DANA ROGOZ - "Aștept filmul ăsta de 15 ani!"

- Ne-a colorat copilăria cu ghidușiile ei din "Abracadabra" și adolescența, cu entuziasmul rebel din serialele ProTV. Om de televiziune, actriță și blogger de succes, Dana Rogoz și-a văzut mereu de drum, cu seriozitatea unei foste pre­mian­te. Anul acesta le-a adus celor care o urmăresc pe fosta Abramburica, o ipostază ne­așteptată. "Mo", filmul de debut al soțului ei, Radu Dragomir, în care inter­pre­tează rolul principal, scoate la iveală un personaj în situație limită, capabil de furie și agresivitate. O partitură jucată excepțional, care a adus confirmările criticilor și a generat ropote de aplauze la Festivalul de Film de la Cluj -

Debut cu aplauze și urale

- Pentru tine și soțul tău, vara pare să fi în­ceput bine. Filmul vostru de debut, "Mo", a fost întâmpinat la avanpremiera de la TIFF cu apla­uze și urale.

- Așa e. Știi, eu cu Radu suntem împreună de 15 ani. Ei bine, noi vorbim, ne imaginăm și visăm la filmul ăsta de 15 ani. Aproape că nu-mi vine să cred că, în sfârșit, l-am dus la bun sfârșit. Din 2014, de când proiectul a ieșit câștigător la Centrul Național al Cine­matografiei, aproape toată viața noastră s-a învârtit în jurul acestui film, tot așteptând să aco­pe­rim bugetul ne­cesar, să îl putem face. Am trăit într-o con­tinuă așteptare, că ba la pri­măvară, ba la toamnă, o să în­ce­pem filmările. Abia îl născusem pe bă­iețelul nostru, Vlad, și-mi făceam proble­me că n-o să pot filma, că alăp­tez. Și uite că, până la pre­mieră, Vlad a făcut cinci ani. Când am ajuns cu filmul în festival, noi doi eram pur și simplu bucuroși că filmul există, după toate piedicile, după toate clipele în care ne-am temut că nu vom avea bani, că n-o să ne ajungă zi­lele, că o să filmăm prost... Un travaliu de ani de zile fu­sese dus la bun sfârșit. Nici nu aveam alte aș­tep­tări. Stăteam acolo, în sală, dis­truși efectiv de emoții, am crezut că murim la fie­care scenă. Habar nu aveam încotro o va lua sala aia de 800 de oa­meni, ce reacții vor fi. Și apoi s-a întâmplat pur și simplu. Sala a izbucnit în aplauze și urale, care nu se mai terminau. Clujenii ne-au pri­mit cu atâta căldură, că și noi am rămas surprinși.

Fuga de pe micul ecran

- Aș zice că nu doar clujenii... Filmul tocmai a fost selectat la Festivalul de la Sarajevo și a avut parte de cronici foarte bune, una din ele pu­blicată în faimoasa revistă americană "Variety". A fost o sur­priză pentru toată lumea, cu atât mai mult cu cât și tu, și Radu aveați în spate un lung istoric în televiziune. A fost ușor saltul ăsta, de la micul la marele ecran?

- Radu a terminat Regie, a făcut câteva scurt­metraje cu care a avut un frumos traseu festivalier, dar nu a mai apucat să-și facă primul lung metraj, pen­tru că a intrat foarte repede în televiziune. A fost în primul val de regizori intrați în TV. Pentru el, a fost o experiență foarte bună, foarte mișto, de care s-a lăsat purtat, dar care de la un punct încolo, l-a și mân­cat. Acum zece ani, a reușit să se rupă de te­leviziune. S-a retras să se curețe de toate clișeele de TV, să-și regăsească liniștea, sti­lul, să se elibereze de presiunea ratingului. Și s-a apucat de scris. S-a întors, practic, în­tr-o zo­nă pe care o aban­donase. Cât despre mine, retra­gerea mea s-a fă­cut trep­tat. Practic, când am ră­mas însăr­cinată cu Vlad, am cerut o pauză din TV, cu ru­gămintea de a mă în­țelege, fiindcă îmi do­ream să petrec perioada aia în liniște. Doar că, du­pă ce am născut, nu am mai simțit nevoia să mă întorc. Făcusem destulă te­leviziune toată viața mea. În timp, mi-am câș­tigat independența finan­ciară cu blo­gul meu și cu proiectele de social me­dia. Leje­ritatea asta fi­nan­ciară pe care mi-o dă online-ul îmi permite să fac teatru și film, fără stresul că nu am cu ce trăi de pe o zi pe alta. Tele­viziunea nu-ți per­mite să mai faci nimic altceva. Când făceam seriale, e­ram de dimineață până sea­ra în Buftea, pe pla­tou.

"Radu a crezut ca nimeni altul în mine, iar eu am crezut ca nimeni alta în el"

- A fost și pentru voi, ca parteneri de viață, un test filmul ăsta? Nu s-au amestecat prea mult munca și dra­gostea, de la un punct încolo?

- Ba s-au ames­tecat și într-un fel a fost un test, dar unul căruia cred că i-am făcut față foar­te bine. Cum îți zi­ceam și la începutul interviului, ne do­ream de 15 ani să facem filmul ăsta, pentru noi e mai mult decât un film. Dacă ne-a ieșit, e și pentru că Radu a crezut ca nimeni altul în mine, a cre­zut mai mult de­cât am crezut eu în­sămi în mine în anu­mi­te momente, iar eu am crezut ca nimeni alta în el. Radu chiar și-a asumat niște riscuri ca să-mi dea mie rolul principal. Era filmul lui de debut, ar fi pu­tut să-l dea unui actor veri­ficat, cu cotă mare, care să-i ridice fil­mul. Doar că Radu de la bun început a scris filmul ăsta cu gândul la mine și la Răzvan Vasilescu și și-a dorit să păstreze proiectul așa.

- Umblă vorba că ați filmat totul în doar 14 zile, o perioadă-re­cord. Cum ați reușit?

- Am fost con­strânși, fiindcă nu a­veam buget decât pen­tru două săptămâni. Ca să ne descurcăm, am fă­cut foarte multe re­pe­tiții înainte, până ne-au de­venit foarte clare in­tențiile. Dar apoi, pe pla­tou, am lăsat lucru­rile să curgă la modul or­ganic, am avut liber­tate. Radu nu a repetat dinainte cu noi, dar a avut marea inspirație să filmeze în ordine cro­no­logică, iar tensiunea a crescut în mod natural. De asta nici n-am prea simțit că zilele au fost puține. A fost multă presiune pe mine, nu voiam să-l trag în jos. Dar până la urmă, cred că ne-am ajutat unul pe altul enorm. Și pe set și în afara setului. Iar echi­pa a fost absolut extraordinară. "Unită" ar părea un cuvânt slab pentru ce era între noi. Eram cu toții «întru» același scop. Sper să nu mai treacă 15 ani până la următorul film.

- Tu și Radu sunteți un cuplu foarte longeviv. Cum v-ați întâlnit?

- Ne-am cunoscut lucrând în televiziune și, la un moment dat, după vreo doi ani de lucru îm­preună, s-a întâmplat să ne îndrăgostim. Și uite-ne, suntem încă împreună. Cum? Nu știu, nu prea pot să vorbesc despre asta, fiindcă nu e o rețetă, ceva ce se aplică tu­turor. Cred că se­mă­năm pe dinăuntru foar­­­­te tare. Și mai cred că ne-am lăsat în pace, nu ne-am schim­­­­bat niciunul de dragul ce­luilalt. Am fost sinceri și au­ten­tici și am in­trat în relația asta foar­te cu­rați, cu mare în­cre­dere unul în ce­lălalt. Uite că am a­juns să îm­pli­nim 15 ani de relație, în ciuda tuturor aștep­tărilor din jurul nos­tru. Ni­meni nu ne dă­dea șan­se, nici fa­milia, nici chiar prie­tenii cei mai a­propiați. Dar între noi era ceva așa de pu­ternic, cre­deam așa de tare în relația asta, în­cât mi se părea ri­dicol că ei nu văd. Poate, din ex­terior, și eu aș fi ju­decat la fel. Gândi­ți-vă că încă nu îm­pli­nisem 19 ani când ne-am mutat împreună, iar el avea deja 36. În același timp, totuși, eu nu eram o fată de 18 ani, eram mult mai ma­tură, eram un copil crescut între adulți. Eu, la vârs­ta pe care o are Vlad acum, mergeam singură în tur­nee și mă spălam singură.

"Aș fi murit de rușine să se dea o dublă din cauza mea"

- Ce-i drept, ești pe sticlă de când te știi, tu chiar ai crescut pe platourile de filmare. Ba ți s-a dus și vestea că ești foarte muncitoare. De unde moș­­tenești seriozitatea asta, Dana?

- Habar nu am, așa am fost crescută, așa m-am format, așa cred că s-a format toa­tă ge­ne­­rația noas­tră. Noi nu ne plân­geam, noi ne re­zolvam pro­ble­mele singuri, n-am fost copii răsfățați. Am fost copil cu­minte și la școală, în­vățam bine, mer­geam la olimpiade, la concursuri. Am ter­minat liceul șefă de promoție. Iar când lucram, pur și simplu nu con­ce­peam să nu fiu serioasă. Când fil­mam pentru "Abra­cadabra", stă­team trei luni de zile la mare singură, părinții ne vizitau doar din când în când. Sigur că era o atmosferă de joacă foarte plăcută, de care erau responsabili Ru­xandra Ion și Marian Râlea. Dar, de fapt, era tot o muncă. Era un job pentru care aveam o res­pon­sabilitate, exact ca un adult. În fiecare seară, mă duceam singură la intrarea în hotel, unde era afișat programul, și mă uitam la ce oră am prima secvență. În fiecare zi, fără să-mi zică nimeni, mergeam singură în cameră să-mi învăț textul pentru a doua zi. Nu exista să merg pe platou și să nu știu replicile. Aș fi murit de rușine să se dea o dublă din cauza mea, că nu m-am culcat la timp și am încurcat cuvintele. Așa am fost noi educați sau poate așa a fost felul meu de-a fi. Părinții mei nu m-au pregătit pentru cariera asta, nici n-aveau cum. Erau ingineri chi­miști, n-aveau nicio legătură cu zona ar­tistică. Dar și-au dorit să le ofere copiilor lor cât mai multe opțiuni în afara școlii. Fratele meu cel mare a făcut scri­mă, iar eu și cu ce­lălalt frate mergeam de mici la Minisong. În 1993, după ce a murit fondatorul grupului, Ioan Luchian Mihalea, câțiva copii din Mini­song au fost selectați pentru un spectacol de teatru. Acolo m-au vă­zut cei de la ProTV și așa am ajuns la Abra­cadabra. Lucrurile au mers cumva de la sine, ei m-au susținut, dar n-au văzut-o ca pe o po­­sibilă carieră pen­tru mine.

- Dar tu, în tot tă­vălugul ăsta de întâm­plări fericite din viața ta, ai mai apucat să te gândești ce-ți dorești, de fapt, să faci?

- Nu. Târziu am în­ceput să-mi pun între­barea cum ar fi fost lucrurile pentru mine, dacă nu aș fi intrat așa devreme în televi­ziu­ne. Răspunsul e că nu știu. În liceu, fiecare profesor vedea că per­formez la materia lui și trăgea de mine în di­recția aia. Poate din cauza asta, mult timp m-a copleșit senti­men­tul că nu fac destul. Că mă joc. Că mai bine aș fi făcut medicina, să salvez vieți. Că actoria nu ajută pe nimeni, în fond. Mi-au trebuit niște ani să accept că ăsta e drumul meu și că e loc pentru toate pe lumea asta. Că e nevoie de toate. Asta e ceea ce simt că pot să fac, să performez în zona asta a actoriei. Am avut și norocul să pot să testez lucruri și proiecte la o vârstă fragedă. Rodajul în TV a fost incredibil de bine venit. E o școală, orice s-ar zice, nu doar din punct de vedere profesional. De pildă, cât eram la liceu, eu prezentam vremea la ProTV. În fiecare zi, după ore, mergeam în televiziune și-mi făceam treaba. Lucrurile astea m-au antrenat. Mi-au dat foarte mult...

"Am trăit cu «Abracadabra» experiențe minunate, pentru care sunt foarte recunoscătoare"

- Dar ți-au și luat probabil ceva...

- Mi-au luat din timpul pe care l-aș fi putut petrece cu frații mei. Mi-au luat din timpul de hobby-uri. Sunt unele lucruri pe care le-am ratat complet. Eu n-am avut, ca alți adolescenți, muzica mea, casetele mele. N-aveam timp să ascult, să caut, să descopăr. În puținul timp care-mi rămânea, trebuia să învăț. Profesorii erau cu ochii pe mine, toți. Și-așa lipseam enorm de mult de la școală, ca să merg la filmări. Mama se ocupa să-mi ia temele, îmi suna în fiecare seară co­legele. Deja vorbea la plural, le întreba: "Ce avem pentru mâine?". Eu nu-mi permiteam să merg ne­pre­gătită la școală, dacă aveam cinci materii într-o zi, știam că sunt scoa­să la lecție la toate cinci, ca să-mi poată pune notă. Dacă nu m-aș fi or­ga­nizat foarte bine, n-aș fi făcut față. Noroc că aveam o memorie foarte bună, pe care mi-o antrenasem și pe platoul de filmare. A fost marea calitate a co­pilăriei mele. N-am avut parte nici de petreceri și distracții, dar măcar pe alea nu le regret. Chiar dacă n-aveam timp de ta­bere și excursii cu co­legii de școală, n-am su­ferit, în comunitatea noastră de la "Abra­cadabra" aveam dis­tracții destule. Am trăit cu "Abracadabra" experiențe minunate, pen­­tru care sunt foarte re­cu­noscătoare.

- Și apoi, ai avut o independență finan­cia­ră de mic copil, care te-a for­mat. Nu-i puțin lucru.

- Când eram copil, nu mi se dădeau banii pe mână, dar știam ce în­seam­nă un salariu, sem­nam lunar pentru banii câștigați. Și cel mai bun exer­cițiu a fost că, în toate lunile alea petre­cu­te la mare, aveam o diur­nă. Știam că din banii ăia trebuie să mănânc. Era treaba mea dacă mâncam ce­va bun sau mi-i chel­tu­iam la păcănele și mân­cam în cameră supă la plic, făcută cu fier­bă­to­rul. Mi-am dat seama re­pede că nu-mi place supa la plic, așa că am decis să nu dau banii pe prostii. Eram chiar recunoscută în echipă pentru eco­no­miile mele, reușeam să pun bani deoparte și pentru acasă, ajun­se­seră adulții să se îm­prumute de la mine. A existat un moment greu în viața familiei mele, când ai mei au di­vorțat și, pentru un timp, am trăit cu mama în­tr-o garsonieră, când banii pe care îi adu­ceam eu chiar contau.

"Nu cheltui bani pe mașini, nu cheltui bani pe bijuterii, dar călătoresc foarte mult"

- Cine te urmărește pe Instagram știe că ma­rea ta pasiune sunt călătoriile. Nu prea te prinde omul pe-acasă, ești mereu prin țări îndepărtate.

- Așa e, e unul din puținele lucruri care îmi fac mare, mare plăcere și mă bucur că-mi permit să îl accesez. Nu cheltui bani pe mașini, nu cheltui bani pe bijuterii, dar călătoresc foarte mult. Caut zone care să nu fie turistice neapărat, unde să mai pot călători cu rucsacul în spate. Când sunt departe, mă rup de lume, mă simt cu adevărat liberă. Acolo sunt, pur și simplu, nimeni, departe de orice pre­siune de a fi în vreun fel și de standardele ridicate pe care cred că mi le pun singură. Sunt în contact cu realitatea adevărată. Îmi dau pur și simplu reset, rup total legătura cu viața mea obișnuită și confor­tabilă. După ce călătorești cu trenul prin India, îți dai seama că ai nevoie de foarte puține lucruri pe lume, n-ai nevoie nici de cafeaua de dimineață. După nuntă, am stat o lună de miere cu rulota prin Europa. Aveam loc doar de cinci umerașe. Vlad, pe care l-am luat cu noi peste tot, a trăit atâtea ex­periențe! A stat și-n hoteluri scumpe, dar și la cort sau în bungalow-uri, în Sri Lanka, a mâncat de pes­te tot și a văzut nenumărate feluri de a trăi.

"Vine din urmă o generație pe care eu n-o mai înțeleg"

- Când te-am cunoscut, te-am auzit vorbind despre pericolul pe care social media îl reprezintă, despre dorința ta de a ieși din online. M-a frapat, gândindu-mă la cei aproape 400.000 de followeri pe care îi ai. Până la urmă, din asta trăiești, nu?

- Da, dar eu am stat să mă gândesc în ultima vreme de câte ori intru pe Instagram, fiindcă am job-ul ăsta și trebuie să postez ceva. Și de câte ori intru, ca să văd ce fac alții. Și, sincer, intru tot mai rar în calitate de consumator. Or, eu nu pot să mă prefac nici pe Instagram, nici pe blog. Eu vor­besc pentru oameni ca mine, care și ei au ajuns să se sature de social media, oameni care au crescut oda­tă cu mine, care au și ei aceleași valori. La 19 ani, mă interesau hainele și scriam despre haine. Acum scriu despre cum îmi educ copilul. Ce spu­neam atunci e că simt că oamenii ca mine se vor în­depărta de social media. Vine din urmă o ge­ne­rație pe care eu, una, nu o mai înțeleg. Am în­cre­dere că în viitor vom lăsa online-ul deoparte și ne vom întâlni tot mai des față în față. Deja am ini­­țiat unele întâlniri cu oameni care mă urmăresc. Și, de fiecare dată, s-au legat discuții foarte interesante.

- Cum reușești să-ți păstrezi motivația între atâtea proiecte, în așteptarea rolurilor?

- Până acum, am evitat frustrările, fiind activă în foarte multe zone. Partea asta de blogging, din care trăiesc, îmi ia destul de mult timp. Toată lumea crede că dacă devii independent și ești propriul tău manager, ai mai mult timp. De fapt, ești păcălit, nu mai știi care e timpul tău și timpul de lucru. Nicio zi nu mai e cu adevărat liberă. Uneori, stau și beau o cafea și mă simt vinovată: nu mai bine făceam niște poze sau editam videoul ăla? Alteori, mă tre­zesc că scriu un articol la 1 noaptea. În fine, cert e că blogging-ul m-a ținut la suprafață, în mo­men­tele mele de nesiguranță. Cel mai greu mi-a fost când am ieșit din TV. Abia intrasem în teatru. Eram așa, între lumi, parcă nu eram nicăieri. Dar anul ăsta par­că s-au așezat toate. Întâi, s-a întâmplat "Proof", în regia lui Andrei și a Andreei Grosu, un spectacol greu, cu miză mare, fiindcă după mulți ani, jucam din nou alături de Marian Râlea. Trebuia să iasă bine și să nu dezamăgesc. "Proof" a fost un proiect bun, pe care l-am așteptat ani de zile, la care am avut cronici foarte bune. Și apoi, a fost filmul ăsta care pentru mine e aur curat. M-a ridicat în pri­mul rând în ochii mei. Am primit niște confirmări de care chiar aveam nevoie. Acum, simt că pot merge liniș­tită mai depar­te.