În întunericul bisericii micuțe, străpuns doar de candelele care luminau frescele străvechi, călugărul Conon se ruga, stând într-un singur picior, cu ochii nedezlipiți de icoana mare a Prea Curatei. Cât era ziua de lungă trudea pe ogorul schitului, iar seara, o oboseală de plumb i se strecura în vine și doar așa, stând într-un singur picior, reușea să nu ațipească la rugăciune. Ar fi putut să meargă la chilie și să se culce așa cum făceau și ceilalți monahi. Conon avea însă o inimă de sfânt, aprinsă de dragoste pentru Maica Domnului, pe care o iubea mai mult decât pe propria mamă. Avea doar doisprezece ani când intrase la Schitul Cozancea, un copil. Noaptea, când tot schitul se scufunda în liniștea vătuită a somnului, iar în biserică nu mai era nimeni, putea să rămână singur cu Măicuța și să o alinte în taină, spunându-i "Cocuța". Nu știa cum îi venise acest nume pe buze, dar i se lipise de inimă, pentru că era doar al lui, nu-l mai știa nimeni altcineva. Numele de alint și cântarea Paraclisului, în fiecare noapte, în fața icoanei din biserica schitului, erau taine știute doar de el și de Maica Domnului. Și, pe zi ce trecea, după fiecare întâlnire învelită în lumina plăpândă a candelei, dragul de "Cocuța" creștea în inima lui, iar rugăciunea Paraclisului parcă începea să i se scurgă în inimă de la sine, fără să se nevoiască. Într-o noapte, s-a întâmplat o mare minune: Maica Domnului i-a răspuns rugăciunilor fierbinți. Nu făcuse nimic deosebit. A plecat la biserică după ce tot schitul a adormit, a intrat, s-a închinat, apoi a început să se roage și atunci s-a întâmplat minunea. Maica Domnului a început să plângă. Două șuvoaie curate au țâșnit din ochii ei și s-au prelins pe icoana sfântă. Lacrimile acelea i-au ars lui Conon viața, cu focul dragostei dumnezeiești. Un foc care te pârjolește fără a te mistui. Plânsul Maicii Domnului a zguduit obștea Schitului Cozancea și țara toată până în capitală. Gazetele acelui an, 1882, au vuit, de la "Vocea Botoșanilor" și până la "Universul" de București. În schit a venit chiar și o comisie de la oraș, în frunte cu prefectul de Botoșani. Au luat icoana din biserică și au închis-o într-o chilie sigilată, pentru a-i vădi înșelăciunea, dar Prea Curata a plâns în continuare, în pofida îndoielilor autorităților, iar Schitul Cozancea a rămas ocrotit de-a pururi, între lacrimile ei sfinte. Din aceste lacrimi s-a plămădit duhovnicul Conon, care a ajuns în scurtă vreme vestit și foarte prețuit de credincioși. Îi primea pe toți cei care veneau la schit cu neputințe și necazuri și îi îndruma către icoana Măicuței, care făcea mari minuni. Între cei vindecați a fost și părintele Cleopa Ilie, la acea vreme, doar un prunc neputincios.
Salvarea de la moarte a părintelui Cleopa Ilie
Viitorul mare duhovnic al Moldovei a venit pe lume pe 10 aprilie 1912 în satul Sulița, aflat aproape de Schitul Cozancea, și, în primul an din viață, s-a îmbolnăvit de moarte. Leac la doftoroaiele din sat nu i-au găsit, copilul nu mai sugea deloc și plângea întruna, așa că mama sa, femeie evlavioasă, căreia îi muriseră și alți prunci de mici, și-a pus toată nădejdea în puterea tămăduitoare a Maicii Domnului. Și-a luat băiețelul în brațe și a venit la părintele Conon de la Schitul Cozancea. Marele duhovnic i-a găsit leac de îndată pruncului - "Dă-l di pomană Maicii Domnului și-a să se tămăduiască!" i-a spus mamei, iar ea a făcut întocmai. A aprins o lumânare, și-a luat copilul în brațe, a venit cu el în fața icoanei și i-a spus Prea Curatei, cu toată durerea strânsă în inimă, în nopțile de nesomn și neliniște: "Măicuță, ți-l dau ție!" Apoi s-a închinat de trei ori, iar pruncul a tăcut după zile întregi de chin. La plecare, părintele Conon i-a profețit: "Pruncu' aista îi vindecat și-a să trăiască mai mult dăcât tăți copchii tăi șî-n viața lui ari să hie păzât di Maica Domnului!". Și cum a spus părintele Conon așa a și fost. Pruncul a trăit 86 de ani și a ajuns părintele Cleopa Ilie. Fără icoana făcătoare de minuni de la Cozancea nu am fi avut astăzi un Cleopa.
Cleopa cel Tânăr
Cu toate aceste istorii sfinte în minte și inimă, mă îndrept către Schitul Cozancea, aflat la 45 km de Botoșani. Alunec printr-un ținut fabulos, cu dealuri înalte, arcuite domol, de parcă tot pământul s-ar fi zbătut să ajungă la cer, dar nu iute, pieptiș, ci alene, la pas. Din dragostea aceasta a țărânei pentru înalt a ieșit țara botoșănenilor, un tărâm verde și curat, străpuns din loc în loc de sate cu case micuțe și biserici albe, mici perle prinse în verdele care inundă totul. Așezările strălucesc de curățenie. Doar asfaltul, care pare pe alocuri ieșit dintr-un război crâncen, îmi aduce aminte de sărăcia locurilor. Sărăcie pe care altminteri nu o simți, pentru că sufletele botoșănenilor sunt foarte bogate. S-au strâns în ele veacuri după veacuri de rugăciuni și nevoințe, prin vinele lor curg toți strămoșii cu credință tare, de la răzeșii lui Ștefan și până la pelerinii de astăzi. De aceea sunt oameni fericiți, veseli chiar, tari în fața necazurilor și foarte primitori, în stare să îți așeze inima lor în palme. Din plămada asta au ieșit toți părinții Schitului Cozancea, în frunte cu marii duhovnici Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Aici, în schitul spre care mă îndrept, cei doi s-au cunoscut, iar apoi s-au împrietenit atât de strâns, încât s-au prins frați de viață veșnică, uniți nu prin carne și sânge, ci prin Duhul Sfânt.
Las în urmă satul Sulița, al părintelui Cleopa, Stroieștiul părintelui Paisie e ultimul popas, înainte de a mă avânta în marea verde a câmpiilor botoșănene, care străjuiesc Schitul Cozancea. Drumuri galbene, de pământ, se împletesc și se despletesc în soarele începutului de vară. E liniște și nu e nici țipenie de om. Merg călăuzit de un creștin din Stroiești, care și-a rupt din muncă ceasuri întregi, doar ca să mă îndrume să nu mă rătăcesc. Ospitalitate botoșăneană, simplă și sfântă. După un cot, drumul se lasă spre o vale lină, îmbrățișată de pădure. În căușul verde e adunată apa unui heleșteu, dincolo de el, săgeata zveltă a unei turle străvechi străpunge cerul. Am ajuns. Aici, la Cozancea, timpul a stat în loc. O pace adâncă este așternută de Maica Domnului de jur împrejur. E liniștea lacrimilor ei. Nu se mișcă nimic, în afara siluetelor subțiri ale unor călugări, pe care îi văd robotind în preajma lăcașului. Cleopa Străchinaru, părintele stareț al schitului, e tânăr, blând și zâmbitor. Poartă același nume de călugărie ca și marele duhovnic al Moldovei. I-aș putea spune "Cleopa cel Tânăr", pentru că e înfrățit cu Cleopa cel Bătrân prin călugărie și pământul nașterii. Părintele stareț e tot de-al locului. "Sunt din Copălău, un sat aflat cam la 15 km de schit, iar la Cozancea am venit încă de mic. Îmi aduc aminte că nu împlinisem patru ani când părinții m-au adus aici în brațe și m-au împărtășit. Apoi am tot revenit. Pentru noi, copiii din sat, mânăstirea era un altfel de tărâm. După ce ne întorceam dintr-un pelerinaj la schit, în poveștile noastre, totul era la Cozancea deosebit - florile care creșteau erau mult mai mari, la fel și copaci, hultanii de pe cer și mistreții din pădurea care împrejmuia mânăstirea. Apoi am crescut, iar la facultate, primele cărți duhovnicești pe care le-am citit au fost cele scrise de părinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Atunci mi-a încolțit în inimă dorul de călugărie. Când am revenit la Cozancea, am regăsit mânăstirea în care ei s-au format, singuratică și săracă, dar un loc în care te poți retrage pentru a te ruga nestingherit, spre deosebire de alte mânăstiri care sunt mai apropiate de drumuri și oraș. De aceea am rămas aici."
Sfinții de odinioară ai Schitului Cozancea
Părintele Cleopa Străchinaru știe toată istoria locului în care se nevoiește. Începutul schitului a fost la 1656, când trei pustnici s-au așezat aici. Biserica de piatră este din 1732, și de atunci, niciodată, cu excepția unei scurte perioade comuniste, liturghia nu a încetat a fi săvârșită în altar. Și asta, pentru că părinții care s-au nevoit aici și care l-au format și pe părintele Paisie Olaru au fost oameni sfinți. "Părintele Paisie venea aici la Cozancea, încă de când era copil, pentru că satul său, Stroiești, e în apropiere. Primul său duhovnic a fost părintele Calinic Șușu, un călugăr foarte nevoitor, slab, de abia se ținea pe picioare, și care dormea numai pe jos, pe o rogojină, cu o cărămidă sub cap. Părintele acesta se ruga așa: «Doamne, dacă crezi că voi face ceva bun înaintea Ta, mai lasă-mă să trăiesc, iar dacă nu, să mă iei de pe pământ!». Acest părinte i-a pus temelia vieții duhovnicești. Părintele Paisie avea să scrie la bătrânețe: «încă din copilărie mă lipisem cu inima de carte și de lucrurile sfinte și eram cam retras. Gândul îmi era aplecat mai mult spre mânăstire... ». Dar copilăria i-a trecut și n-a putut să își urmeze gândul, că a plecat pe front, în Primul Război Mondial, și acolo, în apropierea morții, i-a promis lui Dumnezeu că, dacă va scăpa cu viață, se va călugări la Cozancea. Și așa a și făcut. Părintele Paisie s-a închinoviat aici în anul 1920 și povestea că în anii aceia, a găsit aici mulți părinți înduhovniciți printr-o viață simplă, de la care a învățat ce este dragostea adevărată de Dumnezeu și de oameni. Poate că cel mai sporit dintre ei a fost părintele Conon Gavrilescu, în fața căruia plânsese icoana Maicii Domnului, dar ca el mai erau și alții. Spunea părintele Paisie de părintele Nicon Drăguleanu, mare iubitor de singurătate, care se ruga adesea în pădure și mânca doar o singură dată pe zi, numai seara. Părintele Nicon și-a cunoscut dinainte sfârșitul și i-a spus părintelui Paisie: «Să vii până la mine duminică la ora opt, că voi cânta cu îngerii Aliluia!» Părintele Paisie s-a luat cu treburile bisericii, că era paracliser, și a întârziat cu jumătate de ceas. Când a ajuns, părintele Nicon era deja mort în chilie, dar trupul îi era cald. Murise exact la ora opt, așa cum îi spusese. A mai fost apoi un frate, Gheorghe, care a venit la mânăstire când era deja bătrân și pe care l-a călugărit chiar părintele Paisie. Povestea despre dânsul că a venit la Cozancea spre sfârșitul iernii, desculț prin zăpadă, și că atunci când făceau metanii împreună, ajungeau la opt sute, apoi părintele Paisie se culca, iar bătrânul Gheorghe continua. V-am spus doar despre câțiva părinți care au trăit aici și care au sfințit aceste pământuri cu viața lor, dusă în simplitate și smerenie, dar numărul lor este mult mai mare. Și dacă noi, călugării de astăzi de la Cozancea, suntem în mânăstire și Dumnezeu ne dă răbdare de a trece ispitele, este și datorită lor. Avem altarul unde au slujit ei, iar asta ne ajută și ne întărește mult".
Poiana unde se aud îngerii
E cu totul străbătută de păsări. O cascadă de triluri și ciripituri care acoperă murmurele și șoaptele codrului. Și o neobișnuită liniște, în pofida corului înaripat, o liniște care nu e de afară, ci dinlăuntru. E ca și când aici ești doar tu și Dumnezeu. Necazurile vieții sunt undeva departe, nu în alt loc, ci în alt univers. De parcă, pășind prin strunga copacilor care te lasă să întri în poiană ai fi aflat o poartă binecuvântată, care te-a scos, într-o clipă, pe un tărâm al raiului. Poate că așa ar trebui să o și numesc - poiana raiului. Și nu aș greși prea mult, pentru că aici, cam la jumătate de ceas de mânăstire, în mijlocul codrului, părintele Paisie a auzit aievea cântarea îngerilor. Trecuseră de la intrarea sa în Schitul Cozancea unsprezece ani. În răstimp, își agonisise în inimă comoara rugăciunii isihaste și dorea, mai mult ca orice părinte din obște, să se însingureze, să plece în pădure, ca să fie doar el și cu Dumnezeu. Iar Domnul i-a răspuns, îngăduindu-i să audă, aici, chiar pe locul în care stau, corul ceresc al lumii de dincolo. A știut atunci că își aflase sălașul și a purces să își ridice o chilioară și un mic paraclis. Va petrece aici, în sihăstrie, cincisprezece ani. Părintele stareț Cleopa Străchinaru îmi spune că locul avea o tainică binecuvântare, încă de demult. Cântarea îngerească nu răsunase în poiană la întâmplare. "Ceva a fost aici din timpuri străvechi. Nu știm ce, dar când părintele Paisie a venit în poiană, a găsit o cruce veche de brad, așezată pentru a ne aduce aminte de o întâmplare binecuvântată pe care timpul a șters-o. Părintele a luat crucea la chilie și a așezat o alta nouă, făcută de el". Crucea părintelui Paisie încă mai este. E rezemată de un mic paraclis ridicat pe locul celui făcut de părintele. Intru înăuntru și mă închin. În lumea lui micuță și simplă, cu totul din lemn, sufletul se adună ca într-o candelă. Orice pelerinaj la Cozancea ar trebui să se sfârșească aici.
Frați pe viață veșnică
S-a întâmplat aici, la Cozancea. Părintele Paisie era deja un duhovnic încercat. Țăranii care veneau la mânăstire îi spuneau, simplu, Pustnicul. În acei ani, a întâlnit un băiețandru care păștea oile, împreună cu doi frați mai mari, Vasile și Gheorghe. Băiatul avea să devină părintele Cleopa, marele stareț și duhovnic al Mânăstirii Sihăstria, iar întâlnirea lor va schimba soarta ortodoxiei românești. Cei patru, trei frați și un duhovnic, s-au sudat pe veșnicie. Așa de mult își iubeau cei trei frați povățuitorul, încât au vrut să se călugărească tustrei, însă părintele Paisie i-a sfătuit să aibă răbdare. Multă răbdare, unită cu rugăciune, pentru că la călugărie nu alergi, ai nevoie de încercare. Cei trei frați au început să se roage acasă, așa cum ar fi făcut-o în mânăstire. Se strângeau la miez de noapte, doar la lumina lumânării, și citeau din Psaltire un ceas sau două. "Au avut o mamă foarte duioasă", îmi spune părintele stareț. "Când îi vedea că citesc la Psaltire îi plângea ca pe niște morți, pentru că știa că se pregătesc de călugărie. Din pricina asta, când au fost să plece la mânăstire, cei doi frați mai mari, Vasile și Gheorghe, au mers la Sihăstria, nu la Cozancea, să fie mai departe de casă, iar părintele Cleopa i-a urmat doar după ce a făcut armata. Când a venit într-o permisie și l-a cercetat pe părintele Paisie, acesta i-a spus: «Frate, dacă n-ai să vii tu la Cozancea, atunci poate că am să vin eu la Sihăstria», pentru că ținea mult la fiul său duhovnicesc. Cei doi au ieșit apoi din pădure într-o poieniță, au făcut trei metanii, s-au îmbrățișat și s-au legat așa, în fața lui Hristos: «Doamne, dacă am să mor eu înaintea fratelui meu, dă să-mi fie alături în ceasul acela, iar dacă va să moară el înainte, să-i fiu eu alături. Măcar în ultimul ceas al vieții dă-ne Doamne să fim împreună!»". Și cum au cerut, așa a și fost. În 1947. părintele Paisie Olaru a mers la Sihăstria să-și vadă ucenicul iubit, ajuns călugăr încercat. Nu s-a mai întors niciodată la Cozancea, de aceea lumea îl știe drept mare duhovnic al Sihăstriei și Sihlei, dar el a trăit aici douzeci și sase de ani, primii săi ani de călugărie și pustnicie, adică anii de căpătâi ai oricărui călugăr. Când părintele Paisie Olaru a plecat la Mânăstirea Sihăstria, împlinise cincizeci de ani. Era deja un bărbat desăvârșit în Hristos. Avea în spate un munte de rugăciuni și dragoste cât să acopere țara toată. Iar țara i-a răspuns.
"Eu cried că îi sfânt. Da!"
Niciodată creștinii din satele apropiate de Cozancea nu i-au uitat. Mergeau la Sihăstria valuri, valuri, pentru a-și vedea părinții, pe Paisie Olaru, duhovnicul cu inimă de mamă, și pe Cleopa Ilie, predicatorul cu cuvinte de foc. Georgeta Chirilă l-a cunoscut pe părintele Cleopa când era tânără și mergea după el până la Sihăstria. Acu merge "pi șaptăzeși" și-și aduce aminte cu drag de vremurile acelea. "Socru meu o fost coleg di clasă cu părintili așa că merjea des pi la el. Atâta lume vinea acolo, vaaai di mini! Viné, că tari frumos mai vorbé părintili. Era cuminte șî tari credinșios... Stăté pi șerdac șî țâné cuvântare, ni învăța numa cu vorbe bune, tătdeauna, sî fim credinșioși, sî fim înțieliepți, ș-apăi ni întreba: «Voi sântieți din Sulița? D-apăi a să dormiți la noapte la mini în chilii!» Ș-apăi așa făcé. Ni punea di dormeam chiar la dânsul șî el pleca di dormea pin alte părți. Da și chilii avé... Pfăi! Numa icoane pi tăți periețî! Tari bun era și tari mi-era drag di dânsul..." Și când zice că îi era drag părintele Cleopa, lelei Georgeta fața i se luminează de un zâmbet larg și rumen. O întreb dacă acum, că părintele a plecat la Domnul, nu-i e dor de el. "N-apăi cum să nu-mi hie dor di el! Dac-ar mai hi, tot m-aș mai duce pi jos pân la el! Țân mintie ultimii ani când nu mai puté. Avea doar un ușenic de-l scoté în șerdac, iar el stăté șî ni vorghé. Ș-apăi o murit ș-am fost și la mormântul lui șî-l pomeniesc la rugășiune. Mi-amintiesc cum ni zâcea cu drag: «Mânca-v-ar raiul sî vî mânânșie!» Tăt așa ni zâșea... Am amintiri multe di la dânsul și tătdeauna mă rog la el. Când am vrun niecaz îi zic: «Părinti Cleopa, ajută-mă!» Chiar așa îi zâc pintru sănătate, pintru liniștea copiilor." "Și îți răspunde părintele Cleopa?" "D-apăi cum să nu-mi răspundă dacă mă rog la dânsul?! Noi criedem în dânsul, că o fost părinti di la noi din sat ș-acum îi sfânt. Eu cried că îi sfânt. Da!"
Elena Talpalaru e micuță și iute. În spatele anilor care s-au așternut peste ea bate o inimă aprinsă, care pe la "treizăș di ani, patruzăși, poate" l-a cunoscut pe părintele Cleopa. "Da amu am optzăși! Nu-i am împliniți, da-i am!" (râde șugubăț) Îi are, dar nu îi arată! "Mă dușiem pi jos la părintili Cleopa, că el o păscut oile cu tata mieu. Merjeam di la Târgu Neamț șî pân la părintele la Sâhăstrâie, di la ora șinși după amiaza șî pân-o apuné soarili, cu bagaji pântru mânăstire. Ș-apăi dimineață viné părintili la noi: «Măi, mânca-v-ar raiul, cum di-oț vinit pi la mini măi, așa, pi jos!?» Așa o bucurie mari sâmțeam când îl videam, aaaai di mini! Nici mâncare nu ni mai trăbuia, când îl vidém, nici somn, nici nimic, nimic. Ș-apăi ni întreba di fiecare în sat, și fași, cum o mai duși, ș-apăi ni spuné pilde, tari frumos vorbé cu noi. Nu-ș cum le ținé tăte în minte șî le spuné. Ș-apăi, într-un an, al mieu bărbat nu m-o lăsat să mărg la el, ș-apăi tăăăătăă noaptea am plâns di supărare. Acu nu știu cum să vă zâc, da parcă erai în rai când ajunjeai acolo la dânsul! Frumos, frumos, nu-ș ce să zâc! Nici nu știu di undi fășeam rost di bani, măi, oameni buni, di ajunjeam la dânsul! Știți ce la lumi era la el? Da în continuu, șî oamini, șî mașâni!". "Matale te rogi lui?". "Da. Că eu, când vorghesc cu dânsul, parcă-s ușurată, așa". "Crezi că e sfânt?". "Sfânt, sfânt, da, da! Io așa cried!".