Omul se naște cu vocația Fericirii, aceasta face parte din însăși ființa lui. O caută fără încetare toată viața. De multe ori, foarte de multe ori, trece însă pe lângă ea fără să o observe, i se pare prea banală, prea neînsemnată, dar Fericirea este acolo, undeva, pentru fiecare.
Am parcurs zilnic, vreme de 40 de ani, drumul către elevii mei, urmând succesiunea celor patru anotimpuri, umplându-mi sufletul cu miraculoasele lor frumuseți. Drumul nu era chiar o bagatelă, dar, prin ferestrele autobuzului obosit, câmpurile înverzite sau chiar troienite de zăpadă, pădurea care toamna se încărca cu cele mai frumoase culori, înlăturau, pe nesimțite, disconfortul și rămânea numai imaginea școlarilor mei, care mă așteptau în băncile lor dintr-o școală de sat. Nu îmi îngăduiam o întârziere sau o absență, îi vedeam atenți, aproape nemișcați în așteptare. Orele se scurgeau pe nesimțite, dorința lor de a învăța o limbă străină trecea peste orice bariere de oboseală, mă uimea râvna lor de a repeta cuvintele, de a citi sau de-a scrie pe tablă sau în caiete. Le priveam căciulițele strâmbe, năsucurile albăstrite de cerneală, ochii strălucind la vederea unei note bune. Îmi dăruiau flori primăvara - satul lor era satul florarilor vestiți din jurul Bucureștiului. În ochii lor erau lumină, curățenie și bucurie. Nu știau, drăguții de ei, câte îmi dăruiau alături de flori. Doamne, eram fericită! Dumnezeu mi-a îngăduit să trăiesc lângă copii.
Dar și elevii mai mari prinși în hățișul adolescenței aveau nevoie de răspuns la dilemele lor. Știau că eu pot să deschid "ferestre" nebănuite în sufletul lor. Anii trec, dar gândurile îmi sunt pline și astăzi de chipul elevilor mei. Îi văd, îi simt, călătoresc imaginar prin generații și generații, îmi amintesc scene încă pline de viață și zâmbesc, plină de fericire. Am rămas lângă ei și ei au rămas lângă mine, oriunde aș fi. I-am preluat pentru totdeauna în sufletul meu. Doamne, binecuvântează-i pe copii! Fericirea există și va exista atâta vreme cât ei vor fi. Adică: veșnic!
TEODORA C. - București