Fiindcă începe sezonul vacanțelor și mi-ar plăcea să cred că răgazul pentru lectură crește, vă propun acest volum de proze scurte care n-au cum să nu placă oricui. Autoarea lui, scriitoarea americană Lucia Berlin (1936-2004) a fost considerată o revelație abia cu această masivă selecție de 43 de povestiri, editată la 11 ani după moarte, deși în timpul vieții mai publicase câteva volume și colaborase cu proze la reviste, iar în lumea literară americană nu era chiar o necunoscută. Dar abia antologia postumă făcută de prieteni literați a dat măsura unui talent ieșit din comun (s-a folosit, alături de numele ei, chiar atributul genială). Mai toate povestirile ei sunt de inspirație autobiografică, scrise cu o simplitate și o limpezime uimitoare, dublate de știința construcției concise, a ritmului alert și a tăieturii finale - toate dificil de obținut pe spațiul câtorva pagini. Surse pentru a povesti ceea ce știa din propriile experiențe nu i-au lipsit, căci Lucia Berlin a avut o viață aventuroasă și complicată. Născută în Alaska, unde lucra pe atunci tatăl specialist în minerit, și-a trăit adolescența în Chile, unde a dus o viață îmbelșugată fiindcă tatăl se îmbogățise. Fata, suferindă de scolioză și nevoită să poarte un corset rigid, a studiat apoi la Universitatea din New Mexico și chiar din primul an s-a măritat cu un sculptor, cu care a avut doi băieți. Despărțită de el, s-a recăsătorit cu un pianist de jazz, cu care s-a mutat la New York, dar l-a părăsit și pe acesta pentru un al treilea soț, Buddy Berlin, cu care a locuit în Mexic și a avut încă doi fii. Nici această căsnicie n-a durat fiindcă Buddy devenise dependent de droguri. Așa că Lucia alege să-și crească singură cei patru copii în California și pentru asta lucrează ca profesoară, centralistă, funcționară într-un spital și infirmieră, femeie de serviciu la persoane mai înstărite. Schimbă des slujbele din cauza alcoolismului (și mama, și bunicul matern fuseseră alcoolici, ceea ce o marcase în copilărie și făcuse dificile relațiile cu ei). Abia pe la mijlocul anilor '90, câștigând lupta cu dependența, ajunge datorită unor prieteni, scriitor rezident la Universitatea Colorado, unde ține și cursuri, deși sănătatea tot mai degradată o face să poarte o mască de oxigen. În anul 2000 se alătură fiilor ei la Los Angeles și continuă să scrie până la moarte. Orașele în care a locuit, mediile sociale diverse pe care le-a cunoscut, raporturile și sentimentele dintre oameni - sunt subiectele acestor povestiri care par întru totul adevărate, nu se simte că relatarea implică decupaje și reconfigurări. Ea însăși spunea: "Exagerez mult și amestec ficțiunea cu realitatea, dar de mințit, efectiv, nu mint niciodată". Cu o formă bine controlată, un narator la persoana I și detalii neașteptate pe care privirea pătrunzătoare le surprinde, nuvelele și schițele transgresează uneori realul în fulgurații de absurd, mister, simbolism, fără să-și piardă nici cursivitatea, nici efervescența emoțională. Felul cum povestește Lucia Berlin despre suferință și moarte, dar și despre compasiune, bunătate, frumusețe face ca aceste proze de o naturalețe măiestrit obținută să fie o experiență de lectură extraordinară.