Jurnalul de la Meria

Matei Florian
Viața începe așa: cu o apă, cu o vale, cu niște dealuri, cu păduri.

Păduri cât vezi cu ochii. Cu o șosea de asfalt și liniște. Apa se numește Cerna, iar pe valea ei, pe șoseaua de asfalt, prin liniște, treci de sate cuminți și ador­mite: Toplița, Dăbâca, Hășdău. E încă dimineață, e încă răcoare și umbră. Viața începe odată ce treci de un tunel săpat în stâncă, pe un drum pustiu, uitat de lume și de timp. Dincolo este soarele. Dincolo este lumea care ți se deschide în față și nu o mai poți cu­prin­de: păduri și cer și pășuni și culmi, toate laolaltă, fără sfârșit. Iar când lumea nu mai are sfârșit, viața începe așa: cu un semn de drum pe care scrie "Sat Meria", cu grădini și case care se strâng una într-alta, cu un lătrat de câine, cu tălăn­gile unor cirezi de vite pe culme, cu cân­tecul cocoșilor, cu oameni. Viața începe cu viață. Ai ajuns.

"Țuc nevasta, bat coasa și dă-i!"

Meria, comuna Lunca Cernii, Ținutul Pădurenilor. Te oprești pe ulița mare, în fața școlii, iar oamenii se adună în jurul tău ca să te privească. Se aud miei și cocoși. Liniște cât vezi cu ochii. Liniște până departe. "Doamne ajută" le spui. "Doamne ajută". Îi întrebi despre sat și ei încep să vorbească. "250 de suflete să mai tot fie în sat, și numai 5 copii care mai învață la școală, până-n clasa a patra. Dup-aia trăbă să coboare în Lunca Cernii, să facă cinci - opt, dup-aia, fiecare cu norocu' lui. Că-i departe tare liceu' și cine să tri­mită la noi microbuz să-i ajute pe copii?". Îmi vorbesc despre vremurile de altă­dată, când în școala din comună învățau 300 de elevi și despre acum, când singurele locuri de mun­că sunt la pădure, "altele nu-s, da' noi, să știți, nu ne-am cam plânge, că toți avem animalele și pă­mânturile noastre, și, apăi, numa' leneș să nu fii, că de muncă, văleleu Doam­ne, să te ții!". Munca. Asta îmi spun toți oamenii strânși în jurul meu în fața școlii, munca e cea care rostuiește satul, leagă lu­crurile, face ca viața să fie trăită aici simplu, firesc, după cum e anotimpul, după cum o cere pământul. "M-am trezit când n-a dat soarele, mi-am spus rugăciunea. Fuga la ani­male! Rânesc la porci, dau de mâncare la vaci, la găini, la cal. Plec la sapă, la grădină, dup-aia. Ro­șii, castraveți, ceapă, ardei, tot. Mă întorc acas', fac de mâncare, fuga cu ea la bărbat, la pădure. După, dau fuga la fân. Îl întorc, îl strâng, fac clănii. Abia seara mă întorc, cu băr­batu'. Mulg vacile iară, iară pun de mâncare, el face lemnele. Ne ru­găm și gata ziua, somn!", îmi spune Eleonora. "Apăi, io la 4 dimineața mi-am pus săcuiu' de mân­care și coasa la spinare și am ieșit pe ușă! N-am timp de stat nici de o cafea! Ajung la pășune cât nu s-a luminat, bat coasa, spun o rugăciune. Și pe urmă, cosășcie, omule! Îi tot dau așa, până pe la 9 dimineața. Ascut coasa. Iau un fluștuc, o gustare. Am mân­cat, am prins puteri, dau iară până pe la 12, când îi soarele în crucea ceriului! Vine nevasta cu prânzu', mâncăm, vorbim o țâr', da' nu prea mult să nu ne nărăvim la vorbă. Mă ridic, țuc ne­vasta, bat coasa și dă-i! O clanie, două, trei! Numa' mă uit în zare și zic - până acolo, hai - și până acolo tot cosăsc! Am ce face o zi în­treagă, nu mă încurc. Apăi, că duminică e timp și de biserică și de hodină, atunci îmi trag oleacă sufletu' din muncă. Și mai la iarnă e timp și pentru făcut copii, că atunci îi noaptea lungă", râde Aurel și zice să-l iert, că, uite, tot vorbește despre muncă, dar munca nu cu vorbe se face. Se ridică, mă salută și pleacă. Doamne ajută, îmi spune, Doam­ne ajută, îi răspund. În jurul meu se face ia­răși liniște, liniștea aceea uriașă în care tot ce e viu își strigă viața spre cer. Cocoși, oi, vaci, cai, câini și oameni. Un sat din inima ne­sfârșită a lumii. O oază de viață într-o frumu­sețe pe care n-o poți cu­prinde. O femeie îmi aduce plăcinte. "Acu' le-am făcut. Îs fierbinți. Luați de mâncați, v-o fi foame". Îi mulțumesc, mi-era foame, mănânc.

Andrei și cucoșii

Am rămas singur. Doar un copil stă în preajma mea, îmi dă târ­coale, mă privește tăcut. Îl întreb cum îl cheamă, privește în pă­mânt și-mi răspun­de: "Andrei". Unul din­tre cei cinci copii care mai în­vață în școa­la din Meria. "Vrei să stăm de vor­bă?", îl întreb. Dă din cap. Are ochi mari, albaștri, între­bă­tori, și cuminți, doi ochi al­baș­tri, enormi. Viața lui, la 7 ani, arată așa:
"Mă trezesc. Cum aud cucoșu' mă tre­zesc. Cucoșu' mai cântă și noaptea, când e noaptea noap­te, dar eu știu cum cântă el când se face ziuă. Și îl aud mereu și cum îl aud, îs în picioare. Și mama și tata îs deja în picioa­re. Și vin la ei. Și ei mă pupă. Și mă în­trea­bă dacă am dor­mit bine. Și eu tot timpul am dormit bine. Și pe urmă mă­nânc și ghiozdanul nu-l mai fac, că-i fă­cut de cu seară. Și cărți și caiete și penar. Și iconița cu Maica Domnului. Și plec la școală când îi șapte. Mie-mi place la școală, că scriu. Și scriu și la ro­mână și la matematică. Pe urmă, la ora 12 sunt acasă. Când ajung, mănânc. Și pe urmă sparg lem­ne. Sparg lemne cu toporul mare, butuci mari-mari, pentru trei sobe. Cel mai mult în viață am spart 20 de butuci într-o zi. Și poate mă fac și pădurar, când o să fiu mare. La pădure îmi place cel mai mult. Am văzut toate animalele sălba­tice. Și porci, și căprioa­re și urși am văzut. În Poie­nile Lungi m-am întâlnit cu ursul, dar nu mi-a fost frică de el, pentru că eram cu Mumu Delu și aveam și praștia la mine. Și Mumu Delu mi-a zis să nu-mi fie frică, că ursul simte frica și abia atunci e puter­nic. Dar tu, dacă n-ai frică și ai și praștie, ești mai puternic decât ursul și ursul fuge. Și ursul a fugit. Nici nu eram în căruță, doar mer­geam! Ce mai fac eu acasă? Păi, după ce sparg lemnele, mă duc la coasă, s-o ajut pe mama la fân. Dar tot la lemne îmi place mai mult. Și acasă, când mă întorc, dacă sunt copiii afară, jucăm fotbal până când se face noapte. Când ne oprim e lună, bem apă și se aud greierii".
Andrei tace. Lângă el vine Ca­melia, o fetiță cu un an mai mică, cu ochii căprui, însă la fel de mari, de liniștiți, de întrebă­tori. Îi întreb dacă sunt frați. "Nu", îmi spu­ne Andrei. "Camelia e mătușa mea. Mumu Delu, bunicul meu, îi tatăl ei. Vreți să mer­gem la Mumu Delu? Îi aici, în cimitir".

Mumu Delu și nevasta furată

Un om cosește în cimitir. Un om sub­țire, într-o cămașă albă, cu o mustață albi­tă și ea, cu fața arsă de soare și o privire liniștită și neîm­blân­zită în același timp. E o mișcare blândă, egală, între om și pământ, ca o respirație. Doar coasa se mișcă și iarba foșnește. Omul pare încre­me­nit, un om de la începutul lumii, aici, în cimitirul din Meria. Și se aud vântul și iarba și zumzăit de albine, și e de fapt liniște. Liniște cât vezi cu ochii. Liniște până departe, liniște până unde pădurile ating cerul și încep crestele albastre ale Munților Retezat. Liniște până când omul își ridică privirea liniștită și neîmblânzită, își șterge fața de sudoare și zâmbește. "Aici sunteți, mă, copii?" - "Aici, Mumu Delu".
Pe om îl cheamă Gelu Bumbescu, dar lumea din sat îi spune "Părintele", pentru că are în grijă bise­rica și cimitirul. De 20 de ani face treaba asta fără simbrie. "Atâta doar, înainte de Sfântul Ion, când umblăm în sat cu Iordanul, primesc ceva de la familii. Dar nu pentru bani fac eu lucrurile istea. Iaca, la fiecare slujbă îs pomenit și eu și ai mei în biserică. Apăi, că ăsta-i lucru mare, mulțumesc ție, Doamne!". Și Gelu își face cruce, iar fața lui arsă de soare se luminează ca o cămașă albă. Preotul satu­lui mai are alte patru parohii în care slujește și doar o dată pe lună ajunge și în Meria. Dar în du­minică aceea e sărbătoare în tot satul. Biserica e plină ochi, cine întârzie rămâne afară. E mare cinste să ți se spună preot în Meria. Știe Gelu de ce cosește în cimitir. "No, așe". În crucea mare de pe cer stă pironit soarele. Lângă crucile mici, de lemn, ne odihnim acum, la loc de umbră și verdeață. Gelu se oprește și strigă: "Femeieee!". Femeia îi răspunde de departe, doar o voce dintr-o mare de pășuni, pă­duri și liniște: "Da, bărbateee!". "A venit un om la mine, mai rămân o țâr' cu el!". Mai rămânem. Mai rămânem ca să aflu cum arată o zi din viața unui om, aici, în locul de unde începe viața.
"M-am trezit la 4 și ceva. Întuneric să-l tai cu cuțitu'. Numa' stele, așa, aruncate, și o țâr' de lună pe cer. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru ziua asta, m-am gătat de drum. Am scos calu' din grajd, l-am mângâiat pe coamă, i-am pus dârlogii, niii, mă, Luci, mă, niii, ia vină tu la tata! S-o bucurat iapa că mă vede. Am pus șaua și am pornit spre Vadul Dobrii. S-o tot luminat pe drum, așa, încetuc, cum lasă Dumnezeu lumina. N-ai cum să nu vezi dacă ești om. Apăi, pe la 5 și 20 eram acolo, la stâ­nă. M-o rugat un neam de-al meu să-l ajut la tunsu' oilor. Nu era 6 când ne-om apucat. Oaie, oaie, oaie, behăia stâna, dădea și soarele pe noi. No, grăbeș­te-te, Gelule, că nu-i timp de stat. Fo 30 și ceva de oi am tot tuns, s-o făcut 11. Mi-om luat rămas bun de la rudă, am pus iar șaua pe Luci și, înapoi, pe culmea dealului, spre Meria. Apăi, că cimitirul ăsta nu poate să steie așa degeaba, fără mână de om în el. Ce am vorbit pe drum cu calul? No, o să râdeți de mine că-s zălud, da' io cu iapa mai vorbesc. «Mă, Luci, mă, mai fugi tu la Bunila?». Cum îi dau drumu' să se hodine, ea, iaca, îi la Bunila. O fost o dată acolo și acu' tot dă să se întoarcă. De când o murit Doru, calu', iaca de atuncea. S-o dus, săra­cu', pe râpă-n jos, c-o avut pedica la picioare... Mare supărare am avut! Ce cal bun, ăăăi, ce cal! Când vorbești cu calu', nici nu știi când ajungi acas'. No, mânc ceva și hai la coasă, până dă fur­tuna. Și m-apuc. Apăi, că mâinile se fac una cu coasa, da' mintea zboară, îi liberă. Nu poți cosi altfel. No, mâinile tot cu coasa, da' io mă văd flă­cău, cum iau lumea la spinare, și plec la Hune­doara, electrician. 18 ani aveam atunci, da' mus­tața tot acolo era, numa' că neagră ca pana corbu­lui. Ce le mai plăcea fetelor de ea, hăi hăăăi... Apăi, că și de mine o țâră, bag sama. Doi ani or trecut așa, ș-apăi iară o văd pe Dorina, cea mai frumoasă dintre toate. O copilă, cu ochii mari, numa' zâmbet. Apăi, cam la zâmbetu' ăsta înce­puse să-mi stea mie gându'... Da' pe urmă mă gândeam: mă, Gelule, stai potolit, îi prea mică fata pentru tine, tu, ficior de 20 ani, lucri la uzină, ea, la școală, abia în clasa a opta, 14 ani... Și-mi luam gându' de la ochii ei, da' ochii ei iar îmi veneau în vis, iar și iar și iar... Nu mai aveam astâmpăr în uzina aia. Și m-am întors, nici n-am dat binețe la părinți, că glonț m-am dus la fată și i-am zis că nu mai pot, că eu o fur. Și ea, cât era de fată, s-o lăsat furată. Și numa' într-o seară, s-o furișat Dorina mea pe ușa din dos, unde o aștep­tam, și numa' prin livezi, furiș, am ținut-o, până de am ajuns în odaia de la Dosul Oilor. Patru zile om stat feriți și ne-om iubit ascunși de tăți. Apăi mi-am luat inima-n dinți și am zis hai, mă, fato să ne arătăm la lume, că te-or căta ai tăi de nebuni. Și am ieșit. Am făcut masă, or venit și unchiu' și socrii, și tata i-o zis «cuscre, să lăsăm supărarea deoparte, că, uite, co­piii noștri se iu­besc», și numa' un pahar o zburat spre mine de la socru', dar m-am ferit. La sfârșit, ne-om luat în brațe, ne-om împă­cat. Și, uite, 36 de ani or trecut de atuncea și 7 copii s-or adunat din iubirea noastră. Ăl mare are 32 de ani de acum, a mică, draga lu' tata, Ca­melia, doar 7. Și-or venit și nepo­ții, că la ei e bucuria. Apăi, cum mi se suie în poală și mă trag de mus­teți, nu-i lucru să mă împlinească mai mult pe lume! I-am zis și lui Andrei, «tot așa musteți să-ți lași și tu când oi fi mare, ca să fii drăguț la fecie cum o fost Mu­mu Delu». Ș-apăi mă opresc și mai ascut coasa și mă sprijin de crucea lu' tătâne-meu și mai stau și cu el o țâr' de vorbă și-mi amintesc. Strașnic om o fost! Și eu singuru' lui copil! Așa s-o bucu­rat când m-am întors în sat să m-așez aici, cu Dorina! S-o dus acu' trei ani și el, s-o dus tomna' în noaptea de dinaintea nunții la fată-mea. Ș-apăi stai să plângi sau să te bucuri, măi, Gelule? «Apăi, tăt cu bucuria înainte», îmi zicea tătâne-meu, «că bătrânii s-or tot duce». Chiar când oți venit 'mniavoastră, îna­inte, mă gândeam că munca asta și co­piii și muierea și bi­se­rica îs toată viața me! Că din munca asta, din pământurile noas­tre, să tot fie 10 hec­tare și mai bine, din animale și fâneață și livezi, am ridicat și cășile co­piilor. Ș-apăi că pentru ăsta tare îi mulțumesc lui Dumnezeu! «An­drei, ia vină tu la Mumu Delu să te țuce el o țâr'!»". Andrei vine. Gelu își ia în brațe nepotul, îl sărută și-l saltă spre cer ca pe un fulg. Meria este locul de unde începe viața.

Dorina și vântul

"Femeieeeeee! Vezi că vin cu omu' la ti­neeee!". În depărtare, o mo­gâldeață lasă furca și fânul și începe să ur­ce culmea spre casă. Am stat de vorbă cu ta­tăl, Gelu, am tăcut cu feti­ța lui, Camelia, am ascultat poveștile nepo­tului, Andrei. Merg a­cum spre Dorina, soția, mama și bunica. E timp în Meria, e timp pentru o încă altă viață.
Când îți faci cruce, cuprinzi lumea, o aduci la tine, o îmblânzești. Miazăzi, miazănoapte, răsărit și apus. Iar lumea, așa cum arată în Meria, nu poate fi cuprinsă cu privirea. Așa începi ziua, cu o cruce mare, înainte de toate. Așa îmi povestește Dorina, așa începe orice zi din viața ei: "Cruce. Să mă apere Dumnezeu de rele, să-mi dea putere de mun­că, să-i mulțumesc pentru toate care au fost și sunt. Îi 5 dimineața, când mă trezesc. Primul lucru îi ru­găciunea. Cu ea des­chid ochii. Dup-aia vin rostu­rile la animale. Cu­răță, mulge, dă-le de mân­­care. Când iasă lap­tele, se și lu­minează, tot așa, cu abur. Pe ur­mă, cât îi dimi­neața cu răcoare, încep la prașă și tot sap și sap. Îi mult de muncă, că avem și po­rumb, nu doar gră­­dini, și avem și fânu'... Da' io-i dau înainte, nu stau. Nici vântu' nu su­flă cum ne miș­căm noi!". Spu­ne Do­rina: "Apăi, că ieri, când tot lu­cram la porumb, mi-am amintit așa, de mu­mă-mea. Cum or venit ăia cu Colectivu' la noi în sat, să ne ia pă­mân­tu' și ago­ni­seala, și ele, femeile, s-or adunat toa­te și-or por­nit cu fur­cile și pari spre ticăloși. Pădurencele n-au lege, ele doar de Dum­­ne­zeu și de bărbat as­cultă! S-or strâns vreo 60 de femei din Meria, cu mama me cu tăt, și i-or bătut pe comuniști de le-or mers fulgii. Or tras în ele cu pușca cu alice, de­gea­ba! Or fugit tăți și nu s-or mai întors aicea la noi! «Apăi, să știi, Dorină, că numa' la noi în Meria or rămas pământurile ale oame­nilor, că noi, femeile, om fost aici, să ni le apărăm», uite așa o auzeam pe mama că zice, când lucram ieri la porumb. Ș-apăi iară că săpam parcă mai tare, să nu mă prin­dă potopu'! O piatră cât ou' a dat ieri, în Vadu Dobrii, da' la noi n-o ajuns. Și pe urmă mă lua alt gând și vedeam zăpada mare cât gardu' și mă gân­deam eu că ce bine e că acu' avem drum, că până mai amu 10 ani, tot cu pătura legată de pari și parii pe umeri cărai bolnavu' pe dealuri, pe cărare! Și la copiii mei mă gândeam, că tăți îs bine - ficioru' mare, tâmplar, fata mare, ne­vastă de pădurar, alt ficior, măcelar în Germania... Și numa' de-ar veni acas' mai iute, că de la Paști nu l-am mai văzut...". Când o încearcă tristețea, Dorina spune numaidecât o rugăciune, apoi se închină, iar lumea se îmblân­zeș­­te și grijile se risipesc. Gelu zâmbește pe sub mustață. Se așează pe banca din curte, lângă femeie, o ia în brațe: "Așa-i că-i fru­moasă nevasta me'?". Femeia nu spu­ne nimic, doar ochii îi zâmbesc, lumi­na lor de dinăuntru... Și în ei începe viața...

Foto: VICTOR MERCEA (3)