În fânul de curând cosit...

Redactia
- Suntem în mijlocul verii, și în satele de la munte s-a dez­legat anotimpul cositului. Mireasma florilor amețește pă­mân­tul. Cine se îmbată cu ea o singură dată, e rob pe viață, fânului de curând cosit. Două mari cântărețe de muzică populară dea­pănă amintiri -

Sofia Vicoveanca
"M-am dus printre flori, în crâng/ S-adun mirozne și să plâng"


"Cunoașteți povestea mea: m-am născut lângă To­porăuți, dincolo de «sâr­ma ghimpată» care taie în două inima Buco­vi­nei, una din cele mai fru­­moa­se pro­vincii isto­rice ro­mâ­nești. Când fa­mi­lia noas­tră a por­nit în re­fu­giu, mama mă ținea încă în brațe. Am venit cu toții aici, la o mătușă din Vi­covul de Sus, cu gândul că ne vom reîn­toarce de­grabă la casa noastră din To­po­răuți. Dumnezeu a vrut altfel. Noi am ră­mas pen­tru totdeauna aici și averile noastre acolo, pe pă­mân­turile ocupate de ruși. Băr­ba­tul mă­tușii Sofia (îi port nu­mele) avea o spinare de deal acoperit de fâ­neață. Vi­co­vul este la poale de deal și pădure, iar nă­dej­dea oa­me­nilor sunt vitele, așa că ei pregătesc cu grijă hrana animalelor pentru iarnă. Fânețele sunt co­site după un calendar respectat din străbuni. Acum, în iulie, fâ­neața se coace, iarba e apoi co­sită și lăsată să se usu­ce, făcută polog, apoi strânsă în stog și adusă acasă, unde se pune în șură sau în poclizi. Copilă fiind, pen­tru mine era o mare bucurie să mă duc la greblat și la strâns, pentru că mă mai furișam prin alunișul de la marginea pajiștei, ca să gă­sesc alune, fragi sălbatici și rugi cu mure. Aromele fânețelor și culorile florilor care împestrițau iarba mă făceau să zbor, îmi dădeau așa, o stare de ex­taz. Chimia aceasta a fâne­țelor s-a impregnat atât de mult în fibra mea inte­rioară, că nici nu mi-am dat seama când s-au așezat așa, straturi-straturi, în sufletul meu, verile acelea inundate de mi­reas­ma fânului fier­binte ca lava și de glasul de toacă al coaselor bătute pe bolovani. Nici nu-mi închi­puiam că am să le păstrez, că am să reactualizez aceste amintiri cu atâta drag, că am să-mi doresc atât de mult să le retrăiesc. Pentru că după 50 de ani, am revenit acolo, pe fâ­neața unde hălăduiam ca fătucă, și n-am cutezat să mă duc sin­gură, ci am luat o nepoată de-a mea ca însoțitoare, pen­tru că m-am temut să nu-mi stea ini­ma în loc de atâta frumusețe și emo­ție. Și s-a întâmplat că în ziua în care am mers, a fost soare și frumos după o săp­tă­mână întreagă de ploaie, iar eu am re­găsit în­toc­mai aromele fâneței din co­pi­lăria mea. Florile erau aceleași - sân­­­zie­ne, mar­ga­rete, scânteioare și to­po­rași, doar izvorul își schimbase un pic fi­rul față de cum îl știam. Impresia a fost atât de pu­ternică, încât de un­de­va, din adân­cul memoriei, s-au înfi­ri­pat două ver­suri: «M-am dus printre flori, în crâng/ S-adun mirozne și să plâng». Pe mine mă leagă foarte mult acest plai. Întot­deauna când vreau să-mi hră­nesc su­fle­tul, să mi-l încarc de viață, mă-n­torc aici și-mi rea­min­tesc ima­gi­­nile copi­lă­riei. Pă­mântul acesta îmi dă pu­teri. Pe mă­sură ce timpul trece, mă simt tot mai legată de casă, de locurile copi­lă­riei, de locul în care am văzut tot­dea­­una soa­rele răsărind, unde am băut apă neîn­cepută, de izvor, și unde m-am îm­bătat prima dată cu mi­reasmă de fân cosit."

ANGELICA STOICAN
"Cântecul fânului"


"E tare frumos la cosit, cu țăranii mei din Mun­ții Mehedințiului. Vara, natura e atât de darnică cu noi, că frumusețea din jur te lasă fără grai. La noi, la vremea cositului, oamenii muncesc «cu împru­mu­tul», adică se face o clacă - se adună mai mulți cosași, prieteni și rubedenii, care merg de la unii la alții, pâ­nă ce-și ter­mină fie­care pa­jiștile de cosit. Acolo sunt niște poieni foarte mari, care tre­buie cosite odată, pen­tru că altfel se scutură floarea fâ­nului și nu mai este așa de hră­ni­tor pentru animale și nici așa de pu­ternic ca leac.
Mergeam cu pă­rinții mei la cosit, încă din copi­lărie. Mă trimitea mama la izvor să aduc apă proas­pătă și rece pentru co­sași. Cu ochii pe sus, la păsări și la copaci, cântam de ră­su­na pădurea, iar oamenii se uscau de sete, până-mi amin­team eu după ce ple­casem. Când eram foar­te mică, mi se părea că da­că fierul coasei culcă florile și iarba, n-or să mai cânte pă­­să­rile, n-o să se mai audă cântecul ierbii, foș­ne­tul ei și țârâitul greierilor-cosași. Îmi era ciudă și mă-ntristam când vedeam poiana rasă, dar mă bucu­ram când mijea iarăși firul ierbii. Când am mai cres­­cut, mi-au trecut te­merile acestea romantice și, pe la 16 ani, am luat eu însămi coasa în mână și am cosit în rând cu băr­bații. La noi, femeile sunt mai bărbătoase, co­sesc, călăresc, sunt băcițe la oi, viața la munte e des­tul de aspră, așa că fac tot felul de munci. Și dragostea se lega mai repede atunci. Chiar după cosit, în drum spre casă, fetele și feciorii se rătăceau în plim­bări romantice, prin lunci și pe dealuri. Cine n-a dor­mit o noapte în fân nu știe de ce a trăit în lume. Fânul are un anu­me cântec, o anume mu­zică a lui, o energie ex­tra­ordinară, pe care omul le preia fără să-și dea seama, călcând desculț prin iarbă. Cu fân ador­mitor își fac mun­tenii mei și astăzi patul și pernele, în­cărcând saltelele cu floare proaspăt cosită. Toa­te câte sunt ale fâ­nului erau știute de bă­trânele satu­lui, culese și pu­se în scăl­dătoarea fete­lor mari și a copiilor mici (sân­­ziene, roz­ma­rin, bu­suioc sălbatic, cicoare), spre a fi feriți de boli, de deochi și de far­mece, și a fi iubiți în lume. Acum, dacă Dumne­zeu m-a rupt de acolo de unde mi-a fost atât de bine, când mi-e greu, fug repede în satul natal, mai fur un picur de ener­gie și iar mă întorc, gata de noi bă­tă­lii. Săp­tămâna viitoare mă duc la fân. Abia aștept să ajung în poienile în­flo­rite din munte, mai aproape de mine și mult mai aproape de Dum­nezeu."

Foto: VICTOR MERCEA (3)