O lecție de istorie - "Soldați români, vă ordon, treceți Tisa!"

Ciprian Rus
- 100 de ani de la unul dintre cele mai strălucite momente din istoria armatei române: Cucerirea Budapestei -

Pentru România, Primul Război Mondial s-a terminat, oficial, în toamna lui 1918, odată cu dezmembrarea Imperiului Aus­­tro-Ungar. Imediat, până pe 1 Decembrie, Ba­sa­rabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu Româ­nia. Dar pacea nu e deplină. În aer miroase, încă, a praf de pușcă... Ajunși la putere la Buda­pesta, bolșe­vicii nu se împacă cu pierderea Ar­dea­lului, atacă tru­pele române și le îm­ping până la O­ra­dea. În fața pro­vo­cărilor repetate, Principele Fer­di­nand ordonă, în va­ra lui 1919, ocu­parea Ungariei. În numai câteva zile, vână­torii de munte mătură pusta ma­ghiară și intră tri­umfători în Buda­pesta, agă­țând o­pinca româ­neas­că pe catargul parla­mentului maghiar! Am fost și-am vă­zut! După fix 100 de ani, am mers la Budapesta, pe ur­mele uneia dintre cele mai glorioase fapte de arme din istoria Ro­mâniei. Ultimul episod al Marii Uniri de la 1918, care nu ar fi fost deplină fără sacrificiile din va­ra lui 1919...

Agonie și extaz

Noiembrie 1916. Cu inima sân­gerând de du­rere, Principesa Maria îi lasă un bilețel ofițe­rului german care avea să preia do­meniul Cotro­cenilor, după abandonarea Bucureștiului de către familia regală. Îl roagă doar atât: să nu se atingă nimeni de florile puse pe mormântul fiului ei, Mircea, mort cu câteva zile în urmă, la nici patru ani. În timp ce Principesa scrie scri­soarea, antu­rajul o zorește neîncetat. Nu mai e nici un minut de pierdut! Trebuie să pornească numai­decât în refugiu, spre petecul de Moldovă din jurul Ia­șiului, în care se înghesuie armata și admi­nistrația în fața ofen­sivei ger­mane. În trenul regal care se urnește spre Iași, puțini mai cred, în acele mo­men­te, în soarta as­trală a țării... Româ­nia pierduse, în nu­mai câteva luni, 250.000 de soldați și jumătate din teri­toriu! Singură, prin­cipesa Maria, în ciu­da suferin­țelor ei, mai crede că desti­nul potriv­nic poate să fie schimbat, și suferința trans­for­ma­tă în bucurie. Ma­ria gă­sește pute­rea de a pune dato­ria de Prin­cipesă îna­intea suferinței de mamă, crezând, cu nestră­mutare, în victorie.

*

Iulie 1919. Au trecut trei ani de la refugiul ieșean și lucrurile stau altfel pentru România! A­cum Principesa Ma­ria zâmbește din nou. Răz­boiul a fost câștigat, iar România e "do­do­loață", așa cum au visat-o, vreme de sute de ani, locui­torii ei! Mai sunt atâtea de rezolvat, dar greul a trecut. E vară, vara de după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, iar Principesa Maria ia la pas Ardealul dezro­bit, ca să se um­ple de căl­dura și de dragostea oa­menilor. Peste tot, Maria și Fer­dinand sunt pri­miți ca niște eroi, principesei îi crește inima când vede că rugile sale către Cel de Sus s-au împli­nit...

"Soldați români, vă ordon, treceți Tisa!"

Din capul podului improvizat peste Tisa, cu un zâmbet de încurajare pe buze, Principesa Ma­ria îi salută pe bravii vână­tori de munte, trei bata­lioane de ostași neînfricați și frumoși, care trec apa, pă­șind hotărât în pusta maghiară. Maria ține neapărat să fie alături de soldații români în ultima și cea mai ambițioasă misiune a lor din Marele Război: cuce­rirea Budapestei! "Toți erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa ca să-i alun­ge pe bolșevici. Doreau să ajungă la Buda­pes­ta!", notează, emoționată, Ma­ria, în jurnalul ei de război. Emoții are nu doar suverana, emoții au și tinerii vână­tori de munte: "De-a dreapta, Ferdi­nand, în uniformă de vânător de munte, cu pă­lărie alpină, de-a stânga, mândră, Maria, în ținuta Crucii Roșii, cu marama albă fluturând în bătaia vântului. Aveau lacrimi de bucurie, iar inimile noastre mai să ne spargă piepturile de emoție și dragoste pentru iubiții noștri suverani. Ne-au însoțit cu privirea lor dragă până la trece­rea ulti­mului ostaș...".

*

Deși războiul se terminase în toamna lui 1918, iar Transilvania strigase, într-un glas, la 1 Decem­brie, unirea cu România, pacea nu era deplină în centrul Europei. Instalați la pu­tere în Budapesta, pe care o aruncă în haos, bolșevicii lui Bela Kun apar tot mai amenințători pe liniile de demarcație cu România. După mai multe șicanări, armata ungară atacă trupele ro­mâne și le împinge până la Oradea. În fața acestei ultime provocări, Ferdi­nand dă ordin armatei să treacă dincolo de Tisa. Contraofensiva e fulgeră­toare: soldații noștri sunt hotărâți să dea lovitura decisivă bolșevicilor maghiari și să intre în Buda­pesta!

Ziua mântuirii

Până și amorezatul Prinț Carol, moștenitorul coroanei, lasă baltă scandaloasa afacere cu Zizi Lam­brino și vine degrabă la conducerea regimen­tului său de vânători. La capătul unor lupte de o zi și o noapte, românii îi alungă pe bolșevici spre Dunăre. Speriate de forța și de entuziasmul trupe­lor noastre, detașamentele ungurești se predau unul după altul. Pe 2 august, Bela Kun, liderul bolșevic al Ungariei, părăsește țara. Chiar a doua zi, primele trupe românești intră în capitala ma­ghiară. Grosul armatei române, în frunte cu gene­ralul Mărdă­rescu, conducătorul opera­țiu­nii, ajun­ge în preajma Bu­dapestei în noaptea de 3 spre 4 august, după ce ocu­pă reședința foștilor împă­rați ai Austro-Ungariei...
"La revărsatul zorilor, vedem în toată splen­doa­rea, sub primele raze de soare, metropola. Înălțimile Gel­lert, turlele Catedralei și Parla­mentului străluceau feeric. Ne bărbierim, ne di­chisim cum se cuvine pentru a păși în metropola Unga­riei milenare a Regatului Sfântului Ștefan, urmașii căruia, peste o mie de ani au subjugat și robit neamul nostru românesc. Este ziua mântui­rii, ziua revan­șei! Suntem gata dichisiți, lustruiți. Caii, frumos harnașați, cu copitele date cu vacs, zburdă și ei nerăbdători. Soarele strălu­cește de o suliță pe cerul senin și în­cepe să ne dogorească. Bu­nul Dumnezeu este și el cu noi. În sfârșit, la ora 12:30, notabilitățile orașului, proas­păt instalate la con­du­cerea metropolei, se prezin­tă în ținuta de ceremonie, cu nelipsitul țilindru, cu pâine și sare și cu cheile orașului, pe o tavă de argint. Trufia maghiară a fost înfrântă!", povestește, entuziast, unul din­tre ostașii viitorului rege Carol al II-lea.

Lumea văzută de pe Gellert

La 2.000 de ani după ce Burebista cucerise pusta și-și întinsese taberele la poa­lele înălțimii Gellert, trupele gene­ralului Gheor­ghe Mărdărescu stăpânesc Ungaria. Distinsul comandant își stabi­lește și el cartierul general la baza fai­moa­sei coline. Atunci, în 1919, somp­tuosul Hotel "Gellert", de-abia ce fusese construit: Generalul Măr­dărescu e chiar primul oaspete! Își ia o cameră la etajul al doilea, cu vedere spre Pesta, și își orga­nizează biroul de coman­dă într-una dintre sălile de bal. Urc și eu, după 100 de ani, pe treptele încărcate de istorie ale hote­lului. De jur împrejurul scărilor monu­mentale, ce-și dau întâlnire între etaje, în dreptul unor vitralii demne de marile ca­te­drale ale lumii, stau înră­mate imagini de epocă, cu faimosul hotel budapestan, care îl găzduise pe generalul român. Re­cunosc sala de con­siliu, pe care un "maître d'hotel" se oferă să mi-o arate. "Tot ce vedeți aici e mobilier original, din perioada inter­belică", îmi spune ghidul. De aici, din sala aceasta mare, cu arcade înalte și linii sobre, ce mai păstrează, parcă, spiritul cazon de la 1919, a fost con­dusă Ungaria, în tim­pul ocupației ro­mânești de la sfâr­șitul Primului Război Mondial! Camerele ce dau spre Dunăre au oaspeți, se scuză ghidul, care-mi caută o altă intrare spre balcoanele elegante, de la care mai-marele oștirii românești obiș­nuia să scru­te­ze orașul...
Cu chipiul înalt și fața aspră, lu­mi­nată de doi ochi albaștri, aproape electrici, generalul Mărdărescu spriji­nă balustrada grea, de piatră, în timp ce privește în de­păr­tare, cu liniștea datoriei împlinite. Principele Ferdi­nand și Principesa Maria au de ce să fie mân­dri! Minu­nații sol­dați ro­mâni au eli­be­rat centrul Eu­ro­pei de sub ju­gul bol­șevic și au adus, în sfârșit, liniștea la gra­nițele Transil­va­niei! Măr­­dărescu dă un or­din scurt ordo­nan­ței, ca să rămâ­nă singur, și-apoi, în­tors în liniștea bi­roului, se așterne să scrie "Ordinul de zi" către trupele sale. "Faptul stră­lu­cit de arme să­vâr­­șit de voi va ră­mâ­ne pe vecie în cartea Nea­mului; când vă veți înapoia la vetrele voastre, puteți spu­ne tuturor, cu seninătate, că v-ați făcut pe de­plin datoria față de Neam, Țară și față de Majes­tățile Lor, cari, în mo­men­tele gre­le ale bătă­liei, au urmă­rit de a­proa­pe bra­vura voas­tră. Sunt ne­spus de mândru că v-am co­man­dat și adânc re­cu­nos­cător tutu­ror pen­tru inima ce-ați pus în în­făp­tuirea izbân­dei". Ochii gene­ra­lului se um­plu de lacrimi. Le șter­ge pe furiș cu mâneca tuni­cii, is­călește ordinul și își cheamă or­do­nan­ța. "Să te asi­­guri că fiecare sol­dat din Budapesta va primi cuvin­tele mele!".

În pas de marș, pe străzile Budapestei

În aceeași zi, pe 5 august 1919, după ce ra­portează în țară, suveranilor, că Budapesta a fost ocupată, gene­ralul Mărdărescu își pu­ne sem­nătura pe afișul "Pro­clamațiunii" către populația maghiară, care va împânzi toate străzile capitalei. La "Nemzeti Mu­zeum" (Muzeul Națio­nal al Ungariei), în ini­ma Pestei descopăr, uimit, un exemplar al acestui afiș în­tr-una dintre vitrinele de­dica­te anilor tulburi ai Ungariei dintre cele două răz­boaie mon­diale. Peste tot, foto­gra­fii, scrisori și documente pur­tând ștampila armatei române de ocupație. "Se aduce la cu­noștința populațiunii urmă­toarele! Ar­mata românească nu face războiu locuito­rilor, ci armatelor cari au atacat-o. Solda­tul român garantează liniștea, avutul și via­ța cetățenilor...", spun primele rânduri din "Pro­cla­mațiune".
Înalt, subțire, "tras prin inel", spilcuit, în uniforma nouă, primită chiar înainte de ulti­ma campanie, tânărul locotenent Vasile Scârneci tocmai ce citise "Ordinul de zi" trimis de general și simțea că abia de-l mai încape tunica de atâta mândrie. Încolonați de marș, câte patru, cu un escadron de ca­valerie în capul coloanei, cu cai focoși, de rasă nobilă, soldații români bat glorioși cadența pe caldarâmul plin de istorie al Bu­dapestei. Trotuarele, ticsite de lume uimită. De după perdele, proscrișii epocii bolșevice fac, dis­cret, semne de simpatie armatei eli­beratoare. Mă întorc de la "Nem­zeti Mu­zeum" pe bulevardul Kalvin, spre "Sza­badsag Hid", superbul Pod al Libertății de sub Colina Gellert. Bu­da­pesta are și azi ae­rul frivol din amin­tirile locotenentului. "Pe străzi, animație. Unguroaice nostime se preumblă de colo până colo, ne dau târ­coale, sunt tare focoase și cu gust îm­bră­cate, în ro­chi­­țele lor de vară stră­vezii". Deși "Pro­cla­mațiunea" gene­ra­lului Măr­dă­rescu fu­sese distri­buită în în­treg ora­șul, un­gu­ril­or tot nu le venea să crea­dă că armata care defilează mân­dră prin Budapesta es­te armata română! "Nimeni nu crede că sun­tem români. Ne întreabă dacă suntem en­glezi sau italieni. Le răspundem că suntem ro­mâni, dar se îndoiesc. Îi credeau pe români în ițari și opinci! Ostașii noș­tri, mai frumoși ca oricând în ținuta nou-nouță, sunt tare bățoși...". Mulți dintre militarii care iau parte la campania din Ungaria sunt, ca și Vasile Scârneci, voluntari ardeleni. Pentru ei, cucerirea Budapestei e mai mult decât o victorie, pentru ei, stră-strănepoții iobagilor de odinioară, cucerirea Budapestei e o revanșă istorică. Ce n-ar da să-i vadă bunii și stră­bunii lor, bătând pas de defilare, pe străzile Pestei!

O fotografie pentru istorie

Cuprins de emoția amintirilor vii, pitorești, ale locotenentului Scârneci, pornesc în sus, pe malul Dunării, spre impozanta clădire a Parla­mentului Maghiar. Chiar aici, în piața din fața lui, generalul Mărdărescu a dat ordin tuturor soldați­lor săi din zonă să se alinieze, cu comandații în față, pentru o fotografie pentru istorie. Înregis­trați din depărtare - ca să încapă cu toții "în chip" - soldaților noștri de-abia li se pot distinge si­luetele. Câteva sute de eroi anonimi care au scris una din­tre cele mai glorioase pa­gini din isto­ria armatei române! Și, între ei, doi sol­dați care au făcut, și ei, o altfel de "isto­rie" în zilele acelea: sergentul Iordan și că­prarul Bivolaru, puși, încă din ziua intrării române în Budapesta, să facă de gardă la intrarea principală în Parla­men­tul maghiar. "Ia, acolo, chiar sub steagul cela unguresc de deasupra porții, tre' să stăm de pază", i-a spus ser­gentul căpra­rului Bivolaru. I-a adus și-un rând de haine noi, să schimbe tunica răpănoasă, tăiată de baionetă și arsă de gloanțe, de care a tras tot războiul! "Aicea, la Buda­pesta, e domnie mare, tre' să arătăm ca niște învingători", spune sergentul Ior­dan, jenat că dintre toți soldații, numai că­prarul lui arăta ca vai de el. Mic de statură, cu fața smeadă, pârlită de soare, cu ochi mici, adânciți îndărătul pomeților și c-o mus­tață roș­covană de-abia mijind, căprarul Bivolaru e "ră­bojul" faptelor de vitejie ale regi­mentului său. O crestătură adâncă îi brăzdează obrazul stâng, alta mai lată se întinde pe gât și sub urechea dreaptă. Pe antebrațul stîng, o cica­trice. O rană de schi­jă, abia vinde­cată, la pulpa dreaptă, o dâră de baionetă în lungul coastelor. A luptat în Carpați, la Rășinari, la Olt, la Siret, la Oituz și-apoi pe Tisa, patruzeci de atacuri mari, din care a scă­pat teafăr. Un "drac împielițat", de prin părțile Mehedin­țiu­lui! Când fratele lui de arme, sergentul Ior­dan, îi spune ce mi­siune i s-a încre­dințat, căprarul Bi­vo­laru primește ves­tea ca pe o de­corație. El, un amă­rât de plugar, să facă planton la Par­lamentul de la Bu­dapesta! El, un amă­rât de plugar, să stea de gardă chiar în inima fostului re­gat!

Opinca românească de pe Parlamentul maghiar

Și cum stăteau ei așa, de pază, în arșița de august a pustei maghiare, ce-i trece prin minte sergentului Iordan? Chiar deasupra lor flutura în vânt flamura ungurească, roșu-alb-verde. Tot ui­tân­du-se la ea, Iordan își dă capela pe ceafă și, scărpinându-și chica de pe frunte, ce-și zice? "Să dau jos steagul unguresc și să pun fanionul de la companie... Păi... asta ar ști și madama de la po­pota domnilor ofițeri s-o facă. Dar am să chib­zuiesc în așa fel, ca să rămână ceva de pomină, să fie și talpa României răzbunată...". Zis și făcut! Îl cheamă pe căprarul Bivolaru la el și se suie amân­doi pe acoperișul Parlamentului. Coboară steagul în lungul sforii și, luându-i căprarului, din picior, o opincă, îi spune: "Pe asta tu ai onoarea să o pui aici, sus, căprar Bivolaru!". Căprarul nu așteaptă a doua oară ordinul. Înfige opinca în vârful stea­gului, lăsându-i nojițele s-atârne-n vînt. Luni de zile, pe cerul Budapestei, steagul maghiar așa a fâlfâit, cu opinca românească deasupra lui...
- Cine oare să fi ilustrat cu atâta măiestrie și atât de dureros dezastrul regatului Sfântului Ște­fan?, l-a întrebat pe unul dintre generalii români un mare intelectual maghiar, care tocmai văzuse "opera" sergentului Iordan și a căprarului Bivo­laru.
- Doi glumeți!, a arătat generalul spre țăranii aflați de pază la poarta Parlamentului.
- Dacă sufletul și mintea unor simpli țărani au născocit așa ceva, atunci nu mă mir că ați ocupat Budapesta!, a răspuns, cu resemnare în glas, un­gurul.

Lecția de omenie a armatei române

Armata română a găsit Budapesta într-o stare deplorabilă, după ravagiile făcute de bolșevicii lui Bela Kun. Urmele cumplitelor răzbunări împotriva burgheziei și intelectualității se vedeau la tot pasul. Pătura de sus era speriată, muncitorimea, lăsată baltă de bolșevici, era dezorientată, toată lumea era flămândă. Prima grijă a administrației românești, după dezarmarea inamicului, a fost să pună ordine în oraș și să dea mâncare oamenilor. Ordinele Principelui Ferdinand fuseseră cât se poate de cla­re: comportament exemplar al armatei române față de populația civilă! "La bucătăria de campanie, am triplat numărul cazanelor și personalul, pentru a putea hrăni populația nevoiașă. Ca și strămoșii noștri, pe unde trecem arătăm omenie și rânduială. De la o vreme, încep să ne dea târcoale mulți intelectuali, la început rezervați, fie de teamă, fie, mai cu seamă, din mândria atât de specifică ma­ghiarilor. Primesc acum hrana de toate zilele de la opincari. Suntem amabili cu ei, dar acest lucru îi supără, căci, câțiva dintre ei, cu care legasem prietenie la un pahar de Tokay, mi-au mărturisit că această omenie arătată de noi ar fi fost mai bine venită de la oricare alt popor, chiar de la negrii din fundul Africii", povestește, în memoriile sale, locotenentul Vasile Scârneci.