Probabil că și în toamna asta, la Brebu, femeile stau la poartă duminica, iar din curți se înalță miros de frunze ce ard. Șoseaua care taie satul exact prin mijloc se oprește în zidurile mânăstirii lui Matei Basarab, de unde toaca și clopotele nu încetează să-i cheme la rugăciune pe credincioși. Acum, la vreme de toamnă, pe ulițele frumoasei așezări prahovene trec care cu butoaie mari de borhot, duse la cazanul de țuică; licoarea magică pe care brebenii o beau la nuntă și la înmormântare, cu care își oblojesc copiii când sunt răciți sau o dau în dar celor dragi, ca semn de recunoștință și bunăstare.
În această comună, pe care rațele și gâștele o străbat într-o aliniere perfectă când se-ntorc pe-n-serat de la lac, se află "școala din centru", unde cu multă vreme în urmă am fost numită profesoară de educație fizică. Mai urmăresc și acum, cu ochii minții, careul din curte, format de elevi, la începerea noului an școlar. Tânără absolventă venită din București, mă gândeam cu tristețe - în vreme ce minunatul dascăl, profesorul Ion Seuleanu, rostea discursul oficial - că nu mă leagă nimic de locul acela, nu aveam prieteni, nu cunoșteam pe nimeni în sat. Dar fiindcă și în viața unui profesor există un "dar", m-am simțit călcată ușor pe picior. Un băiețel blond cu ochii cafenii mi-a întins, ușor stingherit, un măr roșu, pe care îl ținea strâns cu degetele înnegrite de cojile nucilor. "Na!" Oare știa Ion (așa îl chema) că gestul lui avea să-mi spulbere teama și dorința de a fugi la oraș? Exact ca în poveștile copilăriei, "mărul fermecat" dăruit de copilașul acela mi-a deschis drumul către un alt tărâm. Aveam să rămân mulți ani de atunci înainte la Brebu, să dansez cu fetele din sat la serbări, să le învăț pe țărănci ce mișcări de gimnastică trebuie să facă după ce nasc, pentru a rămâne suple și ușurele...
Vremea a trecut. Peste alți ani, într-o altă dimineață frumoasă de toamnă, încercam să aliniez, pe terenul de sport, clasa întâi, abia intrată în "ordinul uniformei", când în fața școlii a oprit un camion uriaș. Roțile lui depășeau statura mea de profesoară cu vechime, iar micuții mei amuțiseră. Din mașină a coborât un bărbat înalt și frumos, cu mâini fascinant de puternice, pe care a izbutit totuși să le strecoare prin grilajul din gard, întinzându-le către mine. Era Ion, băiețelul de altădată, care îmi schimbase destinul cu un măr fermecat. Avea acum trei copii, casă nouă în sat, muncea la hidrocentrală, la Paltinu. Mi-a sărutat mâna cu duioșie și mult respect. Când mi-am strâns prichindeii din curte și am pornit cu rândul spre vestiare, mâna mea era strânsă iarăși, de data asta cu multă înfrigurare, de o mână micuță și gingașă de copil. Un alt Ion aștepta să-l duc și pe el către viață, să-l cresc mare, luminos și deștept. Nu-mi dădusem seama cât de repede se schimbau generațiile, cu câtă viteză fugea timpul și acolo, la Brebu, satul care devenise, între timp casa mea. Meseria de dascăl mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată.
Mi-am încheiat cariera didactică la Liceul German din București, liceu cu tradiție și cu profesori minunați. Elevii mei de aici sunt împrăștiați în toată Europa, îi întâlnesc peste tot în drumețiile mele. Dar toamna mă întorc întotdeauna la Brebu. Școala este mai modernă acum, oamenii care mi-au marcat cariera nu mai sunt sau m-au uitat. Numai lacul din Brebu se află la locul său. Când plec de pe marginea lui, am ochii împăienjeniți de lacrimi. Oare este din cauza soarelui, care strălucește și-mi adâncește cutele ivite sub ochi, sau este amintirea merelor fermecate, pe care nu le voi mai primi niciodată în dar?
ADELA M. - București
Elegie pentru un sat de munte
De câte ori mă întorc acasă, în satul meu de sub munte, îmi pun în picioare papuci de ierburi și o iau razna prin amintiri. Acasă... N-am știut niciodată prea bine dacă locul pe care-l revăd în fiecare an și spre care mă întorc cu fidelitatea unui ceasornic e cel din această vară sau cel de acum două sau zece veri, căci în sătucul meu de sub picioarele celor mai înalți munți din țară, chiar dacă îl spintecă o modernă și șerpuitoare șosea - Transfăgărășanul - viața se conservă după legi nescrise. Cu fiecare vară care trece, care vine, mă las mângâiată de aceleași ierburi și mustrată plăcut de aceleași ploi. În fracțiuni de secundă, îmi retrăiesc copilăria, cu diafane amintiri: mă întâmpină dimineți de cleștar, amiezi care ard în aerul adormit și învăluitoare după-amieze. Pașii mei, abia coborâți din somn, caută în grădina tentaculară urmele de altădată, stropite de roua dimineții sau de ploile ce vin de după deal și care cad aici ca nicăieri în lume... Plouă foșnitor, năvalnic, amețitor, cerul se lasă clopot greu peste pământ, nori amenințători devin turme de bivoli... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi, pe munți, pe pădure, pe luncă, printre sălcii și răchite bătrâne, lângă care deslușesc o siluetă cândva dragă. Plouă în suflet... Și cum mai miros și acum brusturii și florile galbene de la moară! Câte drumuri am străbătut, pe niciunul n-am fost atât de tânără ca pe drumul ce străbate lunca! Ce miros au ierburile înmuiate de ploaie! Ce foșnet, respirația muntelui împletită în firul lor!
Am senzația, uneori, că aici, acasă, s-a strâns întreg universul. Ori de câte ori mă întorc, deschid larg nu numai poarta satului, ci și ușa care dă spre viața mea. Odată ajunsă aici, plutesc ușor printre mobile vechi, rămase de la bunici, aprind lampa matusalemică, împodobită cu țurțuri lungi, în timp ce nările adulmecă aroma de turtițe fierbinți, scoase de mama tocmai atunci din cuptor. Duși sunt toți acum. Numai dulapul a rămas țintuit într-un colț, martor tăcut al întâmplărilor de dinainte și de acum. El știe ce a fost și ce este, înțelege de ce revin întruna acasă, de ce încalț papucii de ierburi ca să pot păși în trecut. Acolo e sufletul. Nu pot trăi fără el, și el nu poate trăi fără mine. Dumnezeu a vrut să nu ne despărțim niciodată, să depindem unul de altul, și amândoi împreună de satul acela vegheat de munți.
VIORICA S. - Făgăraș
Recviem pentru mama
Aceeași primăvară acasă mă aduce,
peste icoana mamei aceleași lacrimi curg
Iisus Hristos, același, mai pâlpâie pe cruce,
cămașa Lui de sânge e cerul la amurg.
Spre casă mă mai poartă aceeași primăvară,
viața-i doar o boare în pumnul morții, strâns,...
în urma mea cad aripi de îngeri și e seară
și pomii izbucnesc în floare ca în plâns.
De când ai fost plecat pe drumul scris
în cer, ca o sfioasă adiere,
Un Rai cu tine, mamă, mi-e fiecare vis
și fiecare gând e-o Înviere.
O, maica mea, o, Dumnezeul meu,
vă cer plângând de-a pururea iertare
că nu v-am fost iubit așa mereu,
Pe ea - în genunchi, pe Tine - la picioare.
O, Dumnezeul meu, o, maica mea,
atâta tristă vină m-apasă uneori
că sufletul să-mi ardă parcă-aș vrea
pe rugul de zăpadă-al unei flori.
ANTON M. - Craiova