Tache Ionescu

Dumitru Badita
- Dacă intri din Bd. Magheru printre terasele unor restaurante și mergi spre Piața Lahovari din București, descoperi pe partea stângă o casă veche, impozantă, dar umbrită de un bloc înalt. A fost casa lui Tache Ionescu, unul dintre cei mai importanți oameni politici români, adulat, dar și contestat, prezent în viața publică la cumpăna dintre secolele XIX și XX, când lumea, inclusiv România, se moderniza într-un ritm amețitor -

Un elev eminent

Strada aceasta care leagă Piața Lahovari de Piața Amzei a cunoscut transformări care l-ar ului pe un pașnic bucureștean de la începutul secolului XX, dacă ar putea umbla acum prin aceste locuri. Casele de altădată au dispărut, în epoca interbelică le-au luat locul blocuri înalte, care au dat perso­na­litate noului bulevard, dar și dintre acestea, multe au căzut la cutremurul din 1977, și pe ace­lași am­pla­­­sament au fost construite blocuri spe­cifice re­gi­mului comunist. Până și denu­mirea străzilor a fost schimbată de câteva ori. Prin 1906, strada se nu­mea încă a Că­tu­nului, prin 1911, i se spunea strada Cos­ta­foru, iar acum, poartă chiar numele lui Ta­che Ionescu, faimosul locatar de odinioară, de la nr. 25. Născut în Ploiești, în 13 octom­brie 1858, ca fiu al unui negustor de cereale, Ghiță Ion, și al Eufrosinei, fiica unui aro­mân ajuns ofițer de cavalerie în armata aus­triacă, Tache Io­nescu a ajuns în București când era încă elev, mo­tivul stabilirii în Capitală fiind niște daraveli în afaceri ale tatălui său. Copil inteligent și ambițios, Tache (de la Du­mi­trache, numele său de botez fiind Dumitru) a învățat la pen­sion în doi ani cât alții în patru. Era dornic de în­vățătură, fiindcă mai înainte, la Ploiești, se îmbolnăvise de holeră și a fost ne­voit să-și întrerupă mersul la școa­lă. La București, la Liceul "Sfân­tul Sa­va", a intrat pe primul loc, iar la Bacalau­reat a ieșit tot primul. Negus­torul, convins de calitățile lui Tache, dar și ale celorlalți bă­ieți ai săi, i-a trimis pe toți la studii în stră­inătate. Tânărul Tache a ab­sol­vit Dreptul la Paris, acolo a obținut și titlul de doctor, astfel încât, re­întors în țară, cu diplomele în gea­man­tan, devenit apoi avocat, era numai bun să intre în politică. A fost pri­mit în PNL, fiindcă Ion C. Brătianu voia să înti­ne­reas­că parti­dul. În scurt timp, tâ­nărul avocat a ajuns deputat de Ilfov, la Colegiul III.

Politică în stil mare

Tache Ionescu ar primi as­tăzi, cu siguranță, eti­cheta de traseist politic, fi­ind­că de la liberali a sărit în barca adversarilor politici, conservatorii, care se constituiseră în partid în 1880. Decizia de a se înscrie în Partidul Conser­va­tor i-a fost de bun au­gur, fiindcă în 1891, la vârsta de 33 de ani, Tache a ajuns ministru în guvernul con­dus de Lascăr Catar­giu, primind portofoliul Cul­telor și Instruc­țiunii Publice. Istoricul Nicolae Iorga a remarcat mai târziu că "Ionescu a devenit prin talent factor important într-un partid de boieri". Avocatul cucerea pe toată lumea cu talentul său oratoric, știa să-și facă relații la nivel înalt în țară, dar și în străi­nătate, îl cunoșteau toți, din toate zonele so­ciale. Tot Nicolae Iorga i-a remarcat "iscusința de a găsi o soluție la orice dificultate". Au fost însă și mo­mente când soluțiile sale au fost greșite. În 1900, în plină criză econo­mică, Ionescu a fost numit ministru de Finanțe. La propunerea sa au fost aplicate măsuri de austeritate, care nu au avut însă efectul scontat, criza econo­mică adâncindu-se și mai mult. Regele Carol I a demis guvernul, iar Tache a rămas fără portofoliu. Fi­nanțele pu­bli­ce n-au fost domeniul său de com­petență. Scutit de o responsabilitate așa de mare, și anume, scoa­te­rea țării din marasmul economic, Ionescu s-a dedicat împlinirii unui plan al său foarte ambițios: să obțină șefia Partidului Conser­va­tor. Planul a eșuat. Politicianul a găsit până la ur­mă soluția sal­va­toare. A înființat, în 1908, un partid a cărui denu­mire i-a derutat pe contem­po­rani: Partidul Conser­vator-Democrat. O struțo-cămilă doctrinară.

Takismul

Lui Tache Ionescu i s-a alăturat chiar și I.L. Caragiale, stabilit din 1904 la Berlin. Scriitorul a candidat pentru un loc de deputat în Argeș. A por­­nit în campanie elec­torală prin țară alături de șeful noului partid, ținând cuvântări care aminteau de discursurile bom­bas­ti­ce ale personajelor din co­mediile sale: "Țara noas­tră trece vădit prin îm­prejurări înalte, împre­ju­rări determinante pentru viitorul Statului român, pentru viitorul națiunii întregi (aplauze). Cu si­guranță, aceste împrejurări nu puteau găsi un bărbat mai vrednic și mai po­trivit pentru înălțimea lor, decât pe acela pe care l-au desemnat vechii conservatori de la clubul clasic: acest bărbat este Take Io­nescu (ovațiuni delirante; urale zgomotoase nesfârșite)". Până la urmă, Caragiale nu a mai parti­ci­pat la alegeri, candidatura fi­in­du-i respinsă chiar de partidul con­­dus de Tache Ionescu. Totuși, omul politic a reușit să se facă foarte simpatizat în toate mediile so­ciale. Fenomenul politic a căpătat numele de takism, dar a fost și aspru criticat de numeroși pu­bliciști ai vremii. Tudor Arghezi a fost unul dintre cei mai vehemenți: "Către ta­kism au alergat toți ne­să­țioșii, toți samsarii, toți ne­le­giu­iții. Unul i-a făgăduit ne­vestei un automobil, altul s-a lăudat că-și va numi ne­poatele di­rectoare de școli, toți repre­zintă un număr de interese egale cu câte o mân­drie as­cunsă. Takismul le-a spus tu­turora: «Veniți la mi­ne, cei fără slujbe, cei fără ghete, cei fără automobil, cei fără proprietăți» - și aceștia au dat năvală, căci se al­cătuia o lume a lor, ex­clusiv un partid al lor". Alții au știut însă să vadă dincolo de ta­kism pe omul politic veri­tabil: "Take Ionescu a înțeles din prima clipă că a sunat ceasul cel mare al rea­lizării visului nostru secular și, fără alte preocu­pări lăturalnice, a pus toată in­teligența, tot talen­tul, toată munca lui în slujba în­făptuirii Ro­mâniei Mari". (I.G. Duca, Amin­tiri politice)

Iubirile lui Tache Ionescu

Casa a cumpărat-o în 1897, în urma unei lici­tații publice. Aici a locuit peste zece ani cu pri­ma soție, englezoaica Elisabeth Richards. A cunos­cut-o în Franța, cu ocazia unui con­cert caritabil. Fata era frumoasă și inteligentă, dar fără avere, fapt care i-a determinat pe părinții lui Tache să-l dez­moștenească și să nu-i mai vorbească ani la rând. O a doua iu­bire a fost cu Elisabeth Bessi, cu care Tache s-a căsătorit în 1881, în Anglia. A fost o fe­meie discretă, preferând filantropia unui rol public obținut pe seama faimei politice a soțului ei. I.G. Duca în memoriile sale a notat că la parter se înghesuia "lumea cea mai ne­aș­teptată, diplomați cunoscuți, senatori res­pec­tabili, deputați grăbiți, ariviști de tot felul, clienți bogați, ziariști serioși sau lih­niți, șantajiști de me­serie, solicitatori de rând, văduve, orfani, ban­cheri, cămătari, femei suspecte, toată zgura politicia­­nis­mului român", dar sus, la etaj, doamna Bessi Io­nes­cu era înconjurată de "câteva englezoaice și de nenumărați câini, citind, cântând la pian și ocu­pându-se, cu o bri­tanică tenacitate, de protecția ani­ma­lelor". Bessi a fost pasionată de echitație, sport care i-a menținut vreme îndelungată o siluetă subțire, invidiată de doamne, dar i-a cauzat și moartea. În 1918, la vârsta de 60 de ani, a murit din cauza unui accident de călărie petrecut în Anglia. În iarna lui 1916, în tim­pul refugiului de la Iași, Tache Ionescu se îndră­gostise de o femeie cu 33 de ani mai tânără, Adina Cordescu, originară din mica boierime buzoiană. Adina era refugiată la Odessa, iar Tache, pe atunci cu funcție înaltă în guver­nul Brătianu, a făcut tot posibilul să plece ca să o viziteze, deși erau vremuri de război. Escapada la Odessa i-a atras și comentarii sar­castice: "Țara este în ne­norocire și miniștrii bătrâni petrec și se țin de aventuri amo­roase". Cu Adina s-a căsătorit după moartea lui Bessi. Au locuit tot în casa aceasta, dar nu s-a bucu­rat prea mult timp de pre­zența ei: Tache Ionescu a murit în 1922, în Ita­lia, din cauză că ar fi mâncat o stri­die alte­rată, du­pă cum spun biografii. Fu­ne­raliile sale s-au bucurat de toa­te onorurile. A fost îngropat la Mânăstirea Si­­naia.