Între zeghe și crinolină
- Istoria este un personaj în sine în romanele dumneavoastră. Cât de mult v-a influențat scrisul?
- Cred că nu există om pe lume care să nu fi fost influențat de istorie. Fiecare generație are un specific al ei influențat de istorie. Modul în care apărem în public e influențat de istorie. Una e să porți blugi, alta e să ai rochie cu crinolină. Sau zeghe ca în pușcărie.
- Dumneavoastră unde vă situați în istorie?
- Eu fac parte din generația care a fost mințită de părinți. Părinții mei au cunoscut frica în cele mai groaznice manifestări ale ei. Și tot cu frică ne-au educat și pe noi. Tocmai de aceea, de-abia de curând am aflat unele adevăruri din familia mea.
- La ce vă referiți?
- La faptul că a trebuit să sap în Arhivele KGB, ca să aflu povestea bunicului meu, poveste care a devenit apoi romanul "Scara lui Iakov". Eu nu sunt un om prost informat. Dimpotrivă. Chiar am participat activ, în fosta URSS, la fenomenul numit "samizdat". Am scris și am transmis texte în samizdat. Eu știam ce s-a întâmplat în comunism, dar nu știam cât de afectată a fost familia mea. Mi s-a ascuns lucrul ăsta. Pentru că părinților mei le-a fost teamă că poate, și mie, la un moment dat, îmi va fi frică de "petele negre" din trecutul familiei.
"În Rusia e ca în anii '50"
- De ce le mai este azi frică oamenilor în Rusia?
- Nu poți crede cât de aproape suntem de anii 50! De 20 de ani, Societatea Memorială la care particip face o tabără pentru copii. În fiecare an, copiii scriu compuneri pe teme istorice. E un concurs național, în toată Rusia, din zonele ei europene, până în Siberia. Nimic obligatoriu. Orice copil se înscrie să spună o poveste. Și nu puteți să vă imaginați câtă opoziție întâmpină acest proiect din partea autorităților. Copiii și părinții lor sunt urmăriți și li se spune că nu sunt niște cetățeni buni ai Rusiei. Singura istorie acceptată e cea oficială, mutilată și politizată la maximum.
- Ce pericol reprezintă copiii?
- Dacă acești copii încep să se intereseze de istorie, de istoria mică, de istoria fabricii de alături, de istoria unui crâng care a existat cândva aici și acum nu mai e, ei chiar devin niște cercetători ai istoriei mari. Și asta autoritățile nu vor.
- În comparație cu generația dvs., copiii care scriu azi compunerile despre care vorbiți s-au eliberat de frică?
- E o generație mult mai liberă decât a mea, desigur. Dar faptul că li se interzice participarea la un eveniment cum e cel cu compunerile generează un nou val de frică.
"În orașul meu i-a fost ridicat un monument lui Stalin"
- Ați făcut de mai multe ori afirmația că fiecare familie din Rusia a dat o jertfă în lagărele comuniste. Cum se face, atunci, că totuși comunismul e încă atât de seducător în Rusia?
- Comunismul a apărut în mintea celor necredincioși. Necredincioși și manipulatori. Creștinul se gândește la Împărăția Domnului, în vreme ce omul necredincios își imaginează alte forme de fericire mărunte și pământești. Cu cât mai needucat e omul, cu atât mai ușor îi întorci capul în direcția în care vrei tu. Și astăzi, din păcate, oamenii needucați își întorc capul, din nou, în direcția stalinismului. În orașul meu i-a fost ridicat un monument lui Stalin. Sunt siderată! Eu și prietenii mei suntem șocați. Dar asta e voința poporului. De ce? Poate pentru că mulți asimilează comunismul cu siguranța materială. Mi-e greu să înțeleg.
- Personajele din cărțile dvs. sunt femei puternice. Bărbătoase aproape. De ce?
- Am o admirație sinceră față de femeile din Rusia. Ele și-au întreținut familia mai mult singure. Pentru că de la începutul secolului XX, Rusia este tot într-un război. Ba mai mare, ba mai mic, ba mai declarat, mai puțin declarat. Și în război mor bărbații. După Marele Război a apărut Gulagul. 90% din populația închisorilor comuniste era formată din bărbați. Vorbim de milioane de oameni. Și după ce, în sfârșit, au ieșit din închisoare sau din război, bărbații ruși au căzut pradă celebrului alcoolism rusesc. Un bețiv, erou de război sau nu, nu poate fi nici soț, nici tată, e pur și simplu un om absent. Așa că femeia avea o dublă încărcătură. Nu trebuia doar să nască pruncii, dar trebuia să le pună și hrană pe masă. Era și mamă, și tată. Când eram la școala primară, cei mai mulți dintre colegii mei erau orfani de război. Când copiii mei erau la școală, mulți dintre colegi aveau tatăl în Afganistan. Azi, colegii nepoților mei au părinții divorțați. Cine are grijă de familie? Femeia, evident.
- Cum vă raportați la autoritățile de azi din Rusia?
- Nu am avut niciodată șefi. Sunt din fire un om recunoscător. Așa că e bine că nu am primit nimic de la stat, că ar fi trebuit să fiu recunoscătoare statului. Libertatea mea sunt cititorii mei.
LUDMILA ULIȚKAIA, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor '70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, "Soniecika" (1995; Humanitas, 2004), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la "Premiul Booker" pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile "Médicis étranger" și "Giuseppe Acerbi". Următorul roman, "Medeea și copiii ei" (1996), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru "Cazul Kukoțki", roman încununat și cu Premiul Penne (2006). "Înmormântare veselă" (1997; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri "Fetițele" (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele "Minciunile femeilor" (2003; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019) și "Al dumneavoastră sincer, Șurik" (2003; Humanitas Fiction, 2008, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). În 2010, Ulițkaia publică romanul Cortul verde, tradus în română cu titlul "Imago" (Humanitas Fiction, 2016), primit elogios de presa internațională, iar în 2015, "Scara lui Iakov" (Humanitas Fiction, 2018), care a câștigat, în cadrul Premiilor Bolșaia Kniga, locul al treilea și Premiul cititorilor. Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste două milioane de exemplare. În 2013, i s-a acordat distincția Officier de la Légion d'honneur, și în 2014, Premiul de Stat al Austriei, pentru Literatură Europeană.