TUDOR GIURGIU - "N-am ce face, am lipici la oameni. Filmele mele trag cu ochiul la public"

E regizor, distribuitor, producător și di­rector de festival, asta - dacă nu punem pe listă și toate celelalte talente ascunse: darul prieteniei, ușurința de a-i face pe oameni să se simtă acasă și bucuria de a-i aduce pe toți împreună. În aproape două decenii, Tudor Giurgiu a pus Clujul pe harta cinematografiei europene și a ridicat din nimic o industrie întreagă. Anul acesta, ediția aniversară a Festivalului de Film Transil­va­nia a coincis în mod fericit și cu lansarea pro­priu­lui său film, "Parking". Inspirată de un roman al lui Marin Mălaicu Hondrari, povestea de dragoste filmată în Spania a fost îndelung aplaudată la Cluj.

"Parking nu e doar despre dragoste, e și despre însingurare, despre singurătăți, despre singurătatea în doi"

- 2019 pare anul tău din toate punctele de vedere. TIFF a ajuns la ediția cu numărul 18, iar Parking, filmul la care ai lucrat în ultimii patru ani, a ajuns, în sfârșit, pe marile ecrane. Cum te simți?

- Nu prea apuc să fac analize și retrospective, fiindcă toate se succed foarte rapid. La TIFF a fost ca și cum aș fi trăit trei festivaluri simultan: TIFF-ul în sine, lansarea filmului Parking, cu care acum plec în caravana de promovare prin toată țara, și TIFF Unlimited, un proiect major, care va permite pu­bli­cului să vadă filmele și online. Așa că anul meu a fost de la început foarte solicitant. În afară de ia­nuarie, care e singura lună în care pot citi, gândi, că­lători, începând din februarie, martie, restul lunilor sunt pentru mine un tăvălug. Anul ăsta, chiar am simțit că, dacă nu termin filmul ăsta și dacă nu-i dau drumul odată, mă sufoc.

- De ce ți-a luat atât de mult să duci Parking la bun sfârșit?

- Pentru că, fiind implicat în atât de multe lucruri, nu reușesc niciodată să am un proces liniar, să am câteva luni doar dedicate scrisului, apoi alte câteva în care doar să filmez și doar să montez. Duc ideile cu mine mult timp, le procesez, le las să gesteze, între timp mă apuc de altceva, mă întorc iar la ele, am frici, încep să mă gândesc că proiectul nu stă în picioare și tot așa. Abia după ce am călătorit cu Marin Hondrari în Spania, după ce ne-am îm­prietenit și ne-am deschis sufletul unul în fața celui­lalt, după ce l-am provocat la complicate exerciții de rememorare și sinceritate, am știut că merită să fac acest film, chiar dacă e doar o poveste de dra­goste și nu va schimba lumea.

- Și Marin ce reacție a avut când și-a văzut, în sfârșit, cartea transformată în film, pe ecran?

- A fost foarte emoționat, pentru că la premieră a fost prezent și Rafael, adevăratul Rafael, cel care a inspirat personajul Rafa din cartea lui și din film. Și au urcat amândoi în fața publicului. Toate scenele acestea din film, în care îl vedem pe erou singur în rulota lui, înconjurat de șobolani și visând la marea literatură pe care nu a scris-o încă, toate reveriile lui și gândul că familia e atât de departe, fac parte dintr-o experiență a emigrantului, pe care eu nu am trăit-o, nu am putut decât să o intuiesc. În fond, e experiența lui, nu a mea, și sunt convins că realitatea a fost mult mai dură decât o înfățișează el în carte. Tocmai de aceea mi-am dorit să o transpun în film, într-un mod care să doară la nivel epidermic. De altfel, am împrumutat teme și idei din toată opera și viața lui.

- ... care la el se confundă. Ceea ce scrie e ceea ce trăiește, de cele mai multe ori.

- Exact, și tocmai asta m-a convins să fac acest film. Am găsit un om care a pus semnul egal între viața și opera lui și care a făcut lucruri pe care eu nu aș fi fost în stare să le fac. Eu nu mi-aș fi putut asuma niciodată această experiență a emigrării pe care a trăit-o el. Prin ea, am ajuns să mă cunosc și pe mine și limitele mele. Și lucrând la filmul ăsta, experiențele noastre de viață s-au amestecat, ne-am găsit unul pe altul ca două lumi diferite, care trebuia să-și găsească un punct comun. Cred că în fiecare din noi exista o par­te care tânjea, în ascuns, să aibă experiența de viață a celuilalt. Îmi a­min­tesc că stăteam amândoi și lucram la scenariu, la el în apartament. Și el îmi spunea: "Tu­dor, simt că va ieși ceva extraordinar, totul e să te lași li­ber, du-te îna­in­te!". E un om cu un entuziasm co­ple­șitor, care nu te salută niciodată cu jumătate de gură. Și un om de o bu­nă­tate extraordi­na­ră.

- Ce anume din povestea de viață a lui Marin Mălaicu Hondrari te-a mișcat cel mai mult? Unde te-ai găsit cu adevărat în ea?

- Întâi de toate, a fost o potriveală de topos. Am "sim­țit" și am "văzut " Spania lui din carte. Mi s-a părut că vorbea despre o lume pe care, chiar dacă nu o cunoșteam, era a mea, o vedeam, o puteam atinge. Apoi, ceva m-a mișcat și în felul excesiv de roman­țios în care își tratează personajele feminine din car­te. M-am regăsit în relația lui cu femeile respective. Și tot stând de vorbă cu el și spunându-ne viețile, am vorbit și de momentul ăla pe care o dată în viață l-am trăit cu toții, când întâlnești un om și simți că povestea ta cu el sau ea ar putea fi acea întâlnire care îți schimbă total existența. M-a frământat întrebarea asta. Ce faci dacă ți se întâmplă? Lași totul, te arunci să zbori cu rulota și pleci în lume cu el sau rămâi acasă, cu picioarele pe pământ? De asta cred că "Parking" nu e doar despre dragoste, e și despre însingurare, despre singurătăți, despre singurătatea în doi. Iar marea provocare a fost să fac un film despre cineva care e un antierou, care, cea mai mare parte a timpului, stă într-o rulotă și așteaptă, și a cărui viață, cu toate intensitățile ei, se petrece cel mai mult la interior.

"Singurul meu criteriu este emoția" 

- Tu ce relație ai cu literatura, Tudor? Nu ești la prima ecranizare, din contră, debutul tău în lungmetraj s-a făcut tot cu un scenariu după un roman, Legături bolnăvicioase.

- Nu mi-am propus să fie așa, nu am niciun program estetic în direcția asta, de altfel, filmele mele sunt foarte diferite unele față de altele. Dacă un text, fie el roman sau scenariu, mă entuzias­mea­ză într-atât încât să-mi nască o dorință aprigă de moment, să mă facă să spun chiar atunci "Vreau!", atunci o să fac tot po­sibilul să-l transform în film.

- De altfel, în tot ce ai făcut în cine­matografie, te-ai pus, încă de la început, în răspăr cu Noul Val românesc. N-ai ur­mă­rit niciodată rețe­te...

- Nu mi-am pro­pus să fie într-un anu­mit fel, nu mi-am fă­cut filmele după niște canoane, ci așa cum am simțit. Am vrut să fug de etichete și să încerc mereu ceva nou, ca fiecare film să fie pentru mine o pro­vocare, să mă facă să mă regăsesc și eu, alt­fel, de fiecare dată. Singurul meu criteriu este emoția și cum să spun o poveste într-un fel în care ea să fie relevantă și pentru români, dar și pentru un public străin. Pun mai puțin accentul pe formă și mai mult pe substanță și conținut. Or, asta mă face un pic mai comercial, între ghilimele. Filmele mele trag cu ochiul mai mult către public decât către critici. N-am ce face, am lipici la oameni, filmele pe care le fac seamănă cu mine. (râde)

- Care crezi că ar trebui să fie calitatea cea mai importantă a unui regizor?

- Să fie un bun dirijor! Și în același timp, un bun psiholog. Ca regizor, trebuie să mobilizezi într-o singură direcție niște oameni cu energii și perso­nalități diferite, să-i faci să-ți dăruiască din energiile și personalitățile lor. E o iluzie să crezi că tu, ca regizor, faci filmul. Filmul e o sumă a tuturor aces­tor energii care vin de la actori, de la costu­mieri, de la cameramani, de la cei care trag de cabluri etc. E operă colectivă.

- Viziunea e însă a regizorului. Tu când ți-ai dat seama că vezi lumea în imagini?

- Când eram mic, mergeam foarte des să văd filme la Cinema Arta, acest mic cinema din centrul Clujului. Acolo am văzut integrala Fellini, de exem­plu. Și la un moment dat, a apărut această întrebare, "Bine, bine, dar cum se fac filmele?". Țin minte ce impact a avut asupra mea Cuțitul în apă, al lui Roman Polanski, un film în doar trei personaje, lucrat în filigran. E filmul care m-a făcut să mă gândesc serios la meseria asta de regizor, la cum aș putea să spun o poveste.

"Eu le spun studenților mei să nu meargă prima dată la Cannes, să meargă la Cluj"

- Hai să vorbim puțin și de celălalt "copil" al tău, Festivalul de Film Transilvania, care tocmai a împlinit 18 ani. Simți și tu că s-a maturizat?

- Eu zic că TIFF s-a maturizat mai devreme, cam de acum patru ani, de când suntem în formula aceasta, cu programul ăsta și cu numărul ăsta de invitați. Sunt foarte fericit să văd cum a crescut. An de an întâlnesc oameni care îmi spun cât de im­presionați sunt de zilele petrecute aici și ce senti­ment de satisfacție extraordinară au trăit la Cluj, și asta nu e puțin lucru. Un critic din Egipt, care a făcut parte din juriu, mi-a zis: "Tudor, am călătorit în toată lumea. Rar am găsit un oraș atât de bun, care să fie gazda unui festival. Are dimensiunea potrivită pentru a oferi o experiență unică, locațiile sunt aproape, poți merge pe jos oriunde, totul e accesibil și tot orașul vibrează". M-a bucurat enorm, pentru că ăsta a fost pariul meu. Sigur că nu ne putem compara cu Cannes, Veneția sau Berlin, festivalurile de acolo sunt relevante, pentru că au premiere mondiale ale unor regizori de mare calibru și, în plus, au și o dimensiune de business, se tran­zac­ționează foarte multe filme pe bani serioși. TIFF are însă farmecul lui. Un producător francez mi-a zis: "Eu le spun studenților mei să nu mear­gă prima dată la Cannes, că nu vor înțelege nimic. Să meargă la Wroclav, la Salonic, la Cluj, la Karlovy Vary". Asta e liga festi­valurilor în care jucăm noi, o ligă foarte res­pectată din punct de vedere al programului și al selecției, care are și suficiente eve­nimente pentru industrie, dar îți oferă și o experiență festivalieră de neuitat, cu petre­ceri, expoziții, cocktailuri și concerte.

- La TIFF, ce-i drept, toată lumea se simte ca acasă, se împrietenește ușor. E spiritul Clujului sau de vină ești tu?

- De când am lansat festivalul, am avut în cap acest tipar de eveniment, în care so­cializarea și networkingul să fie puse în valoare. Important nu e să stai toată ziua închis într-o sală de cinema, ci să poți avea un schimb de idei, să cunoști oameni, să împărtășești păreri, să creezi legături. Anul trecut, de pildă, la Cannes, a fost selecționat un film care s-a născut în urma unei întâlniri la Cluj, dintre un regizor din Argentina și o producătoare din Fran­ța. Lucrul ăsta e minunat. Apoi, sigur, genul ăsta de experiență decurge și din faptul că noi, cei din board-ul decizional al festivalului, suntem oameni cu personalități foarte diferite, drept pentru care ne lăsăm unul altuia largi culoare de respirație și ne încurajăm când avem proiecte personale. Cristian Hordilă și-a dorit un proiect legat de mâncare și a făcut FILMFOOD, sub umbrela TIFF, Oana Giur­giu a făcut la "Vlaha" un eveniment Wood­stock, Ștefan Bradea și-a dorit să aducă filme despre mediu, care să-i facă pe oameni mai conștienți. Iar Mihai Chi­rilov ține de niște ani o secțiune de filme provo­catoare, "Fără limite". Toate astea fac ca TIFF-ul să fie foarte eclectic și foar­te bogat în oferte. Greu să te plictisești la un așa festival.

- Tu cu ce ai rămas după această ediție ani­ver­sară?

- Cu o bucurie foarte greu de cuantificat, pe care o trăim toți și care ne face să ducem an de an mai departe ce am în­ceput. Aseară, în timpul Galei de închidere, a venit la mine o doamnă de 60-70 de ani din Seini, care mi-a povestit că ea a descoperit festivalul abia în 2012, dar că de atunci e pur și simplu depen­dentă. Vine în fiecare an din Maramureș, stă la fiica ei la Cluj, se plimbă și se bucură de tot ce vede. Anul ăsta a văzut 12 filme. Pentru ea, e de neconceput să nu fie aici anual. Ei bine, tipul ăsta de oameni chiar mă mo­tivează să merg mai departe.

"Reușesc să le fac pe toate, într-un fel pe care nu mi-l explic"

- Produci filme, re­gizezi, ai creat de la zero un festival - nici nu cred că-ți încap toate abilitățile pe o carte de vizită. Cum faci trecerea de la un rol la altul, Tudor? Nu te mănâncă de viu?

- Ba da, de foarte multe ori. Dacă în străinătate lucrurile sunt mai segmentate, într-o industrie ca a noastră e foarte delicat și lucrurile se traduc adesea printr-un schimbat psihotic de pălării, de la cea de distribuitor, la cea de regizor și tot așa. Și mă resimt și eu, deși reușesc să le fac pe toate, într-un fel pe care nu mi-l explic. Nu cred că mi-am dorit să fac atâtea, dar când am intrat eu în lumea asta, era un mare haos. România nu avea producători, a trebuit să devenim propriii noștri producători. Nu existau festivaluri de film, am creat festivaluri de film. Voiam să ne distribuim filmele, dar nu existau companii care să distribuie filme românești. Așa am ajuns câțiva oameni să ridicăm o industrie. Dar asta nu înseamnă că e ușor. Când am de lucru la un film, oricât aș vrea să deleg din treburile astea organi­zatorice, ele mă ajung din urmă și mă afectează.

- Mai ai momente doar pentru tine, când reușești să lași totul deoparte, să nu fii nici regizor, nici director, ci doar om?

- Dacă nu mă rup să plec undeva, unde să nu mai răspund la telefon, nu se poate, îmi e imposibil. Cât sunt în țară, sunt un om foarte reactiv social. Pot trăi fără televizor, dar dacă apuc să văd o știre care mă irită, simt nevoia să am o reacție, lucrul ăla mă consumă politic și social. Doar plecând și închizând rețelele, reușesc să fiu doar eu cu mine.

- Când l-am intervievat pe Marin Mălaicu Hondrari, la lansarea cărții care a servit drept inspirație pentru filmul tău, i-am cerut să aleagă, exact ca în carte, câteva fotografii din viața lui. Îți propun și ție același exercițiu. După mai bine de două decenii de la debutul în industria asta a cinematografiei, tu ce imagini sal­vezi de la uitare?

- Aș alege o fotografie din anii 90, cu mine în Piața Mare din Târgul Jiu, într-o masă de vreo 500 de mineri, pe care trebuia să-i organizez în calitate de asistent de regie la filmul lui Pin­tilie, "Prea târziu". Aveam 23, 24 de ani, alergam pe-acolo printre mineri și-mi amintesc cum a venit unul la mine și mi-a zis: "Știi cu cine semeni tu? Cu John Lennon!" (râde) O alta e cu mine pe Bulevardul Theodor Pallady din București, prin anii 2000, noaptea, filmând videoclipuri cu curse ilegale de mașini pentru La Familia. Părea ceva total scăpat de sub control, un haos cu figurație de cartier, băiețeală, pompieri și mașini care se ciocnesc, dar paradoxal era un haos pe care îl controlam și care-mi dădea senzația că sunt "el lider maximo". Și apoi, aș pune și o fotografie men­tală de anul trecut, dintr-o mânăstire de secol 15 dintr-un sătuc de lângă Cordoba, transformată în hotel. Acolo am mers un weekend cu cei patru actori ai mei de la Parking, să stăm, să citim, să vorbim și să ne cunoaștem înaintea filmărilor. Era o stare de grație în locul ăla cum rar am trăit în viața mea. N-o să uit prea curând curtea aia pustie în care noi, cinci necunoscuți, venind de pe planete diferite, încer­cam să ajungem la un alfabet comun.

Foto: CORNEL LAZIA