Trăistuța copilăriei

Cititor Formula AS
Scrisori de la cititori

Trenul șerpuiește leneș și legănat prin văi­le adumbrite, și inima începe să-mi bată neregulat. Sunt pe drumul de la Salva spre Vișeu, drumul copilăriei, mă îndrept spre stră­fun­durile sufletului meu, mă duc să-mi caut liniș­tea, mă duc să mă regăsesc, pentru că nu­mai acolo, a­ca­să, îmi o­blo­jesc su­fle­tul, numai a­colo respir cu ade­vărat, nu­mai acolo, în Maramureșul meu natal.
Este o po­veste, o poveste despre fericire, despre ceva ce nu mă dezamăgește niciodată, nu mă ră­nește, nu mă neliniștește. Este un sătuc de munte. Cu mult înainte de a ajunge, simt mirosul dulce al rășinii și al brazilor, amestecat cu cel al laptelui și brân­zei. Simt mirosul de lână din țoalele întinse pe garduri la soare, miro­sul de mere, de fân cosit. Să­tucul copilăriei mele este așezat între dealuri înalte, viguroase, casele sunt răsfirate prin păduri, pe mar­ginea drumului, pe malul Izei, sunt case din lemn, unele din lemn vechi, care miroase a timpuri tre­cute, a viață de de­mult. Și ce mai povești se spun în timp ce ploaia se sfâșie la geamuri!
Și aveau bunicii o livadă cu soare și umbră, cu răcoare și arșiță, cu romane citite la umbra merilor și gutuilor, loc de liniște și visare. O lume arhaică, liniș­tită, încăpățânată să se con­ducă încă după vechile ei ritmuri.
N-am mai găsit nicăieri băbuțe mai bâr­fitoare ca la noi. Zbârcite, covârșite de ani, dar bătând cu în­ver­­șu­nare ulițele satului în căutare de vești. Nu lip­sesc de la nicio pomană, nuntă ori înmormântare, nu pierd absolut niciun eveniment, nu uită nicio în­tâm­pla­re, și tot povestesc... povestesc... poves­tesc, poate că sunt obositoare uneori, mereu cu coa­da ochiu­lui la vecin, la mașina care trece pe drum, la străinul venit să ceară apă, dar cât le duc lipsa când sunt departe de ele! Să nu mai afli nicio veste picantă, nicio întâm­pla­re misterioasă, să nu le mai vezi ochii vii și neliniș­tiți precum argintul. Băbuțele acestea cernite și în­dâr­jite împlinesc, rotunjesc cum­va lumea aceasta ma­gică, lumea copilăriei mele, lumea care m-a fă­cut să descopăr fericirea, căci ea nu ne poate deza­mă­gi niciodată. Prieteni și iubiți ne ră­nesc, pleacă de lân­gă noi și nu-i mai vedem nicio­dată, părinții se sting, pruncii cresc și pleacă, însă ea, ea este mereu pre­zen­tă. Ce-i copilăria asta, dacă nu trăistuța pe care o pur­tăm în spate toată viața, locul de unde ne scoatem me­rin­dea sufletească, amin­tirile și oamenii care au fost? Con­tinentele de lumină pe care le-am luat pentru tot­deauna în stă­pânire? Ceva fabulos se petrece cu copi­lăria noastră. Din ea scoatem mereu sensurile cele mai profunde și adevărate ale vieții noastre, puterea de care avem nevoie în zilele aspre ce vor veni, lumina zilelor ne­gre. Copilăria, o fericire pe termen lung.

Maria Tomescu