Arhimandrit TEOFAN MADA - "Numai când iubești poți să mergi înainte!"

- Arhiepiscopia Aradului -

Părintele Teofan Mada este conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității "Aurel Vlaicu" din Arad și vicar eparhial la Arhiepiscopia Aradului. De slujit, slujește în Cate­drala Ortodoxă din Arad sau la Mânăstirea Hodoș-Bodrog, dar, cel mai ades, în bisericuțele aproape goa­le, din parohiile cele mai sărace din Episcopia Aradului. Nu-i place să vor­bească despre asta. Dar oamenii știu și-l așteaptă peste tot cu drag, fie la Sfânta Liturghie, fie pe stră­zile înnoroiate ale satelor arădene, ducând ajutoare celor nevoiași, fie în sălile de conferințe, alături de personalități de prim rang, din toate colțurile Pămân­tului. Ascultându-l, intri direct într-o poveste fasci­nan­tă, ce te îndeamnă să descoperi, ulterior, nebă­nui­te lumi interioare. Cu smerenia unei moșteniri de care suntem, fiecare dintre noi, direct răspunzători.

"Șansa de a-l cunoaște pe părintele Cleopa a fost o experiență a eternității"

Drumul spre monahism nu a fost o primă ale­gere pentru părintele Mada, dar a căutat, încă de tânăr, modele demne de urmat. Așa s-a întâmplat să afle, într-una din cărțile părintelui Antonie Plămădeală, despre un cuvios care l-a fascinat: părintele Ilie Cleopa. Abia după ce a citit cartea și a simțit lucrarea de har a părintelui Cleopa, avea să afle cu uimire că acesta trăiește, și atunci, și-a dorit să-l cunoască. "Deși aveam doar 17 ani, rugăciunea îmi spunea ceva. M-a frapat harul pe care l-am simțit, bucuria părintelui Cleopa, credința sa extraordinară. Modul prin care am înțeles creștinismul lângă el mi-a creat un mic blocaj, pentru că, până atunci, nu mă gândeam că voi face teologia, mă gândeam la o viață de familie. Dar Dumnezeu surprinde, ne surprinde. Șansa de a-l cunoaște pe părintele Cleopa a fost o experiență a eternității".
S-a întâmplat ca părintele Mada să meargă foar­te des la Mânăstirea Sihăstria, ceea ce i-a în­lesnit și cunoașterea altor mari du­hov­nici: părintele Paisie Olaru, părin­tele Constantin Galeriu, părintele Ar­senie Papacioc, părintele Dumitru Stă­niloae, și l-a făcut și să îndră­geas­că mânăstirile vechi, încărcate de is­torie. "De fiecare dată când văd pie­tre roase de pași, de milenii, simt o chemare extraordinară de aducere aminte a celor ce au fost înaintea noastră. Îmi spun că nu poți să fii superficial când prin aceste locuri au pășit atâtea generații. Cred că asta este ceea ce face și biserica ortodoxă: are o dimensiune liturgică prin exce­lență, dar și capacitatea de aducere aminte a memoriei mântuirii".

"E o fascinație extraordinară întâlnirea cu Iisus!"

După câțiva ani, când a absolvit Teologia și a făcut și un master în domeniu, i s-a oferit șansa unei burse doctorale la Ierusalim. "A fost o ex­periență interesantă. Nu am stat foar­te mult în biblioteci, ci am luat textul biblic și m-am dus pe urmele lui. E o fascinație ex­traordinară întâlnirea cu Iisus! Pacea, liniș­tea și bucuria mi le găseam când mer­geam la Sfântul Mor­mânt, unde stăteam nopți întregi rugân­du-mă. A fost și o pro­vocare, de a mă des­chide și a-l înțelege pe celălalt, de a-l așe­za în inima mea, mai ales că acea perioadă a fost una cu multe pro­bleme în Israel", își amintește pă­rintele.
Au urmat alte și alte cursuri de teologie și filozofie, în Germania, Regatul Unit al Marii Britanii și Grecia. "În străinătate, am avut numeroase ocazii de a mă autoanaliza. În An­glia, de exemplu, a fost acceptarea interi­oară, că am câte ceva de învățat și de la un anglican, că, deși or­todox, eu nu le știu pe toate, iar în Grecia, mi-am descoperit in­tui­ția și am început să scriu. După toate aces­te expe­riențe, am ajuns să simt iubirea Lui Dumnezeu, și așa am reușit să merg îna­inte. Numai când iu­bești poți să mergi înain­te!
La întoarcerea în țară, Dumnezeu m-a sur­prins din nou. Mi-am dat seama că nu mă pot retra­ge în sihăstrie, cum visam la început, pentru că mă preocupă să ating nevoia și inima celuilalt. E sfâșietor să vezi un om care se confruntă cu probleme vitale și să nu poți să-l ajuți. Mă doare când nu-i pot ajuta pe oameni așa cum aș vrea. Trebuie să ne străduim, totuși, să ajutăm atât cât putem, chiar dacă nu putem rezolva toate lipsurile și toate golurile din lume".

"Ar fi bine ca noi, preoții, să fim prezenți mai mult între cei suferinzi, căci acolo ne vrea Dumnezeu"

- În Arad, sunteți cunoscut drept sufletul a nu­meroase acțiuni caritabile. Cum anume ar pu­tea credincioșii să se implice concret pentru a le face celor mai nefericiți viața mai suportabilă, în fiecare zi din an, nu doar la marile sărbători?

- Drumul adevărat al creștinului, nu numai în sărbători, ci și zilnic, este în urcuș: trebuie trecut de culmea egoismului, nu trebuie să alunecăm în prăpăstiile lumescului și consumismului. A face caritate este un mod de a fi evanghelic și ortodox. Avem nevoie să învățăm că eroismul, chiar pastoral, se află în dăruire și jertfă, tăria se află în a avea milă, înțelepciunea se află în blândețe. Dăruirea, milostenia și blândețea sunt virtuți care dau împlinire tuturor lucrurilor în viață. Toți tre­buie să fim conștienți că adevărata credință creș­tină se "joacă" pe terenul deschis al vieții, împăr­tășite cu ceilalți; fiecare persoană, familia și paro­hia ortodoxă, trebuie să săvârșească miracolul unei vieți comunitare pentru întreaga societate. Când ești instrumentul iubirii lui Dumnezeu și când te atinge această iubire, nu poți rămâne la distanță de celălalt. Ar fi bine ca noi, preoții, să fim prezenți mai mult între cei suferinzi, căci acolo ne vrea Dumnezeu. Doar așa reușești să nu te plafonezi, înțelegând, ca preot, că, doar atâta timp cât epitrahilul e lucrător și atâta timp cât atingi oamenii în inimile lor, ai satisfacție și bu­curie.

- Părinte Mada, folosiți în mod frecvent rețe­lele de socializare. Sunt acestea doar un mijloc de informare sau un alt mod de a scoate biserica dintre ziduri și a o duce, fie și pe această cale, în viața reală a credincioșilor?

- Dorința de a aparține unei comunități și ne­voia de comunicare nu sunt decât manifestări moderne ale înclinației constante a oamenilor de a intra în relație cu ceilalți. În realitate, când ne des­chidem față de alții, noi răspundem la nevoile noastre cele mai profunde și devenim mai deplin umani.
Noile tehnologii au deschis calea pentru dialog între oameni din diferite țări, culturi și religii, ne permit să ne întâlnim și să ne cunoaștem reciproc tradițiile și valorile. Dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați de cei care caută să fie pur și simplu con­sumatori, într-o piață de posibilități nediferențiate, unde experiența subiectivă înlocuiește adevărul. Tinerii credincioși trebuie încurajați să ducă în lumea digitală mărturia despre credința lor, să introducă în acest nou mediu de comunicare valo­rile pe care se întemeiază viețile noastre de creș­tini ortodocși.

"Biserica este casa cu ușile mereu deschise"

- Numeroasele conferințe duhovnicești ini­țiate de dvs. au parte de invitați de seamă, dintre cei mai neobișnuiți și mai interesanți, iar sălile sunt arhipline. Să aibă lumea modernă, creștinii vremurilor noastre, nevoie de un limbaj mai pu­țin rigid, pentru a înțelege mai bine cât de aproa­pe este DUMNEZEU de noi cu adevărat?

- Lumea de astăzi are nevoie de creștini care să facă vizibilă oamenilor milostivirea lui Dum­nezeu, duioșia Sa față de orice creatură. Știm cu toții că această criză a societății contemporane, pe care o trăim, este profundă. Noi, preoții, suntem chemați să avem curajul de a merge împotriva cu­rentului, de a folosi o pastorație dinamică care să folosească limbajul iubirii, format din gesturi și din atitudini practice, chiar mai înainte de cuvinte. Acest dinamism face parte din marea misiune a lui Hristos, de a aduce omenirii iubirea Tatălui. Iar Biserica este în interiorul acestei mișcări, fie­care creștin este chemat să meargă în întâm­pi­na­rea celorlalți, să dialogheze și să folosească un limbaj pro­pice, vrednic de Dumnezeu, cu aceia care nu gândesc ase­menea nouă, cu aceia care au o altă cre­dință sau care nu au credință. Pu­tem merge în în­tâm­pinarea tutu­ror, fără frică și fără a renunța la apartenența noastră. Biserica este casa în care ușile sunt mereu des­chise nu numai pentru ca fiecare să poată găsi primire în ea, ci și pentru ca noi să putem ieși spre lume, ca să ducem aceas­tă iubire și această nădejde tuturor.

"Copilăria la sat a fost o universitate a inimii"

- Sunteți profesor univer­sitar, dar desfășurați numeroase alte activități cu tinerii. Ce anume credeți că le lipsește tinerilor de azi?

- Copilului și tânărului de astăzi le lipsește cel mai mult dialogul. Trebuie să le oferim mai mult timp, să-i ascultăm, să dialogăm cu ei. Mai ales să împărtășim cu ei bucuria, discuția, pe­lerinajul. Trebuie să-i integrăm în di­men­siunea comunitară a vieții de zi cu zi. Tinerii trebuie învățați să înțeleagă dimensiu­nea reală a creștinis­mu­lui, a unei sărbători, trebuie ajutați să se in­tegreze în anumite pro­grame în care ei în­șiși să se simtă impli­cați. Să le dăm șansa să se simtă folositori, importanți, să le dăm spațiu, o misiune, sar­cini. Și mai trebuie să-i învățăm ceva pe tineri, pe copii: să în­țeleagă că fiecare mo­ment al vieții noastre este definitiv și fiecare faptă este încărcată de veșnicie, că răspunsul pe care îl dăm astăzi, aici și acum lui Dum­nezeu are incidență asu­pra viitorului nos­tru.

- Cum a arătat pro­pria dvs. copilărie, părinte?

- Am avut șansa de a trăi o copi­lărie luminoasă și bucu­roasă. Am iubit foarte mult viața pe care am dus-o acolo, în satul acela din jude­țul Bihor, înainte de 1989, când prie­teniile erau prietenii, joaca era joacă, era o comuniune deplină. Foarte multe valențe, importante ulte­rior în viața mea, au început atunci și mi-au rămas în suflet. Aco­lo am învățat să iubesc și ce am în­ceput să iubesc atunci continui să iubesc și azi. În plus, oriunde am umblat în lume, mi-a plăcut să pă­șesc în astfel de zone, departe de va­carmul urban. Pentru mine, copilă­ria la sat a fost o univer­sitate a ini­mii. Trăiam bucuria jocului, dar mi-era foarte bine când mă regăseam singur.

- Erați singuratic?

- Nu, nu eram nici singuratic, nici contem­plativ. Nu am avut niciodată probleme de adap­tare, de nesigu­ran­ță, de psihologie. Pen­tru mine, a fi singur nu a în­sem­nat niciodată o angoa­să, iar mai târ­ziu a de­venit chiar o bine­cu­vân­tare.

"Bătaie de șoaptă la ușa lui Dumnezeu"

- E o șansă a creș­tinilor adevărați aceea de a nu se teme de sin­gurătate?

- Da. Asta e marea binecuvântare a unui creștin adevărat: să nu aibă probleme psiholo­gice, să nu ajungă cu traume foarte mari. Din păcate, lumea de azi are foarte multe fărâ­mi­țări interioare, foarte multe contradicții su­fletești, multe neliniști. Paradoxul lumii con­tem­porane e că, din­colo de civilizație și de tehnologiile care avan­sează, de o oarecare si­guranță economică, na­tura umană e fragilă și, la mici încercări, la mici obstacole, are nevoie re­pede de consiliere. Dar, în creștinism, se în­tâmplă să ajungi la o maturitate la care tu stai singur pe picioare. Pentru asta, însă, e nevoie de spovedanie și, desigur, de un duhovnic bun. Eu cred că un duhovnic bun nu e cel care se bucură când vine multă lume la el, ci acela care-i face pe oameni să stea pe picioarele lor, să meargă ei singuri înainte. Pentru că un duhovnic nu este un îndrumător al cuvântului, ci spre Cuvânt, spre Fiul lui Dum­nezeu. Iar statornicia în bine, statornicia în har înseamnă o permanentă căutare, bătaie de șoaptă la ușa lui Dumnezeu. Trebuie să ceri har, altfel cazi. Dar asta nu se poate face decât cu ru­găciune multă, cu post și, repet, cu spri­jinul discret al unui duhovnic.