ILEANA ILIESCU (mare stea a baletului românesc): „Stau foarte bine în solitudinea mea”

„Pasiunea te face să nu-ți simți vârsta”

– Sunteţi un punct de reper al baletului româ­nesc. Prim-balerină a Operei Naționale din Bucu­rești, aţi fost aplaudată, înainte de 1989, pe marile scene ale lumii. Oare celebritatea şi gloria apără un artist de încercările vieţii? Te face succesul mai îndrăzneţ, mai pregătit în lupta cu greul?

– Poate că da, poate că nu, nu m-am gândit, dar suc­cesul înseamnă mai întâi pasiune, şi pasiunea te face să nu-ţi simţi vârsta. Cred că tinereţea vine din tine. Eu, în interiorul meu, ca suflet, m-am oprit cam la şaizeci de ani. Când spun 83, câți am acum, mie mi se pare o vârstă matusalemică, dar eu nu mă simt de 83! Poate pentru că toată viaţa am fost în miş­care… Apoi, nu pot să mă vait că am avut dezastre în viaţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ţinut pe linia de mijloc, că n-am cunoscut nici lipsuri, nici pier­deri mari, tragice. Am avut şi bune, şi rele, din toa­te, că viaţa nu e așternută pe roze. Dar am ajuns bine până la vârsta asta şi aşa le doresc şi altora. Ce­lebritatea şi gloria îţi dau forţă, dar înseamnă și mari sacrificii… Maestrul meu, Anton Romanovschi, spu­nea: „draga (el era polonez), tu nu ştii decât şcoa­lă şi acasă, nu băieţi, nu distracţii”. Eu nu mergeam la filme, la cofetării, n-am avut flirturi de adoles­cen­ţă, nu ştiam decât casa şi şcoala. Dar n-am suferit, că ăsta era crezul meu. Am renunţat la familie, la copil, am renunţat la tot, ca să stau dimineaţa, la ora zece, la bară, ca să-mi fac exerciţiile, pe urmă repetiţiile, pe urmă spectacolele, zi de zi, zi de zi. N-am scris degeaba pe coperta cărţii mele „Viaţa mea, dansul”. Aşa am reuşit să ajung unde mi-am propus, în vârful piramidei. Şi asta îmi dă forţa şi energia să fiu bucuroasă de viaţă şi să înfrunt greu­tăţile. Uite, nu există zi de la Dumnezeu să nu mă oprească cineva în magazine, pe stradă, în aeroport… „nu sunteţi Ilea­na Iliescu, marea balerină?”. Culmea e că şi acum, mas­cată, oamenii mă recunosc. După cum merg, du­pă ţinută. Unii se jenează să mă între­be, dar e cea mai mare avere a mea să mă recunoască lumea pe stradă. Dacă oamenii ăştia, după atâţia zeci de ani mă recunosc, în­seam­nă că am trecut rampa, că le-am rămas în suflet şi pe reti­nă, şi asta îmi dă multă ener­gie.

„Nu m-am lăsat cuprinsă de frică”

– Faceţi parte din zona de vârstă ameninţată nemijlocit de coronavirus. Ce strategie de apă­rare aţi adoptat?

– Cea mai bună, zic eu: nu m-am lăsat cuprinsă de frică. Nu m-am gândit la moarte şi la boală, nu am fost spe­riată cum au fost alţi oameni, cum au fost şi mulţi dintre cunoscuţii mei. Eu cred că panica distruge şi consumă mai mult decât boa­la. Am pus mască, am pus mănuşi, am mers mai mult pe jos, nu m-am mai urcat în taxiuri, am mers cu maşina mea, dacă am avut nevoie să merg pe distanţe mai lungi. Nu mi-am băgat în cap că aş putea să mă îmbolnăvesc, dacă îmi intră cineva în casă, pentru că dacă e să te îmbolnăveşti, te îm­bolnăveşti şi de la o bucată de pâine pe care ai luat-o de la magazin. Stra­tegia mea de apărare au fost opti­mis­mul şi încrederea în oameni.

„Braşovul mi-a lăsat în suflet lumina şi aerul curat al copilăriei”

– Aţi copilărit la Braşov, un oraş aşezat între munţi, plin de bucurie şi energie. Mai păstraţi ceva din anii de atunci, care să vă fie de folos azi?

– Eu m-am născut, de fapt, la Si­ghişoara (sunt şi cetăţean de onoare al ei) dar, la trei ani, am plecat cu părinţii la Braşov, unde am rămas nouă ani, anii cei mai frumoşi ai copilăriei mele. La Brașov am început și urcuşul în ca­riera mea. Ma­ma m-a dus la o şcoală popu­lară de artă, unde am dat peste o profesoară nem­ţoaică de ba­let, Ema Ham­rodi, care făcuse studii de dans în Germania. Noi eram nişte zgâmboi de şapte-opt ani, şi ne punea să facem câte o sută de releveuri în poan­te. Îmi aduc me­reu aminte de copilăria de la Braşov. Revăd cum mă jucam cu nişte prietene prin grădinile caselor şi cum făceam pe vânzătoarea. Mama a făcut cosmetica şi avea o balanţă mică-mică, cu nişte greutăţi minuscule (mie mi-au plăcut întotdeauna miniaturile, am fost moar­tă după lucrurile mici). Umpleam în grădină punguţe cu pietricele şi fetele veneau la „cumpărat”… Mai revăd cum coboram cu tata serpen­tinele din Poia­nă, pe o sanie de două persoane. Bra­şovul mi-a lăsat în suflet lu­mi­na şi aerul curat al copilăriei.

„Nu trăiesc din amintiri. Îmi place viaţa mea din prezent”

– Succesele dvs. artistice s-au transformat în amintiri. Vă sunt de folos în clipele de tris­teţe? Aveţi vreo amintire dragă, în mod special?

– Să ştii că eu nu resimt prea multă tristeţe şi nu trăiesc din amintiri. Îmi place viaţa mea din prezent. Faptul că eu, când am ieşit la pensie, nu m-am oprit, nu am tras cortina, nu m-am aşezat într-un fotoliu să mă uit la televizor, a contat enorm. Am mon­tat în ultimii ani, la Opera Naţională din Iaşi, patru spectacole pentru com­pania de balet, am făcut „Lacul lebe­delor”, „Don Quixote”, ultimul a fost „Spărgătorul de nuci”. Pentru mine a fost o fericire cum nu se poate descrie, pentru că un artist care a părăsit scena simte, totuşi, o durere. Sigur că după ce n-am mai lucrat acolo, când a tre­buit să-mi văd de articulaţiile obosite după atâtea zeci de ani, lucrurile s-au schimbat. Dar eu nu sufăr de solitu­dine, am muzică, am filmele de balet, am cărţi, eu mă completez bine sin­gură. Îmi place bucătăria, pre­gătesc singură mesele de Paşti şi de Crăciun. Am ca hobby maşinile, îmi place să conduc. Sigur că am și amintiri, unele unice, din spectacolele mele. De pildă, când am dansat la Balşoi, ceea ce nu e de ici, de colo. Ruşii mănâncă balet pe pâine, ştiu core­grafiile, aşteaptă să faci toate piruetele, fouetté-urile, dacă nu le faci, nu că nu te aplaudă, te fluieră, dar dacă faci cum trebuie… eşti a lor! Şi am avut un suc­ces fulminant, eu şi partenerul meu, Marinel Ştefă­nescu, la marele teatru din Moscova. Nu pot să uit alaiul de admiratori care ne-au condus de la ie­şirea din teatru până la hotel.

„Sunt amanta soarelui”

– Vine primăvara, vă bucuraţi de energia şi de frumuseţea ei? Ce dar aţi vrea să vă aducă în anul acesta aşa de greu?

– Primăvara este anotimpul meu preferat. Renaş­te natura şi parcă renasc şi eu. Soare, flori, frumu­seţe… Eu sunt amanta soarelui şi soarele este aman­tul meu. Îmi place să fiu bronzată, să fac economie de farduri (râde). Abia aştept să-mi umplu terasa de flori. Nu-mi doresc pentru anul ăsta decât sănătate, nimic altceva. Nu-mi place cum evoluează lumea, oamenii acum mai bine îţi taie capul decât să-ţi ofere o bucată de pâine. Iar eu stau foarte bine în solitu­di­nea mea. Poate viaţa asta atât de tumultuoasă, cu atâta lume în jurul meu, şi în teatru, şi în turnee, m-a făcut să-mi iubesc astăzi liniștea. Pe mine nu mă deran­jează, am o viaţă prea frumoasă în spa­tele meu.