și de dor. Într-o zi, a venit la el Ilie, ginerele său cel mare, și-i spuse c-a găsit pețitor pentru Buna, că i-o fi venit vremea să se așeze și ea la casa ei. Străbunicul n-a zis nici da, nici ba, gân­dind, în simplitatea sa, că bine n-are cum fi să decidă altcineva fericirea fiicei sale. Dragă tare îi fusese Ana și viață frumoasă avuseseră împreună, dar ei se aleseseră sin­guri unul pe altul, nu-i împinsese nimeni cu de-a sila unul în brațele altuia. Era mulțumit de cei pe care fetele și-i luaseră de soți, dar și dacă bine nu le-ar fi fost împreună, decizia trebuia să fie a lor.
Când Buna a auzit propunerea cumnatului său, s-a înnegrit de furie. Ochii ei albaștri și limpezi ca cerul de vară își schimbaseră dintr-odată culoarea, de parcă toată noaptea lumii se ascunsese-n ei. Auzi la Ilie! Să meargă ea să se mărite la oraș, după un vădan pe care nu-l cunoștea și de care-o des­părțeau, ca vârstă, 17 ani! Nu, așa ceva nu vroia în ruptul capului! Dar Ilie părea convins că e o ocazie ce nu poate fi ratată și-o amenință că, dacă nu acceptă, apăi nici în curtea lor nu mai avea ce să caute vreodată. Se cutremură Buna. Să n-o mai vadă niciodată pe sora sa cea mare, Nana Andro­nița? Și de ce? Pentru că și-ar fi dorit să-și decidă singură soarta, fericirea, așa cum o înțelegea ea? Pen­tru prima dată, cumințenia Bunii avea să se întoarcă împotriva ei, îngenunchiind-o. Era doar începutul.

Boală grea, gelozia

A plecat Buna soție, la oraș. Se simțea singură, dar nu avea răgaz să se gândească la asta. Renun­țase la serviciu și trebuia să țină în grijă întreaga gospodărie. Când se născură pruncii, Gheorghe și Elena (mama mea), se mai lumină întrucâtva viața Bunei, își regăsise rostul și locul în propria sa viață. De dragul copiilor, îndură tot greul căsniciei. Bunicul era om pretențios, mândru, harnic atunci când se ținea departe de băutură, ceea ce, însă, nu se întâmpla prea des. Era încăpățânat și egoist, dirijând după bunul plac viețile celor din jur. Și era gelos din cale-afară, deși niciun motiv nu-i dăduse vreodată Buna cea frumoasă. "Cea mai grea boală pe lumea asta e gelozia!", îmi spunea Buna. "De asta nu te vindeci niciodată și, pe ce îmbătrânești, pe ce mai tare-ajungi să-i chinui pe ceilalți". Ea știa. Dureros știa. Că nici acasă, în satul de pe Valea Mureșului, nu mai prea avea voie să meargă, să-și vadă tatăl și surorile. Cuvintele de ocară erau un alt fel de bilet pe care-l plătea ori de câte ori dorul o chema într-acolo. Și, Doamne, câtă bătaie mai îndurase! O viață întreagă. O viață cu frică și cu scandal, cu fugit de-acasă și dormit prin curți străine, cu pruncii după ea.
Uneori, după ce răsuna strada de scandalurile făcute chiar și în miezul zilei de bunicul, Buna ieșea la stradă. Privea oamenii trecând, mai schim­ba o vorbă cu ei, cu vecinele... Și zâmbea. Își ducea cu demnitate crucea așa cum putea. Când obo­sea, se așeza pe-un scăunel micuț și-și lua în șorț câteva mere. Le tăia bucățică cu bucățică și le mânca încet, pe tihneală. Într-un fel, atunci stătea ea de vorbă cu Dumnezeu, în răgazul acela pe care-l fura zilelor prea pline cu treburi de tot felul.
Sigur că Bunei i-a trecut prin cap și gândul despărțirii, al divorțului. Mai cu seamă că, de vreo câteva ori, în trenul ce-o ducea la casa părintească, îl întâlnise pe Radu. Știind exact ce pătimește, Ra­du-i spusese că încă o iubește, că ar vrea-o de soață chiar și așa, cu doi copii care nu erau ai lui. Doar ca să-i fie și ei bine, să se simtă iubită și în siguranță. Orice ar fi făcut pentru ea, că tare dragă-i mai era și tare-l duruse când ple­case să se mărite la oraș. În­țelesese, însă, că nu fusese ale­gerea ei, dar asta nu-nsemna că duruse mai puțin. "Cum să fi divorțat?", se-ntreba Buna. "Eu nu aveam serviciu și, chiar dacă aș fi avut, legile erau strâmbe pe-atunci și mi-ar fi dat mie fata, și pe băiat lui tată-său. Cum să-i despart eu pe copii? Cum?". A doua în­genunchere din viața Bunei. Nu și ultima.

Munca ta, rugăciunea ta


A-ncercat să-și ducă viața liniștit, atât cât îi stătea în putere. Avea un fel de cult al muncii, o bucurie a lucrului bine făcut. Și robotea de dimi­nea­ța până seara, fără odihnă. Casa era mereu gri­jită, de gătit, gătea aproape în fiecare zi, că mof­turos era și la mâncare bunicul. Impecabilă era și grădina. Copiii, curați, cuminți și puși la rând, să nu râdă lumea de ei că n-au, cum au alții, de toate.
"Munca ta e rugăciunea ta", se spune. Dacă-așa o fi, atunci Buna se ruga necontenit, prin fiecare dintre muncile sale de peste zi. Făcea plăcinte sau prăjituri săptămânal, cămara și pivnița-i erau mereu pline de bunătăți, la ceas de toamnă. De toa­te știa face Buna. Când copiii crescuseră și se-așe­zaseră la casele lor, a gătit și pentru ei, că, deh, erau tineri, aveau servicii nu tocmai ușoare și trebuia să-i ajute și pe ei cineva. A devenit bunică, mai apoi, și era atâta bucurie când noi, cei trei nepoți, două fete și-un băiat, îi umpleam căsuța cu râsete și veselie multă. Ne făcea toate poftele, de la clătite umplute cu brânză de vaci sau cu dulceață, la vărzare și pâine de casă, de la pogăcele cu jumări sau brânzoici lipicioase și aurii, la mămăligă de grâu și salată scăzută. De la o vreme, mai în joacă, mai în serios, ne-a învățat să ne descurcăm într-o gospodărie. Așa am știut, relativ devreme, să legăm roșiile de pari, să culegem păstăile de fasole și să facem cea mai bună ciorbă din ele, să punem castraveții la murat fără oțet, acriți cu struguri, să curățăm cocina porcilor, să-i hrănim sau să le fierbem mâncarea în cazanul cel mare din curte, să crăpăm lemne sau să le stivuim frumos în magazie.
O vreme, cât i-au permis puterile, Buna mergea bucătăreasă la nunți. Veneau oameni din satele dimprejur, cale de vreo două județe, s-o cheme socăciță și cu câte un an înainte. Tare-i mai plăcea! Erau nunțile astea un fel de refugiu, fuga ei de acasă. Conducea cu mână de fier petreceri de 300-400 de persoane, făcute la cort, cum era odinioară. Nimeni nu-i ieșea din vorbă, iar lucrurile mergeau șnur. Odată nu s-a întâmplat să se îmbolnăvească cineva, să se plângă că n-o fost bună mâncarea sau c-or fost nemulțumiți nuntașii!
Înainte să împlinească 59 de ani, viața avea s-o mai îngenuncheze o dată: unchiul Ghiță a murit într-un accident de tren. După alți zece ani, s-a stins și bunicul. De-acum, Buna își făcea drum la cimitir mai des decât își făcea în oraș, să cumpere pâine. Ani la rând, a făcut toate pomenirile cuve­nite, cu colivă din grâu ales și colaci împletiți și gustoși. Alegând grâul pentru colivă, bob cu bob, vom fi săvârșit și noi, copiii, un ritual tainic pentru sufletele celor duși. Ce avea să ne fie de mare fo­los când ne-a atins, mai apoi, și pe noi, viața.
Timp de 28 de ani după moartea un­chiu­lui, până să plece și ea în lumea-fără-dor, Buna și-a târât viața după ea. De trăit, Dumnezeu știe dacă se poate spune că a mai făcut-o după moar­tea unchiului meu. De fapt, tot un fel de târâit i-a fost și până atunci traiul. Sufletul, însă, i-a rămas neschimbat. Nu au înrăit-o niciuna din încercările vieții, nici zâmbetului ei nu i-au răpit lumina.
Tot ceea ce a făcut în viață a fost sub sem­nul unui bine oarecum ciudat înțeles. "Să lași de la tine, ca să fie bine!", spunea. Și a tot lăsat Buna, dar binele pe care-l aștepta nu prea avea să i se arate. Doar celorlalți, ce n-au înțeles niciodată pe de-a-ntregul ce vor să spună vorbele ei. Într-o noapte de toamnă, obosită să tot aștepte binele ce nu mai venea, a plecat în cer, sperând, poate, să-l afle acolo. A murit în somn, tăcută și cuminte, așa cum știuse să și trăiască.