Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Întâlnire în tren

Mă întorceam de la Gheor­ghieni, cu trenul, pe Va­lea Pra­hovei, privind desăvârșirea munților, a toam­nei, a soarelui la apus. Aerul, lumina, culorile, toate erau su­perbe, și sufletul meu era la fel de „însorit”. Nu bă­nuiam însă că voi avea parte de o altă foarte mi­nunată în­tâm­plare. Imediat după Câm­pina, pe culoar, am dat „nas în nas” (sau, mă rog, „bot în nas”) cu un câine-lup superb. Mi-a stat ini­ma de o așa plăcută sur­priză și câteva secunde ne-am privit în ochi. În ochii mei se citea încântarea, de­sigur. Ochii lui blânzi, buni, veseli și inte­li­genți erau și ei foarte „grăi­tori”: și eu eram pentru el o plăcută surpriză!

De obicei, când vorbesc cu ani­malele, caut privirea stăpâ­nilor lor, ca să văd dacă am în­cu­viin­ța­rea ta­ci­tă să le pot mân­gâia, acum însă tim­pul era atât de scurt… A tre­cut pe ușa au­to­mată… eu m-am întors, în spe­ranța că-l mai pot privi o da­tă; și el se în­torsese să mă pri­­veas­că. Mă în­dreptam spre com­par­timent, când câi­nele a trecut „puș­­că” pe lângă mine (cine-i des­chi­­sese oare ușa?), m-a depășit, a in­trat în com­par­ti­men­tul meu (de­si­gur, el știa unde stau) și mă aș­tepta dând din coadă! De fapt, este prea puțin spus că dă­dea din coadă: tot trupul îi fremăta, ochii-i râdeau, ure­chile erau date spre spate așa, ca la căprioare, și par­că-mi spu­nea: „Da­că Dom­nul a făcut să te întâlnesc aici, în tren, trebuia să mă întorc, să stăm de vorbă, să ne cunoaș­tem mai bine, să ne bucurăm unul de altul, nu-i așa?”. Stă­pâ­nul lui Jackson (alintat Jackie) a rămas pe hol de vorbă cu pri­etena mea, iar noi, singuri în com­par­­­timent, am în­ce­put să „discutăm”. Îl mân­gâ­iam, el mă lingea, se culca pe picioa­rele mele, se înălța cu la­be­le din față pe ge­nun­chii mei, eu vor­beam, el îmi răs­pun­dea cu scurte lă­tră­turi și mici scân­­ce­te de bucu­rie, mă rog, era o feri­cire de­pli­nă, ex­cep­țio­­na­lă, în­du­io­șătoare. Jack­son era atât de ex­presiv, chiar avea su­flet de om. De om bun!

Prietena mea Daniela ne-a făcut fotografii, am vor­bit cu stăpânul, am aflat multe detalii: are doar patru ani, nu este slab, foarte vânos, urcă și de do­uă ori pe zi pe Vârful Omul, poartă ba­ticul ăsta cu roșu ca să nu se deoache, odată ci­ne­va l-a deocheat și stă­pâ­nul lui a spus „Tatăl nostru” și într-un târziu și-a re­ve­nit… Da, desigur, stă­pânul său îl iu­bește enorm: este cel mai bun pri­e­ten, prieten pe viață și cu tot sufletul… Tim­­pul a trecut repe­de, mult prea repede, și deodată am aflat că ei coboară la Plo­iești (atunci chiar mi-a ve­nit să plâng). Și atunci, stăpânul i-a spus: „Hai, Jackie, pregăteș­te-te, cobo­râm!”. În acel mo­ment, s-a ui­tat la mine disperat, la fel de dis­perat ca mine, doar că eu nu spuneam nimic, mă abțineam, în timp ce el… el îi spunea stă­pânului că da, a înțe­les, numai că nu vrea să coboa­re, uite-așa, nu vrea! Ușor cer­tat de stă­pân, vrând să nu-l su­pere, s-a în­drep­tat spre ușa com­­par­ti­men­tului, cu tru­pul ră­mas înăuntru. Doar botul și un ochi cercetător căta pe culoar, să vadă ce-cum să facă să-l con­vingă pe stă­pânul lui să ră­mână. Privirea în­tre­bătoare, spre mine: „Dacă pe el nu-l pot convinge să ră­mână, atunci hai, co­boa­ră tu cu noi!”. N-am pu­tut su­porta lup­ta care se dădea în sufletul lui Jackie, stă­pâ­nul lui îl chema din ce în ce mai insistent, trenul aproa­pe oprise, nu stătea mult în Plo­iești. Am mers și eu spre capă­tul va­gonului, Jackie fe­ri­cit ve­nea cu mine, stă­pânul lui co­bo­râse deja, stătea cu mâinile în­tinse să-l ia în brațe și, deo­dată, și-a dat seama că eu nu voi coborî în Ploiești, că este o pă­că­leală. S-a întors, a alergat spre com­­­par­ti­ment, a intrat înă­un­tru, a încercat să intre sub foto­liul meu (asta mi-a povestit Da­nie­la), nu a reușit, spațiul era prea mic pen­­­tru trupul lui, a mai încercat totuși o dată să se în­ghe­suie, nu a reușit nici a doua oară, s-a gândit pu­țin și atunci s-a hotărât: s-a urcat pe fotoliul meu, s-a așezat „ome­nește” în fund și foarte hotărât (la modul: nu în­cer­cați, eu de aici nu mă mișc!), aștepta să vadă ce se în­tâm­plă.

M-am întors de la ușă, l-am găsit pe fotoliu și am în­ce­put să-i vorbesc, să-l con­ving să plece, dar nu, el în­țe­legea, dar nu voia să plece! Stăpânul lui și-a dat seama că se întâmplă ceva ce ni­cio­dată nu s-a mai în­tâmplat, a urcat repede, dispe­rat (nu mai avea timp), l-a luat în bra­țe, eu eram în spa­tele lor (Jackie se uita peste umă­rul lui înspre mine), la scara de co­borâre, stăpânul lui nu știa cum să se agațe de ba­lus­tradă (i-ar fi trebuit o a treia mână) și atunci Jackie, dragul de el, și-a des­făcut picioarele și le-a fixat pe ca­na­tele ușii – ca să nu fie co­borât fără voia lui… Cu gre­u­tate, au coborât totuși… Eu, cu inima strânsă, am în­chis ușa în urma lor. Trenul s-a îndepărtat, Jackie era ținut în brațe în continuare, poate ca să nu se ia după tren. Ne-am privit cu dragoste și părere de rău. Toată durerea lumii era în privirile noastre. A fost un „coup de foudre”. O mare fericire. Un dar dumnezeiesc. Apoi o dure­re. Ca pierderea unui om.

LUMINIȚA

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian