Cu turmele, prin vămile timpului

Dumitru Badita
Poiana Sibiului este una dintre cele mai cunoscute, dar, în același timp, cele mai enigmatice așezări din Carpații noștri.

Cu­noscută, fiindcă sute de ani, poienarii au stră­bătut țara în lung și în lat, ba deseori au trecut și fruntariile țării, spre pusta maghiară și spre stepa rusească, pentru a-și paște turmele de oi sau ca să negustorească. Enigmatică, fiindcă stă mândră pe versanții Cindrelului, deasupra altor sate ale Măr­ginimii, și puțini urcă până acolo, iar dacă ajung, îi întâmpină porți și ziduri înalte. Așa își păstrează poienarii și tainele lor și ale satului lor: închise în­tre zidurile vorbei scurte sau ale tăcerii. Câte o poar­tă se deschide, totuși, uneori. O poartă des­chisă e și monografia intitulată simplu "Poiana Si­bi­ului", scrisă de învățătorul Constantin Șerb, trecut la cele veșnice în 1999. Cartea a rămas, a cir­culat, purtând între coperte câteva dezvăluiri despre această faimoasă așezare sibiană.

Oierii

Îi regăsim în vechi do­cumente de la Arhi­vele Naționale, închi­riind munți în nordul Olteniei. În jurul anului 1700, câțiva oieri și-au adus turmele deasupra Novaciului, pe culmile prelungi și bogate în pășuni, plătind ier­bă­ri­tul cu bani peșin, unt și caș­caval, boierului gor­jean Dositei Brăi­lo­iu. Mai târziu, îi des­co­pe­rim pe poienari în scrip­tele vă­mii Câi­neni, achi­tând ta­xe îna­inte de a merge la ier­nat, în Mun­te­nia. Apoi, în ac­te­le vă­mi­lor de la Du­nă­re, pe unde își tre­ceau tur­mele în Im­pe­riul Oto­man, în Do­bro­gea, sau în nord-estul Bul­ga­riei. Bă­­ieții erau de mici chemați la tur­me. Plecau în Bălțile Dunării și se mai întorceau a­ca­să după mulți ani, când erau obli­gați să fie prezenți pentru re­cru­ta­re, numită asân­­tare, în graiul local. În cartea învă­țătorului Cons­tantin Șerb este evocat momentul când un ast­fel de tânăr întors de la târla din Dobro­gea era atât de schimbat, încât mama lui nu l-a mai re­cu­noscut: "Se deschide poarta, iar o mamă în­trea­bă necu­nos­cutul drumeț:

- Care ești? Nu-i fi tu, Ioane?

- Eu, mumă, Mitiu, am venit la asân­tare."
Viața departe de casă, în pustietatea mun­ților și a câmpurilor nesfârșite, nu era lipsită de primejdii. Nu puțini ciobani, unii chiar în floarea vârstei, au murit loviți de trăznet, luați de ape, împușcați sau din cauza unui accident rutier. Durerea celor vii era îm­blânzită prin puterea poeziilor populare: "Te rog, maică, înc-odată/ Cu toți frații laolaltă/ Să spuneți oilor mele/ Să-și pună ciucuri de jele". Sat mare de oieri, Poiana Sibiului are o ver­siune proprie a Mioriței, dar e atât de diferită de balada culeasă de Alecu Russo în Soveja! În primul rând, cei care îi pun gând rău cio­banului sunt tot poienari, "...toți verișori/din nouă surori". Oaia năzdrăvană îi dezvăluie ciobanului planul celorlalți, iar decizia lui e de o simplitate uluitoare: "Luă bâta la spinare/ Și fluierul la subțioară/ Și-apucă pe drum la vale". Asta au făcut mulți poienari, atunci când condițiile de viață nu le-au mai fost favorabile: au apucat pe drum la vale. Mulți dintre ei nu și-au tăiat însă rădăcinile. Toată agoniseala de o viață au cheltuit-o pentru a ri­dica în sat case mari și trainice. Mulți i-au invi­diat, fără să-i înțeleagă. De ce o casă atât de mare, dacă sunt tot pe drumuri și nu prea apucă să o lo­cuiască? Explicația e simplă: casa era dovada că nu au umblat degeaba departe de sat. Spiritul con­cu­­ren­țial, mai viu decât în al­te părți, i-a îndem­nat să arate proba, iar o casă ri­dicată din munca lân­gă turme sau din negoț era convingătoare pen­tru toată comu­nitatea. Pe un ast­fel de pro­prie­tar, nimeni nu-l mai pu­tea suspecta că a umblat terchea-ber­chea prin lu­me.

Meseriașii și negustorii

Cojocari, croi­tori, ciz­mari, fierari, dul­gheri, tâm­plari, cu­re­lari, opin­cari, pictori de icoane pe sticlă... Mai toate meseriile necesare unui sat de oieri erau practicate odinioară la Poiana Sibiului. Numărul me­se­ria­șilor a tot cres­cut. Interesant es­te că relațiile din­tre oieri și me­se­riași nu au fost chiar armo­nioa­se, deși aveau ne­voie unii de alții și aparțineau ace­lorași neamuri. Ce­­le două caste pro­fesionale se dis­prețuiau reci­proc. Oierii erau mândri, fiindcă trăiau din plin duritatea vieții în mijlocul naturii și al străinilor, în timp ce meseriașii nu riscau nimic, lucrând sub acoperișul atelierului lor. Pe de altă par­te, meseriașii câștigau banii mai ușor, fără pri­mej­dii, și cunoșteau mai bine viața orășenească, fiindcă mergeau des să se aprovizioneze cu materii pri­me sau chiar să cunoască atelierele mari din Si­biu. Un oier se opunea ca fiica lui să se mărite cu un meseriaș. Segregarea a mers atât de departe, încât, în 1929, au fost înființate două pavilioane pentru joc: "Oierii își fac pavilion lângă cârciuma lui Șufană, iar meseriașii joacă la comunala lui Vlad. La început, nu erau lăsați la joc oierii la meseriași și invers, dar mai târziu, fetele mergeau acolo unde erau feciori mai mulți". Produsele atelierelor erau vândute pe piața locală, cu ocazia marelui târg din luna septembrie, dar și în orașele din Transilvania și Muntenia. Meșteșugarii se trans­formau ușor în negustori și erau des întâlniți în Sla­tina, Craiova sau Târgu Jiu, unde aveau magazine proprii. Chiar și unii oieri au renunțat să mai poarte grija turmei și s-au apucat de comerț. Într-un tabel sunt nominalizați nu mai puțin de 98 de comer­ci­anți și întreprinzători din Poiana Sibiului. De pildă, un Dumitru Simion era proprietar de autobuze în Târgu Jiu. Tot proprietar de autobuze era și Ioan Șu­fană, dar în Turda. Oieri, meșteșugari sau co­mer­cianți, poienarii au ținut pasul cu vremurile, în­temeind chiar în satul lor veritabile instituții mo­derne: Uniunea Oierilor, cu membri din toată țara, Reu­niunea meseriașilor și negustorilor, Banca Mielul, Banca Mărgineana, Banca Păstorul.

Intelectualii și artiștii

Opțiunile profesionale ale tinerilor erau li­mitate, decise de cele mai multe ori de părinți și de tradiție. Unii, însă, au rupt cercul strămoșesc și au încercat să-și croiască un destin propriu. Bunăoară, Constantin Georgescu (1843-1886), fiu de oier și de jude al Poienii Sibiului, a fugit de la stână la vârsta de 16 ani și a pornit pe jos până la București, unde l-a cunoscut pe pictorul Gheorghe Tăttărăscu. Acesta l-a angajat ca ucenic. Constantin a învățat să picteze, dar nu a reușit să se perfecționeze în străinătate, așa cum făceau mulți pictori tineri în vremea aceea. A pictat biserici, portrete ale unor personalități sibiene, un autoportret și o copie după Rembrand. A murit de boală, în Poiana Sibiului, la vârsta de 43 de ani. Preotul Nicolae Măniguțiu (1853-1924) a fost absolvent al liceului german din Sibiu și al seminarului teologic. Din cauza unor articole care denunțau corupția din rândul liderilor preo­țimii, a fost suspendat provizoriu din acti­vi­tate, apoi destituit din funcția de preot. A fost un îm­­pătimit susținător al unirii românilor ardeleni cu Țara. Eugeniu Dobrotă (1893-1973), teolog și me­dic ginecolog, dar și scriitor fantast, a renunțat la ca­riera universitară și a trăit toată viața în Poiana Si­biului, unde s-a căsătorit cu o slujnică, având îm­preună trei copii. Ioana Postelnicu (1910-2004) pseu­donim al Eugeniei Banu, a frecventat cenaclul Sbu­rătorul, condus de Eugen Lovinescu, și a publi­cat o serie de romane, cele mai cunoscute fiind Ple­carea Vlașinilor și Întoarcerea Vlașinilor, inspirate de trecutul poienarilor. Nicolae Suciu (1933-2008), profesor de muzică, dar și compozitor și ne­obosit culegător de folclor, a condus numeroase coruri, în Sibiu și în alte așezări din Mărginime.
Cu timpul, numeroși poienari nu s-au mai întors în satul lor clădit în Munții Cindrelului. S-au sta­bi­lit în mai toată țara, unde și-au construit alte case și au deschis afaceri, multe prospere. Sunt gos­po­dării în sat care stau pustii cu anii. Multe dintre obiceiurile străvechi au cam dispărut, sub tăvălugul modernității, dar poate tinerii nu au uitat o vorbă din bătrâni: "Dacă întâlnești un om deștept, atin­ge-l, că poate înveți ceva, dar dacă întâlnești un prost, dă-i pace".

Foto: MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN, Colecția "Ivire din privire" (1)