Această dragoste a fost transmisă nu numai copiilor ei, ci și tuturor generațiilor de elevi pe care i-a avut.
De la mine această dragoste a fost transmisă și copiilor mei. Fiul meu cel mic a avut și are în permanență în gospodărie 3-4 pisici și 1-2 câini. Fiul meu cel mare, inginer T.C.M., la vârsta de 50 de ani, a făcut la zi facultatea de medicină veterinară, pentru a-i putea îngriji mai bine pe cei 35-40 de câini pe care i-a strâns în gospodărie, din cei loviți de mașini, abandonați la gurile de metrou sau prin parcuri. Toată întreținerea, cheltuielile cu operațiile și refacerea lor sunt făcute numai cu venituri din familie. Dar ca să revenim la subiect, noi, cei bătrâni, ne-am ocupat numai de papagali, deoarece soția mea are o frică înnăscută față de câini.
Papagalul despre care vreau să vă vorbesc este a opta generație din familia noastră. Mulți au fost blânzi, și pe majoritatea i-am învățat să vorbească. Acesta despre care vă scriu acum a fost de la început recalcitrant, n-a vrut să rostească niciun cuvânt și era foarte bătăuș. L-am botezat pe măsură: Culică războinicul. Are în colivie un papagal de plastic, pe care îl bate toată ziua și pe care îl strânge cu ghearele de gât. Apoi, ca să-l îmbuneze, îi aduce mâncare și apă, și îi dă în cioc. Îl leagănă cu gheruța și îl ia din nou la bătaie. În fața oglinzii din colivie, vine mereu cu apă și cu mâncare și-i dă celui pe care îl vede în fața sa. Câteodată, îl apucă și hărnicia, ia apă în cioc și spală toate sârmulițele din care este făcută colivia.
Mai are o mare pasiune: de 3-4 ori pe zi, se urcă pe un piedestal și timp de 10-15 minute ne ține conferințe în limba lui, din care noi nu înțelegem nimic.
Deși este liber tot timpul și poate pleca din colivie când vrea, nu iese decât seara în casă și ne dă, și nouă, câteva ciocănituri de noapte-bună, în cap. Dar noi îl iubim în continuare și ne bucurăm că ne înveselește viața.
NICĂ C. - București