ANDI VASLUIANU - "Să fii fericit este o alegere"

"Mi se pare fascinant cum te vezi tu pe tine, în copii"

- Dragă Andi, dacă-mi îngădui, voi alege să vorbim mai întâi cu Andi Vasluianu din buletin, și apoi cu renumitul actor de teatru și cinema. Așa­dar, tată-Andi, felicitări pentru Toma, băie­țelul tău de un an, care s-a furișat în triunghiul de aur pe care-l aveai, deja, cu Maia, fetița ta, și Laura, frumoasa ta soție! Cum e să fii din nou tată?

- Oh! Mulțumesc de întrebare! Să mai am un copil, mai ales băiat, este mai mult decât aș fi îndrăznit vreodată să vi­sez. Mă temeam că nu aș fi capabil să iubesc pe cineva în aceeași mă­sură în care o iubesc pe Maia. Com­plet greșit! Iubirea poate fi do­zată în părți egale când este vorba despre copiii tăi. Sunt, efectiv, plin de iubire, dau pe dina­fară. Să nu mai spun că învăț enorm de la co­piii mei, că mă oglindesc în ei. Co­piii scot ce e mai bun din noi, pen­tru că din iubire și din do­rința de a-i crește bine, încercăm să le "li­vrăm" lucrurile cât putem de curat. Nu ne iese întotdeauna, dar chiar și numai strădania ne face pe noi înșine mai buni și mai adevă­rați. Mie, în creș­terea copiilor, mi se pare fascinant cum te vezi pe tine în ei. Îți recunoști pre­judecățile și neajun­surile mult mai ușor, pen­tru că libertatea absolută pe care un copil o are te ajută. Tot copiii mi-au sporit atenția îndreptată către lume, către oameni. Oricum, a fi atent la oa­meni a fost mereu o parte dominantă a caracte­rului meu, dar dacă înainte o făceam așa, ca studiu, odată cu apariția copiilor a răbufnit în mine partea empatică a acestui "studiu". Puțin din acest sentiment l-am mai trăit în studenție, când am condus trupa de teatru a Li­ceului Lazăr din București. Atunci m-am întâlnit prima dată cu o responsabilitate asemănătoare cu cea a unui părinte. Mi-am dat seama că acei tineri luau extrem de mult de la mine, și am realizat cât de ușor aș fi putut să stric lu­crurile, să ofer valori false, unor sufle­te pure și însetate de modele, de repere adevărate.

- Vorbești ușor de iubire, un cuvânt pe care foarte mulți evită să îl pronun­țe.

- Nimic pe lume nu e mai important și mai puternic decât iubirea. Eu cred că Dumnezeul meu este acest sentiment! Știu sigur că dacă trăiești permanent cu sentimentul acesta al iubirii în tine, lucrurile se limpezesc în viața ta. În orice faci: cuplu, fa­milie, meserie... Am mai înțeles ceva tră­ind în acest adânc sentiment de iubire: că to­tul, absolut totul se întoarce la tine. Iubindu-ți soția, iubindu-ți copiii, tu ești câș­tigat. Totul ți se întoarce înmiit. Te umple de bucurie. Ira­diezi.

- Să vorbim, acum, despre meserie. Face parte și ea dintre marile tale iubiri?

- Sunt foarte legate între ele. Arderea pornește, cred, din același loc. Îmi place atât de mult actoria, încât vreau tot timpul să fiu acolo, să fac parte din ea. Învăț foarte multe lucruri și, cel mai important, mă învăț pe mine, încă o dată, și încă o dată și încă o dată. Învăț despre forțele, dar și despre nepu­tin­țele mele. Și, da, este un tot, acest amestec de iu­bi­re dintre familie și sce­nă... Uite, de când au apă­rut copiii, am devenit mult mai vulnerabil ca actor. Până la ei, ajunsesem, prin prisma experien­ței, la o siguranță pro­fe­sio­nală. Tată fiind, ceva a în­ceput să tre­mure în mine. Inițial m-am speriat, apoi am rea­lizat cu uimire că fru­mosul abia în­cepea. Vulnerabi­li­tatea, dacă ți-o recu­noști și o ac­cepți, este aur curat pentru me­se­ria de ac­tor. Atrac­ția oricărei povești stă mai de­gra­bă în slă­bi­ciunile pe care le re­cunoaștem în ea și în drumul pe ca­re-l faci ca să de­pă­șești aceste slăbiciuni.

"În actorie e foarte greu să reziști la nivel înalt"

- Ai avut și tu zbuciumul tău, în trecut. Simți că astrele s-au așezat acum norocos?

- Da. Sunt un om norocos. Norocos să fiu sănătos. Norocos să o fi găsit pe soția mea, Laura, norocos să am copiii pe care mi i-am dorit. Dar când vor­besc de noroc, vorbesc și de niște întâlniri care m-au adus unde sunt azi ca actor. Prima a fost cu Gelu Colceag și Radu Gabriel. A fost impor­tantă, pentru că oamenii aceștia m-au învățat cum func­țio­nează teoretic lucrurile în actorie. Se în­tâmpla în primul an de facultate particulară, pen­tru că eu abia următorul an am intrat la stat. Ei bine, acolo s-a produs marea întâlnire: doamna San­da Manu! Pentru mine ea este totul, mai mult decât orice om de teatru din lumea asta. Datorită ei sunt și azi actor, pentru că ea m-a făcut să înțeleg ce însemnă să ai anduranță în meseria asta. Să reziști la nivel înalt în actorie e foarte greu, pentru că, în timp, uzezi niște mecanisme, care nu prea pot fi în­locuite, căci sunt imateriale, sunt trăiri. Dumneaei m-a învățat să mă antrenez zilnic, precum un sportiv. Dar dacă sportivul pune echi­pamentul în cui după treizeci de ani, un actor nu se oprește până moare. Cum te antrenezi? Fiind tot timpul alert, punându-ți întrebări, găsind răspunsuri, fiind atent la tot ce se întâmplă cu tine ca om și ca actor. Doamna Sanda Manu m-a învățat pe ce butoane să apăs ca să ajung mereu la mine însumi, în­tr-un mod adevărat, iar pentru asta, îi voi mul­­țu­mi toată viața mea. Următoarea întâl­nire ține de film, când, student fiind, l-am cunos­cut pe Cătălin Mitulescu. El era în anul trei, dar deja era regizor și deja considerat unul foarte mare. M-a învățat cum să stau într-un cadru, atitudinea din fața camerei. Atât de mult mi-a plăcut, încât eu și din timpul facultății munceam enorm. Băteam la toate ușile și mă ofeream ca actor, mă trezeam la 5 di­mineața, filmam, apoi mă duceam la cursuri. Nu lipseam niciodată. Prin școala gene­rală, prin liceul făcut la seral, am trecut cam ca gâs­ca prin apă. În schimb, în patru ani de facul­tate, nu am lipsit nici măcar o zi. M-am descoperit pe mine însumi, mi-am descoperit bucu­ria de a fi acolo tot timpul, ceva ce nu mai trăisem niciodată. În timpul liceului, fiind unul industrial, munceam. Nu-mi plăcea să montez mobilă, de exemplu, dar ado­ram să o fac la oameni, acasă. Abia aș­teptam să cunosc o nouă familie, să vor­besc cu ei, aveam drag de oameni și de re­acțiile lor. Iată că eram de fapt în pre­gătire pentru meseria de actor. Norocos! Norocos că sunt extrem de pasionat de meseria mea.

- Există și actor nepasionat?

- Da, da, se poa­te, deși acto­ria e o meserie vo­cațională. În sensul că există actori care nu sunt dispuși să aloce mai mult de ju­mătate din tim­pul lor mese­riei. Pe când eu nu mă opresc niciodată. Cel puțin când am de lucru, sunt acaparat sută la sută. Nu știu ce m-aș face fără so­ția mea, care nu numai că înțelege asta, dar chiar îmi cre­ează în aceste perioade toate condițiile să mun­cesc. Îmi lasă tot spațiul de care am nevoie. Poate că mă înțelege și pentru că are o minte brici. Câ­teo­dată, mă ajută cu textele, și vreau să spun că îmi dă re­plicile mai bine decât multe actrițe. Înțe­lege foarte bine tot mecanismul acesta, mor după ea. Re­ve­nind la întrebarea ta, vreau să mai spun că eu cred că se vede în om când îi place ceva. De la meserie, la familie. Unele căsnicii rezistă pentru că acelor oameni le place să fie căsătoriți, le place acasă. Nu e lucru puțin. Mie îmi place bucuria căsătoriei, îmi place să "gândesc bucuria", pentru că eu cred cu tărie că este o alegere să fii fericit. Oa­menii cred că fericirea se așteaptă, iar la un mo­ment dat ea va cădea din cer. Nu e așa. Fericirea vine din atenția cu care privești lucrurile din jur, evenimentele din viața ta. Lucrul acesta îl învățăm cel mai bine de la copii. Ei sunt mereu fericiți, pentru că trăiesc exclusiv în prezent, pentru că absorb totul cu sete și curiozitate.

"Iubirea este o acțiune, nu o stare"

- Cum reușești să recunoști cu adevărat iubi­rea și binele din viața ta, să nu le lași să treacă neobservate, neasimilate?

- Cred că "secretul" este să nu te oprești. Să nu crezi că dacă ai găsit o ființă pe care o iubești deplin înseamnă că e gata, e suficient, te poți opri. Nu trebuie să te oprești niciodată să fii atent. Este exact ca și în actorie. Dacă nu sunt atent la partenerul care îmi dă replicile, ci doar la ultimul cuvânt din replica lui, doar ca să știu când îmi vine rândul, atunci îmi va păsa numai de mine. Nu mai primesc ceea ce el livrează, nu mai primesc nicio trăire de la el, pe care eu să o duc mai departe în spec­tacol. Așa este și în viață. Dacă nu sunt atent în mod profund la ceea ce spune cel din fața mea, la ce i se întâmplă, atunci nu am cum să evoluez. Culmea este că noi ne naștem cu această curio­zitate, pentru că o observ secundă de secundă la copiii mei, dar uităm să o exersăm, să trăim real în prezent. Eu cred că iubirea este o acțiune, nu o stare. Faci lucruri pentru copii, pentru soție, fă­cân­du-le, îi iubești. În timp ce le faci, te în­dră­gostești și te reîndrăgostești de ei. Une­ori, prie­tenii mă iau puțin în zeflemea, pen­tru că eu con­sider că toți oamenii sunt mi­nunați. Dar eu chiar cred că acesta e adevă­rul, chiar dacă oamenii sunt în derută câteo­dată, în esența lor sunt toți minunați. Cred că dacă un om nu funcționează la un mo­ment dat corect, este pentru că i s-a întâm­plat ceva care să-l devieze, și nu pentru că omul ar fi "defect".

- Iubitor și pasionat de oameni, dar, totuși, te-ai retras la țară de ceva timp, de­parte de oraș. De ce?

- Mutarea la țară a fost o alegere pe care am făcut-o împreună cu soția mea, în momentul în care am hotărât să avem copii. Am decis că orașul nu este un mediu prea bun pentru copilărie. Sincer, mi-a fost greu la început, nu eram convins că-mi va plă­cea. Chiar îmi dădusem maximum o lună să văd dacă viața rurală mi se potrivește. Am copilărit la țară, știam ce înseamnă să stai la casă, dar e alt­ceva la maturitate. În câteva zile, însă, m-am lă­mu­rit. Mi-a plăcut și-mi place atât de mult, că nu mai vreau să aud de oraș. Îmi place enorm la noi, ador senti­mentul acesta că atunci când vii acasă, parcă ești în vacanță. E liniște, e ceva natural în noi, care ne face să funcționăm mai bine. Poate de vină este natura. Oamenii nu reali­zează cât de mult au pierdut din firescul lu­crurilor, până când nu se întâlnesc față în față cu acest firesc. Abia după ce m-am mu­tat la casă mi-am dat seama cât este de natu­ral să trăiesc așa. Să am treabă. Ce-mi place! Am treabă! Nu mă uit la televizor, pentru că am treabă - să repar, să sap grădina, să tund iarba. La bloc s-a ajuns ca viața omului să se rezume la zăcut pe cana­pea, la televizor, la telefon, să suni adminis­tratorul să repare ce s-a stricat. Acest fel de a trăi mi se pare de-a dreptul dezumanizare. Să ai treabă te face să fii om. Ce mai, îmi place acasă.

- Mai am o curiozitate, de data asta, legată de meseria ta: bucu­reș­tean fiind, actor dorit de toată lumea, de ce ai ales să fii angajatul Teatrului din Ploiești?

- Cu Ploieștiul am o relație veche de tot. Sunt din 1999 în echi­pă, pentru că atunci când am termi­nat facultatea, doar aici am găsit post. E simplu de tot. Eram în trupa lui Dan Puric încă din facul­tate, aflasem de la doamna Sanda Manu că eram do­rit la Ploiești și m-am dus în condițiile în care ni­ciun teatru din București nu își manifestase atunci dorința să mă aibă. La Ploiești, da. Ba mai mult, nici nu era post de actor liber în acea toam­nă, așa că un an am fost angajat ca pictor sce­no­graf, și abia anul următor, ca actor. Am rămas an­gajat la Ploiești până anul trecut, când m-am mutat la Odeon, în București, dar încă sunt colaborator la Ploiești, încă joc acolo. Nu pot pleca de tot, e o chestiune de dragoste, de loialitate. Am crescut acolo, suntem o familie unită, îmi iubesc enorm colegii, or, lucrul acesta nu are preț.

"Teatrul este al actorului, filmul, al regizorului"

- Rămânând la tema iubirii, simți senti­men­tul acesta mai acut pentru film, decât pentru teatru?

- Este adevărat că am făcut de-a lungul ca­rierei mai mult film decât teatru și poate de aceea las impresia că aș prefera pelicula. De fapt, nici nu pot să le departajez, este ca și cum aș spune că-mi iubesc un copil mai mult decât pe altul. A fi actor de teatru sau de film este aceeași meserie, mijloacele sunt aceleași, chiar dacă modul de lu­cru e diferit. Poate se crede că în film e mai multă relaxare, știind că oricând poți trage o dublă, dar asta e și bine și rău. De fapt, aș spune mai degrabă rău. De fiecare dată când reiei o scenă emoția mai scade puțin. Multe s-au schimbat în mintea mea, odată cu trecerea anilor, dar o părere mi-a rămas me­reu aceeași: teatrul este al actorului, filmul, al re­gizorului. La teatru, un actor preocupat profund de meseria lui va căuta de la spectacol la spectacol să fie tot mai bun, pe când la film, după ce s-au încheiat filmările, totul depinde numai de regizor - ce alege, ce editează, asta duce filmul la final, asta îl face bun sau mai puțin bun.

- Am citit cândva un interviu cu tine în care spuneai așa: "Iubesc actoria pentru că nu mă lasă niciodată în pace". Ce înseamnă asta?

- Înseamnă că în niciun moment al vieții mele, acasă, pe stradă, la magazin, la o pe­tre­cere sau chiar o înmormântare, eu nu înce­tez să urmăresc reacțiile oamenilor. Le simt înăuntrul meu, le simt tristețea sau fericirea sau spontaneitatea. Privesc lucrurile dinafa­ră, dar apoi, le redau prin rolurile mele. Me­se­ria asta, dacă ești pasionat, nu se opreș­te ni­ciodată. Mereu ești în căutarea unei ex­pre­sii, a unui gest. Azi găsești ceva, dar mâine totul se schimbă, pentru că tu însuți nu mai ești ace­lași. Orice moment e diferit de cel dinainte, iar acest "diferit" mă preocupă pe mine foarte mult. Așa ard eu, la nou, la altfel.

- Andi, să nu încheiem fără să le spu­nem cititorilor unde te pot vedea în sta­giunea de toam­nă sau pe ecrane...

- Desigur. La Nottara joc în cinci spec­tacole. "De-ale Carnavalului" (în regia lui Clau­diu Go­ga), în "Vestul singuratic" (în re­gia lui Cristi Jun­cu), "Mărimea contează" și "La doi pași de Mullingar" (premieră în sep­tembrie), și "Iarna" (în regia lui Mănuțiu). La Odeon sunt în "Jocul de-a vacanța". La Teatrul de Artă joc în "Când timpul stă pe loc", iar la Ploiești am trei spectacole: "Ava­rul", "Vrăjitoarele din Salem" și "Central Park West". În film, toc­mai am terminat "Luca", în regia lui Horațiu Mălăele, care sper că va avea premiera în toamnă, și acum sunt în discuții pentru un nou film, dar e încă în fază de proiect. În plus, sper să începem sezonul doi din "Hacker­ville", la HBO. Cam atât cred...

- Cam atât? Este enorm! Când mai ai timp pentru tine, pentru ai tăi?

- Eh, câteodată am cam puțin, dar uite, acum, vara, sunt mai mult acasă. Dar pentru mine munca nu este niciodată o corvoadă, nu simt ne­voia de vacanță sau de timp liber. Cred că singurul lucru pentru care nu găsesc răgaz este scrisul. De mult gândesc un sce­nariu de film, dar tot nu apuc să-l scriu. Îmi doresc foarte tare să fac asta, să re­gizez un lung metraj. În rest, Doam­ne, am tot! Să­nă­tos să fiu. Sună bă­trâ­nește, știu, dar chiar absolut totul e re­zolvabil în viață, dacă ești sănă­tos. Lipsa sănătății este cel mai grav lucru care ți se poate în­tâm­­pla, restul sunt mofturi.