DANIEL MUNTEANU - "Îmi trebuie puțină magie ca să trăiesc"

Iulian Ignat
Un eveniment fotografic cu totul special s-a desfășurat pe întreg parcursul lunii iunie la Muzeul de Artă Contemporană Bruckenthal din Sibiu: fotografii de o frumusețe stranie, care plutesc, scânteiază, curg, te iau de mână spre un univers al imaginației.

Expoziția "Transcience" ("Efemeritate") propune un nou limbaj fotografic, pe care Daniel Munteanu îl fo­lo­sește ca pe o cheie pentru descoperirea unor lumi paralele, pline de personaje inventate sau pe ju­-mătate reale, de nuanțe, senzații. Daniel este unul dintre acei "frumoși nebuni" care se dedică cu ar­doare ideilor și viselor pe care le urmează până la ca­­păt. Faptul că acest proiect al său, căruia i-a de­dicat aproape cinci ani de muncă asi­duă, de ex­perimente și desco­pe­riri, ți­nute secret, s-a finalizat în aceas­tă expoziție repre­zintă o bucu­rie.

"Eu pun lumina, nu Soarele"

O singură amintire are Daniel din copilăria și adolescența petrecute în Deva care se leagă de pasiunea sa de mai târziu pentru arte vizuale. Atunci când rămânea singur acasă, punea un disc cu muzică clasică sau rock, la pick-up-ul din sufragerie, își scotea de sub pat albumele cu fotografii pline de pei­saje decupate de prin reviste, și visa cum va scrie el odată o poveste sau un roman, pornind de la imagini și de la muzică. Părinții săi erau ingineri, nu aveau înclinații artistice, însă bi­blioteca familiei i-a oferit lui Daniel o sursă se­rioasă de aventuri și descoperiri. "Când ter­mi­nam o carte, îl rugam pe tata să-mi dea alta, mer­geam pe mâna lui. Cel mai tare m-a impresionat «De­monii» a lui Dostoievski, pentru că mi-am dat seama că personajele de acolo au o luptă care seamănă cu lupta mea, cu îndoielile, cu momentele mele de confuzie, în care nu aveam termeni de comparație, definiții. L-am simțit pe autor ca pe un revoltat, un căutător, nu doar pe domeniul rațiunii ci și al sentimentelor, și asta m-a apropiat de el". Daniel a început să scrie poezii, dar numai în limba engleză, pur și simplu nu simțea rimele în română. A scris intens, până ce a trăit o mare dezamăgire personală, și de atunci a renunțat a mai scrie poe­zie. Atras de lumile virtuale ce se pot inventa în computere, a plecat pentru un curs de un an la To­ronto, în Canada. La întoarcere a con­tinuat în acest domeniu, locuind perioade, fără a-și găsi locul, la Cluj, Brașov, până ce s-a stabilit la Sibiu, în urmă cu 12 ani.

- Cum ai descoperit fotografia, ce te-a atras la ea?

- În cele șase luni cât am locuit la Toronto, am fost foarte singur. Mai ieșeam și intram în vorbă cu oamenii străzii, care, ca și mine, aveau mare nevoie să comunice cu cineva. M-a mai scos din starea asta un mic aparat digital de fotografiat, pe care-l purtam peste tot cu mine, încercând să văd lumea prin lentila lui. Voiam însă să o văd doar în felul meu, să distorsionez realitatea prin filtre de cu­loare, să inventez altă poveste. După întoarcerea în țară, am locuit aproape un an la Poiana Brașov. Aveam o barbă lungă, coboram odată pe lună în oraș. Mă plimbam cea mai mare parte a timpului prin pădure și observam totul de foarte aproape, prin aparatul meu, cum se schimbă anotimpurile, cum evoluează lucrurile. Iubesc natura, partea asta de lume departe de oa­meni. Într-o seară, am în­dreptat lumina unei bri­chete spre o plantă de ghi­­veci și am rămas fas­cinat de cât de frumos și de di­ferit arată vini­șoa­rele, tex­tura ei. Mi-am zis "Aici e ceva. Ceva ce nu vine doar din ceea ce exis­tă, din natură, ci și din ceea ce fac eu cu lu­mina. Eu pun lumina, nu Soa­rele". Am expe­rimentat mult în studio, inspirat de lucrul în 3D pe computer și ajutat de tatăl meu, cu care am cons­truit lumini, scene pentru plante și flori.

- Expozița "Creaturi din lemn", pe care ai pre­zentat-o în mai multe orașe și țări, este ins­pirată cu totul din natură...

- A fost cel mai clasic, cel mai direct lucru pe care l-am făcut. Un­deva la intrarea în Parcul Națio­nal Retezat exista acel loc, prin care mă plimbam foarte mult. Apa din lacul de acumulare scăzuse și lăsase pe uscat tot felul de trunchiuri și de lemne bătute de soare și de vânturi. Le-am fo­tografiat așa cum le-am găsit, pe cele ce ară­tau atât de asemănător cu niște creaturi. Cu mai mult timp în urmă, prin plimbările mele prin păduri, găseam ast­fel de forme, pe care le numeam spi­ri­duși, iar acum le-am și fo­tografiat într-o serie compactă.

Un dans al scânteilor de lumină

- A urmat un proiect cu totul diferit, "Efemeritate"...

- Da, însă sunt două lu­cruri ce le leagă. Faptul că fo­tografiile nu-s făcute în studio și nu sunt manipulate în com­puter. Diferența cea mare o face intenția mea de a realiza fotografii care să pară ire­ale, deși au ca subiect un lucru cât se poate de re­al. Asta o realizez în principal prin mișcarea apa­ratului în timpul declanșării. În felul acesta, ex­pe­rimentând continuu, am fotografiat timp de patru ani, în natură sau în orașe, la Veneția, Kyoto, Bar­ce­lona, Sibiu. Volumul de muncă a fost uriaș, s-au strâns cu aproximație 80.000 de cadre și a trebuit să mă limitez la două teme principale pentru ex­poziție. "Sparkle" ("Scânteie") e o serie foarte di­na­mică, un fel de dans prin care, din când în când, se zărește un chip. Este încununarea acestei tehnici de obținere a imaginilor în mișcare. Aici am putut ex­perimenta la maximum ceea ce poate face lu­mina, producerea de scântei, de particule lu­mi­noase. Am folosit costume, personaje, peruci, aripi, în vreme ce la cea de-a doua temă, "Water" ("Apa"), a fost vorba de natură. Aici am încercat să obțin imagini cât mai minuțioase, ca niște foițe de aur, ca un mozaic de picturi abstracte, ale lo­cu­lui în care lumina atinge apa și se reflectă. E un lucru dificil din punct de vedere tehnic, însă mă mo­ti­vea­ză provocările, ideea de a face lucruri nefă­cute încă. Este și o reminiscență din copilărie, din­tot­deauna mi-a plăcut să umblu de pe un bolovan pe altul, pe firul unui râu de munte, spre izvor. Cele două teme se leagă prin căutarea scân­teilor de lumină, ce se prind ca într-un joc. Unul este natural, altul pur in­ven­tat. Se adaugă și această percepție, că totul se destramă în particule, în unde, în inele.

- Mi-e greu să-mi imaginez cum poți selecta 40 de fotografii din 80000...

- Vreau să amintesc că, în afara celor 40 expuse pe simeze, mai sunt 200 de fotografii tip vedere, carte poș­tală, ce pot fi văzute în aceeași în­că­pere, plus o instalație audio video în cen­trul orașului. În ceea ce privește selecția, în prima etapă ștergi tot ceea ce ți se pare de aruncat, un sfert să spu­nem. Apoi, te mai uiți odată, și încă odată. A patra oară, poți avea surpriza să vezi că o fotografie care ți se părea până atunci bună sau slabă, acum îți spu­ne altceva. Luni de zile nu am făcut decât selecții peste selecții, până am înnebunit. De câteva ori am decis să renunț, pentru ca, peste câteva zile, să re­vin la selecții. M-a motivat faptul că există oameni ce cred în ceea ce fac și m-au sprijint, faptul că mi s-a părut că am ceva de oferit și că trebuie să duc treaba la capăt. Așadar, după ce selectezi prin pris­ma detaliilor, a părților tehnice, ajungi în momen­tul în care-ți spui "fotografia asta are un fior de magie, asta nu". Pentru că și mie îmi trebuie puțină magie să trăiesc și să continui ceea ce fac.

- Cum te-ai acomodat cu munca intensă pe care o cere un proiect îndelungat?

- Cu siguranță, mi-a sporit capacitatea de a avea răbdare. Înainte să mă apuc de proiect, îmi construisem un studio în casă, trăsesem cabluri, lumini, și a fost bine că proiectul ăsta m-a scos în natură și în orașe, am întâlnit oameni care m-au ajutat, am văzut locuri noi. Nu mi-ar fi prins bine să stau atâta timp în studio. M-a ajutat și prin faptul că am înțeles că pot da din ce în ce mai mult. Că munca mea va ajunge la cine trebuie, chiar dacă trăim un moment în care tot mai mulți oameni sunt grăbiți, nu au răbdare să privească în jur. Nu mai am 14 ani, nu mai sunt atât de naiv, dar încă mai visez la ceea ce visam atunci. Când scriam poezii, îmi doream ca într-o zi să devin atât de bun, încât ceea ce scriu să atingă și pe ceilalți, nu să fie doar o refulare a mea. Asta îmi doresc și acum, să ajung cât mai mult la oameni.