După evenimentele din '89, când casa bunicului a scăpat de la o demolare iminentă, soarta a hotărât să ne mutăm de la bloc în casa lui. Evident, noi, adică noii proprietari, ne-am mutat cu pretenții și am început reconstrucția, refacerea și reamenajarea noului nostru cămin. În acest iureș, a fost nevoie și de ajutoare. Unul dintre ele a fost vecinul de peste drum, un pensionar simpatic, care venea însoțit de un cățel lățos, pe care îl chema Mugurel. Ce m-a impresionat de la prima vedere a fost ținuta lui majestuoasă, completată de o coadă stufoasă, pe care o flutura în vânt, mândru nevoie mare. Deosebit de prietenos și de afectuos, ne însoțea, cu sau fără voia noastră, în toate deplasările. O dată, de exemplu, mama, care lucra la spitalul județean, a sesizat că cineva zgârie la ușa cabinetului. Când s-a uitat, era Mugurel. Venise de acasă în urma ei tiptil, să nu-l observe, știind că va fi trimis înapoi, ca și altă dată. Dar cu aceste trimiteri acasă am avut într-o dimineață o revelație deosebită. Când plecam la școală, cu toată precauția mea, la ieșirea pe poartă, el era mai iute ca mine și, neavând încotro, îl lăsam să mă însoțească până la troleibuz. Dar aici începea marea confruntare. Eu voiam să-l trimit acasă, el voia să urce în troleibuz. Făceam și eu ce am văzut la alții: băteam cu piciorul în pământ să-l sperii, el nimic; mă făceam că iau o piatră și vreau să-l lovesc, el nimic, până când, o dată, m-am aplecat asupra lui și l-am mângâiat duios, ca totdeauna, spunându-i: "Te rog, du-te acasă, nu te pot lua cu mine" și, spre marea mea uimire, s-a întors cuminte și a plecat. Din ziua aceea, l-am iubit mai mult ca până atunci și am început să fiu mai atent cu el. Nu mai căutam să-mi impun propriile dorințe (stai jos, adu, la picior etc.) nedemne de o democrație, ci îl ascultam și pe el când mă lătra și căutam să înțeleg ce vrea să-mi spună. Și surpriza a fost enormă. Am dedus că prietenul meu are calități paranormale, ghicind gândurile. De la refuzul de a mai merge înapoi la vecinul (care, uneori, mai uita de el) - intuind, probabil, că la noi viitorul este mai sigur -, a preluat zicala că norocul este așa cum și-l face omul, și-a părăsit stăpânul și s-a instalat în casă la noi.
Într-o noapte, a început să latre furios. Neavând precedent, nu am înțeles ce vrea, până când, peste câteva minute, am văzut în curtea casei un hoț. Revăzând filmul, ne-am dat seama că a intuit intenția hoțului, când încă acesta era la cel puțin 100 de metri de casă. Telepatie? Dintre multele ocazii când ne-am dat seama că citește gândurile, aș mai vrea să menționez una. O dată, a venit în curte un vecin, față de care cățelul nostru se arătase prietenos până atunci. De această dată însă, l-a lătrat furios și chiar s-a repezit la el. Am fost nedumeriți de atitudinea lui, până când am observat că vecinul ne șterpelise ceva. De atunci, nu i-a mai fost în grații.
Situații ca acestea, când câinele prevedea anumite împrejurări sau ne citea gândurile, au fost mai multe în decursul anilor, ele uimindu-ne de fiecare dată și confirmându-ne ideea că este mai bine să-l ascultăm și să-l înțelegem, decât să ne impunem autoritatea. Multe am avut de învățat de la el în decursul anilor, inclusiv acte de omenie și de caritate. Ultima lui atitudine, care m-a emoționat și pe care o practică, știind și văzând că îl înțelegem, este când vrea să urce sau să coboare scările. Ajuns la o vârstă matusalemică - după socotelile noastre are 23-24 de ani -, nu mai poate urca sau coborî, și atunci ne latră scâncit, într-un fel duios și tânguitor, ca să-i venim în ajutor. Nu este bucurie mai mare pentru noi decât să știm că putem să-i întoarcem serviciile pe care ni le-a făcut, luându-l în brațe și ducându-l în grădinița cu flori. Acum am înțeles mai bine și versurile lui Arghezi: "De vreo șase ani sau șapte/ ochii-i zac peceți de noapte/ și-ngropat în gol cu totul/ cată cu nasul și botul".
MIHAI D. - Brașov