În Parâng, la stâna Ștefanu

Dumitru Badita
Unii vorbesc astăzi despre așa-numitul "lanț alimentar scurt", adică despre șan­sa agricultorului de a-și vinde pro­dusele gospodăriei sale direct cumpărătorului, fă­ră ca acestea să mai treacă prin alte mâini.

Alții încu­rajează la țară inițiativa privată, încercând să trezească în agricultorul român spiritul antre­pre­norial. În fine, alții vin și spun că degeaba produce fermierul român hrană de calitate, dacă nu o promovează cum se cuvine. Familia Băbu din No­vacii Gorjului a reușit să întrunească toate aceste cerințe: vinde produsele stânii sale direct turiștilor, dovedește din plin că are spi­rit antreprenorial, iar promo­va­re a învățat să facă mai bi­ne decât un agent publi­citar. Unde mai pui că toate aces­tea se întâmplă undeva, la mare înălțime, în creierii Pa­rân­gului, în împărăția stân­cilor de granit și a jnepeni­șu­rilor.

Drumul regelui

După ce las în urmă sta­țiunea turistică Rânca, urc pe serpentinele de sub vârful Pă­pușa, apoi trec pasul Ur­dele, cel mai înalt din țară, și cobor spre Valea Lotrului, având de o parte și de alta versanți prăpăstioși, dar și poieni largi, ca niște șesuri, pe care se răsfiră turmele de oi. Pe șoseaua aceasta numită astăzi "Transalpina", vara e un du-te vino de mașini, mo­to­ciclete și biciclete. Sunt mulți turiști din afara ță­rii, mai ales polonezi, care vin călare pe moto­ci­cletele lor dichiste, fac poze și le distribuie pe in­ternet, îndemnându-i și pe alții să viziteze mun­ții României. Polonezii aceștia anonimi, aflați mai mereu pe drum, sunt, cred, cei mai buni promotori ai României. Năvala aceasta de turiști pe platourile înalte ale Parângului nu ar fi fost posibilă fără asfaltarea, în jurul anului 2010, a drumului de munte cunoscut sub numele de "Drumul regelui", după ce regele Ca­rol al II-lea, însoțit de fiul său, Mihai I, l-a străbătut cu automobilul, de la un capăt la altul, până în nordul Gorjului. Pentru ca automobilul regal să poată parcurge drumul acesta, care jalonează printre stânci și nori, oamenii locului l-au amenajat atunci cu lopata și târnăcopul. Unii istorici consideră că pe aici ar fi trecut armatele romane, spre Sarmise­getuza. Dacă o fi fost vreodată drum militar roman, oricum, s-a degradat, în ne­gura vremurilor și a munților, ajun­gând numai o potecă ciobănească, nu­mită elocvent "Poteca Dracului", din ca­uză că șerpuia deasupra hăurilor, iar o rafală de vânt puternic putea să pră­vălească-n adânc pe oricine nu s-ar fi ținut bine pe picioare. Poteca inspira teamă, iar cel care trecea cu bine se oprea să bea, ușurat, o țuică de Novaci, la vreun han răsărit în cale. Acum, așezați comod pe scaunul autoturis­mu­lui, turiștii ajung într-o jumătate de oră pe creasta muntelui. Asfaltarea a fost una cu cântec, fiindcă patronul firmei care a efectuat lucrările a ajuns la în­chisoare pentru delapidare de fonduri, iar statul a refuzat să elibereze auto­ri­zația de mediu. Cu toate acestea, Trans­alpina este deschisă cir­culației publice, de primă­vara până toamna, iar fluxul de turiști a ridicat foarte mult, economic vorbind, acest colț al Gorjului. Au fost cons­truite pensiuni turistice, înființate pârtii de schi, deschise muzee în aer liber. Regizorul Du­mi­tru Budrală a realizat recent un excelent docu­mentar intitulat "Drumul regilor", dedicat acestei străvechi căi transcarpatice, străbătute de oieri, negustori și fugari, spre un trai mai liniștit.

"Transalpina a venit peste noi"

E incredibil câtă lume poate aduna la un loc stâ­na turistică a familiei Băbu! Zeci de mașini parcate, ca la un târg de țară. În curtea stânii, înghesuială mare. Unii stau la rând, să cumpere porția de tocană de oaie, specialitatea zonei, și porția de clătite cu dulceață de afine. Alții își fac poze cu clopul ciobănesc pe cap și cu cojocul mițos în spinare. Mulți admiră priveliștea și o fotografiază: spre apus se înșiră ver­san­ții stâncoși și măreți ai Parângului, desprinși din creasta principală spre Jieț. În fine, nu puțini turiști îi răsfață pe măgărușii strânși de prin împre­jurimi, învățați să primească biscuiți și alte dulciuri din mâna vizitatorilor. "Transalpina a venit peste noi, nu noi am venit după asfaltarea drumului" îmi spune Marioara Băbu, așezată la o masă mică, în încăperea amenajată pentru vizitatori, plină cu ve­lințe și costume populare, din ungurenimea Gor­jului, din Ținutul Momârlanilor și din Mărginimea Sibiului. Unele haine au fost purtate la nuntă, altele în viața de zi cu zi. Mărioara e momârlancă de pe Jieț, măritată cu Gheorghe (Dede) Băbu din No­vaci. Muncesc amândoi, aici, în vârful muntelui, ajutați de fiul lor, Bogdan. "L-am botezat aici, la stână. Am chemat preotul și aici l-am botezat", își amintește femeia. Totuși, cum au reușit, o întreb, să facă dintr-o stână oarecare, atracția gastro­no­mi­că a Parângului? De mic, Gheorghe Băbu a mun­cit pe munți, la stână sau la cășeria din Ștefanu, unde lucra mama lui. Cășeria aceea aparținea fa­bricii de lactate din Târgu Jiu. Când a crescut, Gheorghe și-a făcut turma lui, apoi s-a însurat cu Mărioara de pe Jieț și au trăit din creșterea oilor. Stâna lor era la margine de drum, un drum de munte pe unde puțini călători se aventurau să treacă. Dar nu atât de puțini, încât să nu bată în ușa stânii și să cumpere o bucată de brânză. Mai târziu, pe drumul de munte au apărut utilajele pentru as­faltare. Peste muchia muntelui, la Rânca, vilele și pensiunile se înmulțeau ca mănătărcile în pădure, după o ploaie zdravănă. Parângul, încet-încet, se popula, tot mai mulți turiști se iveau după dâmbul în­ierbat cu negară. "Am făcut un miel la proțap, am întins afară două mese, iar fiul nostru, Bogdan, a atârnat un cojoc într-un par și în vârf a pus o pălărie. Primii noștri clienți au fost niște ciobani din Vaideeni. Apoi, au început să vină tot mai mulți, din Rânca, peste munte. Stâna Ștefanu de­venise un nume atât de cunoscut, încât au început să-l folosească și alții, în stațiune. Când am văzut asta, m-am dus și am înregistrat marca la OSIM. Una e Stâna Ștefanu, nu-s mai multe", își amin­tește Mărioara Băbu. Mai nou, au reușit să ateste la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca produs tradițional, tocanul de oaie, cea mai cu­nos­cută mâncare a ciobanilor.

Vizita unei campioane

După asfaltare, utilajele au plecat, iar în locul lor au urcat muntele miile, zecile de mii de auto­turisme. Familia Băbu și-a mutat stâna undeva, mai sus, într-o poiană largă, de unde vezi ca în palmă izvorul Lotrului. Turiști de toate categoriile și toate rangurile, inclusiv politicieni cunoscuți, s-au perindat pe lângă pirostriile cu ceaune mari, în care fierbe tocanul, dar și mămă­liga. Tocan bun, ciobănesc, din carne de oaie muia­tă în seu topit. Mân­cării de aici i s-a dus vestea. Într-o zi din iunie, anul acesta, gazdele s-au po­menit în bătă­tura stânii cu Simona Halep, cea mai iubită sportivă a României. Firește că turiștii au sărit ca din arc ca să-și facă poze cu Simona, care se afla într-o mini-vacanță, după ce participase la un eveniment sportiv organizat la Cluj. Niște amici îi recomandaseră ca, în drum spre Bucu­rești, să meargă peste Parâng, pe Transalpina și, musai, să oprească la Stâna Ștefanu, pentru bunătățile de aici. Momentul nu a scăpat televi­ziu­nilor de știri, care imediat au titrat că "Si­mona Halep a ajuns în vârful mun­ților!". Peste o lună, Simona a ju­cat fi­nala de la Wimbledon și a câș­tigat. Ae­rul tare al Parângului face bine cam­pio­nilor. Toată vara e aglo­me­rație la stâna Ștefanu. Când dă pri­ma ninsoare, fa­milia Băbu închide por­țile și nu mai revine decât la primă­vară, când se re­deschide șoseaua, pe toată lungimea ei. Cu toate controversele legate de cons­truirea Transalpinei (costuri, avize etc.), beneficiile pentru oameni, fie ei lo­cal­nici, turiști, antre­prenori, sunt imense, greu de cuan­ti­ficat. O excursie în inima Parângului, fie și cu mașina, e de neuitat. La fel și un prânz la stâna Ște­fanu.

Foto: Shutterstock (2), Gheorghe Chelu