DAN BORDEIANU - "Știu sigur că dacă nu eram actor, eram tâmplar"

Căutătorul de vânt

- Dane, e dis de dimineața și tu deja vii de la aler­gare și sala de sport. Zice-se că artiștii se tre­zesc târziu...

- Ha! Ha! Genul somnoros nu am fost ni­ciodată, ca să nu mai zic că de doi ani și jumătate, de când sunt mândrul tată al Mariei, nici nu aș mai avea cum. Pe de altă parte, nici nu-mi stă în fire să fac sport chiar constant. Motivul este că lucrez la un lung metraj, iar rolul meu cere asta. Deja am filmat o primă parte a filmului "Că­u­tătorul de vânt" și vom continua tot anul, un proces care, pe lângă ab­soluta plăcere pe care mi-o oferă, mă și încearcă teribil. Rolul are trei momente prin­ci­pale, atât în poveste, cât și fizic. Așadar, el presupune pe­rioade de îngrășare, de slăbire, stări psi­hice diferite... Acum sunt în etapa în care trebuie să fiu în formă fizică bună, așa se explică "hăr­nicia" mea matinală.

- Sper că nu mă înșală me­mo­ria, când spun că nu ai mai apărut într-un film, de foarte multă vreme. Așa e?

- Ai dreptate, chiar nu am mai filmat de mult. Bine, am mai filmat câteva scurtmetraje, dar filmul ăsta vine după o mare pauză. Îmi era foar­te, foarte dor să stau iarăși în fața camerei de fil­mat, iar acesta e un proiect extrem de frumos. Regizor este Mihai Sofronea, un pro­fe­sionist cum rar întâlnești. L-am cu­noscut pe Mihai după ce am văzut un scurtme­traj de-al său, care m-a lăsat mască. Eu sunt genul de spectator care, dacă îmi place ceva, spun în gura mare, nu mă pot abține. Mă duc la persoana res­pectivă, o iau în brațe, o felicit. Sunt un spectator implicat, sentimental, uit de mine dacă mă im­presionează ceva.

- Care crezi că e secretul unui film reușit?

- Povestea este totul! Ea trebuie să te fure. Acest lucru este măsura valorii artistice în me­seria mea. Și nu pot spune o poveste fără emoție. Chiar și când te uiți la o secvență pe care tocmai ai fil­mat-o, care e încă crudă, ea tot tre­buie să aibă o emoție. Restul se poate re­media, ajusta, îm­bu­nă­tăți. Mihai Sofronea lucrează la proiectul aces­ta de zece ani. E rodul unor eforturi fabu­loase din partea lui, iar puterea aceasta de a duce un gând până la capăt, indiferent cât timp îți ia, mi se pare de-a dreptul eroică.

- Cum se instaurează magia între un actor și un regizor?

- "Aluatul" din care se naște un personaj bun este, cu siguranță, chimia dintre cei doi. Măiestria unui regizor stă în puterea lui de a spune povestea prin actor. Relația dintre ei trebuie să fie următoarea: eu, ca actor, să simt că mă pot lăsa în brațele regizorului, cu toată încre­derea. Datoria mea față de regizor este să găsesc locul cel mai înalt de la care să sar fără frică, știind că el mă prinde. Senti­mentul acesta de încredere mi-l dă Mihai So­fronea, iar dacă măcar o dată, în cariera de actor, ai această siguranță, te poți considera norocos. Mai este un as­pect extrem de impor­tant în relația regizor actor, de care mă în­tre­bai: iubesc regizorii ca­re știu ce vor. Mihai este unul dintre ei. Asta în­seamnă că nu există ni­cio secundă petrecută la cadru, în care el să nu știe clar ce vrea. Îmi dis­plac profund re­gi­zorii care aruncă actorii în luptă și... om vedea ce-o ieși. Nu! Eu merg la "luptă" cu pieptul dez­­golit, dar tu știi e­xact pe ce front voi lup­ta, cu cine, cu ce ar­me, totul înainte să-mi ceri mie să lupt. Felul de gân­dire destul de ro­mâ­nesc, gen "lasă, că mer­ge și așa", îmi dă fiori, efec­tiv, îmi dis­place în orice aspect al vieții. Uite, o pa­siune de-a mea este să lucrez în lemn. Creez tot felul de lucruri, pentru ca­să, pentru prieteni. Dar și în tâmplărie, ca și în actorie, mă fe­resc ca de necu­ra­tul de sen­ti­mentul "la­să, că merge și așa". Nu! Nu merge și așa! Di­fe­rența din­tre un lu­cru de mân­tuială și u­nul frumos stă în de­talii, iar ele se rea­li­zează doar cu o se­cundă, o oră, o zi în plus de muncă și răbdare.

"E grozav să transformi defectul în calitate"

- Am văzut o parte dintre obiectele realizate de tine în lemn și mi se par extraordinare, create cu extrem de mult respect pentru lemn și copacul din care provine el. De unde, Dane, dragostea asta pentru tâmplărie?

- Nu știu cum a început, dar știu sigur că dacă nu eram actor, eram tâmplar. Este ceva în esența lemnului, în contururi, în aroma sa, care e extrem de artistic și de atrăgător. Simt că face parte din mine. E adevărat că de mic am fost genul de co­pil care meșterea, care mereu confecționa câte ce­va. Deci, ține și de fire. De câțiva ani, chiar lucrez destul de mult, fiind norocosul posesor al unei curți generoase, în afara Bucureștiului. Mi-am fă­cut atelierul meu, unde meșteresc di­fe­rite obiecte. Sunt acele lucruri pe care mi le-am dorit mereu, pe care le vedeam în reviste de design, dar pe care nu le găseam niciodată. Ei bine, acum mi le fac sin­gur. La început cu timi­di­tate, apoi adâncit într-un proces conștiincios de în­vățare, de studiu, de abordare de tehnici di­ferite. Poate lucrul care-mi place cel mai mult este că obiectele mele de mo­bilier sunt făcute din... resturi. Bucăți de lemn sal­vate, fie că sunt gă­site prin păduri, fie că sunt re­cu­perate de pe la oameni. Nu construiesc din ceva perfect. Dim­potrivă, defectul este ceea ce mă atrage. Poate dacă mi-ar face cineva psihanaliză ar pricepe ceva din treaba asta. Ha! Ha! Cert este că eu cred că nimeni și nimic nu e perfect. În schimb, este grozav să putem transforma de­fectul în calitate. Uite, sunt actori enormi, dar care au evi­­dente defecte de dicție (cum a fost magicul Gheorghe Cozorici). Aceste defecte au devenit eti­chete pentru ei, îi fac reconoscibili, imper­fec­țiunea lor a devenit o adevărată marcă. Așa sunt și bucățile contorsionate de lemn care pot deveni obiecte încântătoare. Așadar, să nu ne ferim de de­fecte, că ele nu dispar, ci să le transformăm în ca­lități! Uite, masa de cafea de aici este făcută dintr-un buștean de nuc bătrân de tot, puțin putrezit, pe care vecinul îl tăia cu sete într-o zi. Mai era felia aceasta de trunchi, deja începuse să o înjumă­tă­țească și pe asta, când i s-a terminat omului ben­zina la drujbă. L-am implorat să mi-l dea mie, să mi-l vândă, și l-am convins. Nucul e cea mai gro­zavă esență lemnoasă pe care o găsim la noi. Desenul lui e fabulos, tocmai pentru că el crește încet, anii îi conferă o personalitate unică. Vreo doi ani l-am ținut și eu pe terasă, i-am tot dat târcoale, până când am văzut în el ceea ce putea deveni. Acum este masa pe care zilnic stă ca­fea­ua mea. Cicatricea adâncă a drujbei este la ve­dere, de­fectul i-a rămas. Mult mai târziu am aflat că există un curent de filosofie japoneză, Wabi Sabi se numește, care pe asta se bazează: pe im­per­fec­țiune. Nu ne prefacem că suntem perfecți și că suntem înconjurați de obiecte perfecte, ci ne bucu­răm de noi așa, plini de defecte.

- Vinzi obiectele acestea frumoase?

- Nu. Nu am vândut nimic, în ciuda insis­tențelor prietenilor. În schimb, am economisit o gramadă de bani pe cadouri, pentru că am oferit foarte multe dintre aceste obiecte de lemn drept daruri, în diferite ocazii.

- Dacă meșteșugul acesta frumos nu în­tregește veniturile tale, putem trage concluzia că în România se poate trăi exclusiv din actorie?

- Se poate trăi din actorie, se poate trăi din orice, dacă ești dedicat, dacă îți bați capul și dacă ai ceva noroc. Trist în meseria mea este că nu există un sistem bine pus la punct, în care ea să func­ționeze. Teatrele de stat sunt în haos total, cel in­dependent e la rândul său încâlcit. Nu te poți baza pe nimic, nu ai re­pere. Industria fil­mului? Ea nu există. Fil­­me se fac, unele foar­­te valo­roa­se, dar nu avem o in­dustrie. Să nu-și ima­gi­neze cineva că eu, dacă lucrez la un lung metraj timp de un an, alți doi, trei ani, du­pă lansarea lui sunt asi­gurat finan­ciar. Vaaai, nici vorbă! Astea sunt po­vești din filmele ame­ricane. Poate doar în televiziune sigu­ranța să fie mai mare, dar, din păcate, acolo ale­gerile pot fi nefe­ri­cite. De ce? Pentru că rit­mul și ma­niera de lu­cru sunt gră­bite, deci, im­plicit, mai superfi­cia­le. În plus, în televiziune persistă o constantă gre­șeală a pro­­ducătorilor, care au senzația că pu­blicul are așteptări me­diocre. Se înșeală amar­nic. Publi­cul nu e prost, nu e in­cult, nu e ușor de pă­că­lit. De fapt, există o gre­șea­lă generalizată, pe ca­re încă o mai facem în România, în teatru și film: ui­tăm cu totul de pu­blic. Uităm că omul acela plă­­tește să vadă ceva care să-l miște într-un fel. Ui­tăm că povestea tre­buie să placă publicului. Eu așa cred, că norma­litatea ar trebui să fie mai apreciată.

Casa normalității

- Vorbești frumos despre actorie, despre pasiunile tale, care par să coexiste în armonie. Viața ta personală este la fel? O păstrezi învelită într-o elegantă discreție...

- Mă bucur că ți se pare că totul se leagă cumva în viața mea, pentru că așa e. Simt asta, simt, de exemplu, că orice aș face, parcă mă în­torc la actorie. Nu ca joc, ci ca percepție a vieții. Cât despre discreție, aceasta este o ale­ge­re personală, una care ține de o "pa­săre" destul de rară as­tăzi, cea pe care o pomeneam mai de­vre­me: norma­li­ta­tea. Oameni buni, noi am uitat să fim normali! Mi se pare in­credibil cum a fi normal este în prezent ceva de-a dreptul desuet. Poate că ne-a mutilat și co­mu­nismul prea tare, pentru că el ne-a dis­trus tradiția, eleganța și uni­citatea. Iar acum, când îți pui o pă­lărie pe cap, lu­mea se uită la tine ca la un ciudat. Din păcate, mai avem de lucru până să ne redo­bândim norma­li­tatea și natu­rale­țea..., dar vom ajunge și acolo. Românii nu sunt nici mai răi, nici mai buni decât alții. Nu suntem nici buricul pămân­tului - cum pare la modă azi să zicem des­pre noi -, nici cei mai ticăloși. Sun­tem noi înșine, cu bune, cu rele, iar când vom accepta asta, ne va fi mult mai ușor. O putem face natural și discret.

"Fabuloasa mea soție, Teodora, și magnifica mea fiică, Maria"

- Și totuși, o bună parte din colegii tăi actori sunt azi mai vocali ca nicio­dată...

- Mda, așa e. Domnul Mircea Albulescu, Dum­nezeu să-l odihnească, ne spunea la ore: "Poți să mă contrazici, să nu fii de acord cu mine, dar vino cu argumente. Spune-mi de ce nu am dreptate și, cel mai im­por­tant, pre­zintă-mi o al­ter­na­tivă". Așadar, da­că vii și spui că un lu­cru e prost, că nu-ți place și atât, ce-ai rezolvat? Ni­mic, da­că nu vii cu so­luții. Da, actorii sunt ex­trem de vo­cali azi, dar, ier­tați-mă, mie începe să-mi sune a mar­keting și publi­ci­tate. Unde sunt so­luțiile? Lipsa de so­luții face ca opi­niile oame­ni­lor să devină îm­prăștiate, să nu fim îm­pre­u­nă. Asta este pă­rerea mea, nu ju­dec pe ni­meni. Am fost și eu prin pie­țe, la ma­ni­fes­tații, am văzut ce se întâm­plă. Împăr­tă­șesc ide­­ile celor de aco­lo. Am însă o ati­tu­dine re­zer­vată, ca­re vine, pe de o par­te, din ti­mi­ditate, pe de alta, din ceea ce spuneam mai îna­inte: unele luări de atitudine îmi miros a marketing și PR, ceea ce mă face să mă întorc și să fug la mine acasă...

- Acolo e normalitate?

- Daaa! Acolo e. Cu fabuloasa mea soție, Teo­dora, cu magnifica mea fiică, Maria, cu cea mai re­laxată ființă de pe pământ, motanul Ariel - și el salvat de la moarte precum lemnele mele. Îmi pla­ce casa noastră de la Brănești. A fost ini­țial cons­truită de tata, între 1980 și 1990. Încet, piatră cu piatră. Tata s-a stins în 1997, dar eu am refuzat să o vindem, chiar dacă sora mea și ma­ma parcă asta vo­iau. Simțeam că rămăsesem bărbatul din fa­milie, că trebuia să am grijă de ele, dar nu am vrut să vând. Cu banii de student am început să reno­vez casa, iar când lucram în televiziune, chiar mi-a mers mai bine și am putut să o pun la punct. Apoi am hotărât să mă mut în ea, am mărit-o treptat, m-am jucat cu arhitectura, cu designul, iar azi încă tot nu mă satur să mă uit în jur și să mă minunez. Îmi place. Sunt foarte norocos.

- Să înțeleg că ești în echilibru pe balan­soa­rul vieții?

- Ei, nu știu dacă total. Am și eu demonii mei, dar am avut mai mulți în trecut. Acum pot spune că sunt într-o zonă de echilibru. Când rostesc aceste cuvinte, ele îmi sună ciudat. Dar chiar sunt. Probabil, pentru că luptele care s-au dat în mine în trecut au fost cauzate și de faptul că nu trăiam în prezent. Mă urmărea trecutul și mă speria vii­torul. Acum am învățat să pun o fundiță (așa cum prind crăpăturile lemnului în lucrările mele) peste aceste imperfecțiuni și să mă bucur de prezent. Nici măcar faptul că Maria crește văzând cu ochii nu mă mai sperie, doar mă bucur la ma­ximum de fiecare secundă fabuloasă petrecută ală­turi de ea. În plus, m-ai prins și lucrând la filmul acesta mi­nu­nat, "Căutătorul de vânt", iar asta adaugă un plus stării de bine pe care o am. De săp­tămâna vii­toa­re filmez din nou, chiar scene în care perso­najul meu va fi într-o adâncă stare neagră, de disperare, deci bine că facem acum acest inter­viu. Hahaha!

- Am ajuns la ultima întrebare: în ce spec­tacole te putem vedea în stagiunea viitoare?

- Din toamnă reluăm la Nottara "Efecte co­laterale", un spectacol despre care pot vorbi ore întregi cu mare bucurie. Este scris de Alexandru Popa și regizat de Vlad Zamfirescu, care și joacă în el, alături de o distribuție bine aleasă. Tot alături de Vlad și tot pe un text de Alex Popa jucăm în "Se­cretul fericirii", la sala Gloria, de la Metro­polis. E un spectacol în trei, triunghiul fiind închis de Irina Velcescu. Cu acest spectacol am colindat foarte mult țara. N-aș vrea să închei fără să spun câteva cuvinte despre textele lui Alex Popa. În toată cariera mea, el este singurul dramaturg în ale cărui texte eu nu vreau să schimb nicio propoziție, nici un cuvânt, nicio virgulă. Am mai "întâlnit" doar un nume în dra­ma­turgia românească despre care să simt la fel: Caragiale. Alex are o știință a dia­logului ieșită din comun, iar eu mă simt extrem de no­rocos să pot juca în do­uă spectacole scri­se de el. Deci, la toamnă, vă aștept să vă con­vingeți singuri!

Foto: GEORGE GRĂDINARU